ICCJ. Decizia nr. 908/2012. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată, reclamantele N.R. SRL și S.E.M.C.I. AB - Sucursala București, prin S.E.M.C.I. AB, au chemat în judecată pe pârâții Oficiul Român pentru Drepturile de autor (ORDA) și Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:
1. în temeiul art. 1,art. 2 alin. (2) și art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, anularea Adresei ORDA nr. 8597 din 18 decembrie 2009, prin care s-a răspuns la plângerea prealabilă formulată de S.E. și a Adresei ORDA nr. 552 din 29 aprilie 2010, prin care s-a răspuns la plângerea prealabilă formulată de către N.;
2. în temeiul art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, anularea Deciziei nr. 61/2009, respectiv punctele a) și b) din Anexa 2 la Protocolul anexat la rândul lui la Decizie;
3. Obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a solicitat :
1. Respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de anulare parțială a Protocolului (respectiv a pct. a și b din Anexa 2 la Protocol), publicat în M. Of. prin Decizia ORDA nr. 61/2009;
2. în subsidiar, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.
Pârâta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect anularea Adreselor ORDA nr. 8597 din 18 decembrie 2009 și nr. 552 din 29 aprilie 2010, susținând că aceste adrese nu dau naștere unor raporturi juridice între reclamante și ORDA, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ci reprezintă o corespondență supusă regimului juridic statuat de O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor.
Prin Sentința civilă nr. 1413 din 24 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:
- a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți;
- a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantele N.R. SRL și S.E.M.C.I. AB - Sucursala București, prin S.E.M.C.I. AB, în contradictoriu cu pârâții Oficiul Român pentru Drepturile de Autor și Uniunea Producătorilor de Fonograme din România;
- a obligat reclamantele la plata sumei de 5.000 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat micșorat potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către pârâta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:
Adresele emise de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor sub nr. 8597 din 18 decembrie 2009 și nr. 552 din 29 aprilie 2010, prin care s-a comunicat reclamantelor un răspuns la plângerile prealabile formulate în conformitate cu art. 7 din Legea nr. 554/2004, nu întrunesc cerințele unui act administrativ, întrucât nu produc efecte juridice prin ele însele, ci reprezintă o opinie, un punct de vedere al emitentului actului administrativ în privința aspectelor de nelegalitate invocate în susținerea cererii de revocare totală sau parțială a acestuia.
Prin urmare, instanța de fond a apreciat că aceste adrese nu pot face obiectul controlului de legalitate pe calea acțiunii în contencios administrativ, capătul de cerere formulat de reclamante, privitor la anularea acestora, fiind inadmisibil.
în ceea ce privește capătul de cerere prin care, pe calea acțiunii în contencios administrativ, se solicită anularea parțială a Protocolului publicat în M. Of. nr. 316 din 13 mai 2009, prin Decizia ORDA nr. 61 din 24 aprilie 2009, instanța de fond a reținut că Legea nr. 8/1996, modificată și completată, instituie o procedură specială de control judiciar, respectiv arbitrajul și contestarea hotărârii arbitrale la curtea de apel, procedură care nu încalcă dispozițiile art. 21 din Constituție privind liberul acces la justiție, astfel cum însăși Curtea Constituțională a reținut prin Decizia nr. 1061/2009, publicată în M. Of., Partea I nr. 551 din 07 august 2009.
Prin urmare, instanța a reținut că singura posibilitate de atacare a Protocolului publicat în M. Of. prin Decizia ORDA nr. 61/2009 este cea prevăzută de art. 1312alin. (3) - (10) din Legea nr. 8/1996, modificată și completată, astfel că demersul judiciar al reclamantelor, în sensul anulării parțiale a Protocolului pe calea acțiunii în contencios administrativ, este inadmisibil.
Pentru motivele arătate instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți și, în consecință, a respins acțiunea ca inadmisibilă.
