ICCJ. Decizia nr. 919/2012. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată, reclamanta SC MKB R.L. IFN SA a solicitat instanței să dispună anularea Deciziei nr. 67 din 24 februarie 2010 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, în sensul exonerării reclamantei de la plata sumelor reprezentând majorări TVA și accize, aferente perioadelor 07 noiembrie 2007 - 27 noiembrie 2007 și 19 august 2009 - 04 decembrie 2009.
Prin Sentința civilă nr. 709 din 1 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC MKB R.L. IFN SA, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Autoritatea Naționala a Vămilor, ca lipsită de interes.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că reclamanta nu mai justifică niciun interes actual pentru contestarea Deciziei nr. 67 din 24 februarie 2010, întrucât această decizie și-a produs efectele până la ultimele consecințe, prin emiterea unei noi decizii de regularizare pentru aspectele devoluate de către organul de soluționare a contestației.
Instanța de fond a mai reținut că reclamanta a înțeles să conteste decizia de regularizare pe cale administrativă, în soluționarea contestației fiind emisă Decizia nr. 224 din 06 august 2010 și că, în situația în care reclamanta se consideră vătămată de modul în care organul administrativ-fiscal a soluționat contestația, poate ataca această decizie, conform art. 218 C. proc. fisc., însă nu poate obține reformarea ei în mod indirect, prin contestarea unei decizii care și-a produs efectele.
Pentru considerentele expuse, instanța a admis excepția invocată și, pe cale de consecință, a respins acțiunea ca lipsită de interes.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC MKB R.L. IFN SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în motivarea recursului se arată, în esență, că admiterea excepției lipsei de interes a cererii de chemare în judecată este o soluție nelegală și netemeinică și a fost motivată în mod greșit pe considerentul că Decizia nr. 67 din 24 februarie 2010 emisă de ANAF și-ar fi produs efectele până la ultimele consecințe, prin emiterea unei noi decizii de regularizare pentru aspectele devoluate de către organul de soluționare a contestației.
Recurenta-reclamantă arată că din simpla lecturare a conținutului Deciziei nr. 67 din 24 februarie 2010 se poate lesne observa că prin această decizie nu s-a desființat decât parțial Decizia de regularizare a situației nr. 5242 din 09 noiembrie 2009, respectiv în ceea ce privește exonerarea societății reclamante de la plata sumei de 154.028 RON, reprezentând doar o parte din cuantumul total al majorărilor de întârziere aferente accizei și taxei pe valoarea adăugată, în condițiile în care, în afara sumei de 154.028 RON, reclamanta nu a fost exonerată de la plata restului cuantumului majorărilor de întârziere calculate, iar din motivarea Deciziei nr. 67 din 24 februarie 2010 rezultă în mod clar că societatea nu a fost exonerată de la plata sumelor reprezentând majorări TVA și accize, aferente perioadelor 07 noiembrie 2007 - 27 noiembrie 2007 și 19 august 2009 - 04 decembrie 2009 (astfel cum a solicitat în mod expres și prin petitul acțiunii).
Se mai arată că recurenta are interes în promovarea acțiunii și pentru motivul că pârâta nu s-a pronunțat deloc în privința criticilor și solicitărilor sale care vizau stabilirea momentului până la care au fost calculate majorările de întârziere.
înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.
Pentru a ajunge la această soluție, înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.
Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă, făcând o dublă distincție pentru stabilirea competenței instanțelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).
Pe de altă parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).
Astfel fiind, având în vedere faptul că actele contestate în prezenta cauză sunt acte administrativ fiscale precum și faptul că în cazul litigiilor având ca obiect astfel de acte competența de soluționare a cauzei se stabilește, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în raport cu criteriul valoric, iar nu în raport cu criteriul rangului central sau local al organului fiscal emitent, întrucât cuantumul sumei ce formează obiectul actelor contestate este sub 500.000 RON, competența de soluționare în fond a litigiului aparține Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal.
în consecință, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul a fost admis, dispunându-se casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal.
| ← ICCJ. Decizia nr. 921/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 916/2012. Contencios → |
|---|