Constatând culpa procesuală a reclamantelor, instanța de fond a dispus, în temeiul art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., obligarea acestora la plata sumei de 5.000 lei fiecare către pârâta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, astfel cum a fost micșorat, avându-se în vedere complexitatea cauzei, soluționarea acesteia pe excepție, precum și faptul că interpretarea normelor de drept incidente cauzei este unitară și previzibilă atât în jurisprudența Curții Constituționale, cât și a instanțelor judecătorești.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele N.R. SRL și S.E.M.C.I. AB - Sucursala București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în dezvoltarea motivelor de recurs invocate recurentele-reclamante susțin, în esență, următoarele:
Instanța judecătorească, prin hotărârea judecătorească atacată, a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată susținând în principal următoarele:
- Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe reglementează o procedură specială pentru contestarea protocolului, în aceste condiții devin incidente în cauză dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea 554/2004;
- procedura reglementată de art. 1311alin. (3) din legea nr. 8/1996 este recunoscută ca fiind singura posibilitate de contestare a protocolului care consemnează înțelegerea părților cu privire la metodologiile negociate;
- reclamanta avea interesul să conteste Decizia nr. 173/2008 prin care s-a desemnat Comisia de Negociere a Protocolului, pentru a deveni parte în procesul de negociere și pentru a se prevala ulterior, dacă era cazul, de dispozițiile art. 1311din Legea nr. 8/1996.
Recurentele apreciază că fiecare dintre aceste argumente contravine nu numai prevederilor legale, dar și celor constituționale, precum și principiilor dreptului la un proces echitabil consacrate în art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ("CARTA").
Se arată în motivele de recurs că din cuprinsul sentinței atacate nu se desprinde cu claritate care este argumentul pentru care se consideră că răspunsurile ORDA nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ, înțelegându-se numai faptul că instanța nu ar fi considerat actul atacat un act administrativ susceptibil de a fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
Recurentele apreciază că această abordare este nelegală, neconstituțională și contravine prevederilor din art. 47 din Cartă, care stabilește dreptul subiectelor de drept de a accesa o instanță pentru a obține anularea actului administrativ vătămător.
Recurentele subliniază faptul că modalitatea de adoptare a Protocolului nu schimbă natura de act administrativ normativ a Deciziei nr. 61/2009, din moment ce principala trăsătura a unui act normativ este reprezentată de producerea de efecte generale, asupra tuturor subiectelor de drept care fac parte dintr-o categorie sau alta și că, având în vedere efectele produse prin publicarea de către ORDA a Protocolului, concluzia caracterului administrativ normativ, reglementar, al Deciziei nr. 61/2009 inclusiv al Anexei 2 la Protocol, este evidentă.
Se arată că instanța de fond a reținut în mod nelegal faptul că recurentele-reclamante ar fi avut la dispoziție calea de atac specială instituită de către Legea nr. 8/1996, cu atât mai mult cu cât Protocolul și Decizia nr. 61 reprezintă transpuneri ale dispozițiilor comunitare, iar prin admiterea excepției s-a înlăturat dreptul recurentelor de a accesa un tribunal pentru a se verifica validitatea normei de transpunere cu dreptul comunitar.
Arată recurentele că nu se încadrează în domeniul de aplicare al art. 1312alin. (3) și următoarele din Legea nr. 8/1996, că prin Decizia nr. 173/2008 a fost desemnată Comisia de negociere a Protocolului, iar această decizie a fost publicată odată cu cererea de negociere formulată de către U.P.F.R. și că procedura instituită de Legea nr. 8/1996 este menită a soluționa divergențele apărute între părțile care sunt parte la procedura de negociere, situație în care nu se află recurentele.
Astfel, se arată că dispozițiile art. 5 alin. (2) nu se aplică în această cauză, singura procedură deschisă recurentelor fiind cea instituită de Legea nr. 554/2004.
Se mai arată în motivele de recurs formulate că interpretarea coroborată a art. 5 alin. (2) din legea contenciosului administrativ și a art. 1312din Legea nr. 8/1996, în sensul aplicării de către recurente a procedurii de arbitraj menționate, contravine atât prevederilor constituționale care stabilesc că dreptul de acces la justiție este un drept absolut, cât și prevederilor constituționale care stabilesc categoriile de acte administrative care nu pot fi atacate în fața instanței de contencios administrativ.
Recurentele arată că raționamentul pârâtelor, conform căruia ar fi trebuit să atace în contencios administrativ Decizia nr. 173/2008, de numire a membrilor Comisiei de negociere, pentru ca astfel să devină parte și să poată ataca conținutul Protocolului pe calea arbitrajului din art. 1312alin. (3), este inoperant având în vedere următoarele:
- Decizia nr. 173/2008 este un act administrativ individual, care poate fi atacat conform art. 7 alin. (3) pe cale de excepție sau pe cale directă.
- în urma inițierii unei acțiuni pentru plata remunerațiilor compensatorii de către U.P.F.R. contra N., recurentele au invocat excepția nelegalității Deciziei nr. 173/2008, însă instanța a respins-o ca fiind inadmisibilă, astfel că, drept urmare, calea excepției nu este posibilă în această situație.
- recurentele nu ar fi putut iniția o acțiune directă împotriva Deciziei nr. 173/2008, deoarece la data publicării acesteia nu puteau fi considerate ca terți, persoane vătămate de un act administrativ individual.
Apreciază recurentele-reclamante că, având în vedere că nu li se poate imputa vreo culpă în neatacarea Deciziei nr. 173/2008, prezenta acțiune este singura posibilitate de a obține un rezultat efectiv al accesului la un tribunal.
Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 3041C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.
Potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 “nu por fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară".
Potrivit art. 1312alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, "înțelegerea părților cu privire la metodologiile negociate se consemnează într-un protocol care se depune la ORDA; Protocolul se publică în M. Of. al României, Partea I, pe cheltuiala organismelor de gestiune colectivă, prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, în termen de 5 zile de la data depunerii.
Metodologiile, astfel publicate, sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniu pentru care s-a negociat și tuturor importatorilor și fabricanților de suporturi și aparate pentru care se datorează remunerație compensatorie pentru copia privată, conform art. 107".
însă dacă părțile nu se înțeleg, se poate iniția procedura de arbitraj efectuată de arbitrii, potrivit art. 1311alin. (3), iar hotărârea dată se poate ataca la Curtea de Apel".
Așadar, Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe reglementează o procedură specială de control judiciar, prevăzută în art. 1312, respectiv arbitrajul și contestarea hotărârii arbitrale la secția civilă a Curții de apel, procedură care excede astfel competențelor instanțelor de contencios administrativ, în condițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, Protocolul încheiat în condițiile art. 1312din actul normativ mai sus menționat este supus unei alte proceduri judiciare prin care se asigură controlul judecătoresc, astfel că nu se poate susține că acest act este sustras controlului instanțelor de judecată. Referitor la acest aspect, trebuie amintit faptul că, și în opinia Curții Constituționale (Decizia nr. 1061 din 14 iulie 2009), singura posibilitate de atacare a unui astfel de Protocol este cea prevăzută de art. 1312alin. (3) din Legea nr. 8/1996, dispoziții care nu încalcă art. 21 din Constituție.
Este adevărat că legea stabilește, în mod expres, atât situațiile în care o entitate juridică poate iniția procedura arbitrajului (ipoteza obiectivă), cât și entitățile juridice care pot solicita inițierea acestei proceduri (ipoteza subiectivă), însă acest fapt nu este de natură a conduce la concluzia inaplicabilității respectivei proceduri în cazul recurentelor-reclamante, în condițiile în care, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, dacă acestea ar fi atacat, în contencios administrativ, decizia ORDA nr. 173/2008, ar fi putut deveni parte în procesul de negociere și ar fi putut, astfel, uza de procedura arbitrală reglementată de art. 1312din Legea nr. 8/1996.
Așadar, dispozițiile art. 1312din Legea nr. 8/1996 nu trebuiesc interpretate în mod izolat, cum greșit procedează recurentele-reclamante, atunci când susțin inaplicabilitatea procedurii speciale în cazul lor, ci coroborat cu dispozițiile art. 130,art. 131,art. 1311din Legea nr. 8/1996, dispoziții legale ce lipsesc de temei interpretările recurentelor-reclamante potrivit cărora câmpul de aplicare al acestei proceduri este limitat de lege doar la membrii comisiei de negociere a metodologiei consemnate în Protocolul a cărei anulare se solicită în prezenta cauză, ceea ce contravine efectelor erga omnes ale respectivului act administrativ. Faptul că recurentele-reclamante nu au atacat în instanță decizia de constituire a comisiei de negociere nu este de natură a conduce la eludarea dispozițiilor legale, care consacră o procedură specială, în cazul anulării Protocolului încheiat în condițiile art. 1312din Legea nr. 8/1996, cum în mod greșit se susține prin motivele de recurs.
în acest context, înalta Curte nu poate primi susținerile recurentelor-reclamante, în sensul că această procedură este prevăzută numai pentru părțile care negociază și că celelalte părți, care nu ar putea să inițieze o asemenea procedură, ar avea deschisă, în baza principiului liberului acces la justiție, calea unei acțiuni în fața instanțelor de contencios administrativ, în condițiile în care orice persoană interesată poate să conteste pe calea contenciosului administrativ, în condițiile art. 131, decizia de numire a comisiei de negociere a metodologiilor, să devină, astfel, parte în procesul de negociere și, în consecință, să aibă deschisă calea unică de contestare a Protocolului, respectiv procedura arbitrală reglementată de art. 1312din Legea nr. 8/1996.
Așadar, prin dispozițiile cu caracter special ale Legii nr. 8/1996 este prevăzută o altă procedură de contestare, derogatorie de la dreptul comun, ceea ce nu constituie o încălcare a principiului accesului liber la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție, republicată și nici a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, cum în mod greșit susțin recurentele-reclamante.
Astfel, în mod corect a reținut instanța de fond că singura posibilitate de atacare a Protocolului publicat în M. Of. prin Decizia ORDA nr. 61/2009 este cea prevăzută de art. 1312alin. (3) - (10) din Legea nr. 8/1996 modificată și completată, astfel că demersul judiciar al reclamantelor în sensul anulării parțiale a Protocolului pe calea acțiunii în contencios administrativ este inadmisibil.
în speță, pentru a contesta în mod legal Protocolul, recurentele-reclamante trebuiau să aibă calitatea de membri ai comisiei de negociere, calitate ce putea fi dobândită prin exercitarea căilor de atac puse la dispoziție de legiuitor pentru desființarea Deciziei ORDA nr. 173/2008 și modificarea competenței comisiei de negocieri, iar neexercitarea dreptului la acțiune împotriva deciziei de constituire a comisiei de negociere constituie culpa recurentelor, care nu poate fi invocată în susținerea propriei cauze, având în vedere că de la data publicării Deciziei în cauză și până la momentul intentării acțiunii care face obiectul prezentului dosar a trecut mai mult de un an.
Prin prisma considerentelor expuse, înalta Curte urmează a înlătura toate criticile din recurs referitoare la nelegalitatea și netemeinicia soluției pronunțate de Curtea de apel, constatând că în mod corect instanța de fond a apreciat că este inadmisibilă acțiunea în contencios administrativ având ca obiect anularea unor puncte din protocolul încheiat în condițiile art. 1312din Legea nr. 8/1996, atâta timp cât prin dispoziții cu caracter special ale acestei legi este prevăzută o altă procedură.
înalta Curte apreciază ca fiind corectă soluția instanței de fond și în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect anularea adreselor emise de ORDA, prin care s-a comunicat reclamantelor un răspuns la plângerile prealabile formulate conform art. 7 din Legea nr. 554/2004, în sensul că acestea nu întrunesc cerințele unui act administrativ, întrucât nu produc efecte juridice prin ele însele, ci reprezintă o corespondență, un punct de vedere al emitentului actului administrativ în privința aspectelor de nelegalitate invocate și, prin urmare, nu pot face obiectul contractului de legalitate pe calea acțiunii în contencios administrativ.
Astfel fiind, înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentelor sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.
în consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.
Constatând culpa procesuală a recurentelor - reclamate, înalta Curte a dispus, în temeiul art. 274 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., obligarea acestora la plata în solidar către intimata - pârâtă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a sumei de 6.000 RON cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, astfel cum a fost redus, avându-se în vedere gradul de complexitate a cauzei, soluționarea acesteia pe excepție, soluționarea recursului la primul termen de judecată, precum și faptul că interpretarea normelor de drept incidente cauzei este unitară și previzibilă, atât în jurisprudența Curții Constituționale, cât și a instanțelor judecătorești.
| ← ICCJ. Decizia nr. 915/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 913/2012. Contencios → |
|---|
