ICCJ. Decizia nr. 2374/2013. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2374/2013
Dosar nr. 782/42/2011
Şedinţa publică de la 28 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, sub nr. 227/105/2011, reclamantul Primarul comunei Gornet Gricov a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi Prahova anularea Deciziei nr. 31/2010 emisă de către aceasta.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că, urmare a controlului efectuat de auditorii publici externi din cadrul Camerei de Conturi Prahova la Primăria comunei Gornet Gricov, prin Decizia nr. 31/2010 a fost reţinut ca abatere de la legalitate şi regularitate care a determinat producerea de prejudicii, faptul că „în perioada 01 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2009 s-au plătit către salariaţii primăriei, precum şi primarului şi viceprimarului sporuri de dificultate pentru participarea în cadrul comisiilor locale constituite în baza prevederilor art. 12 din Legea nr. 18/1991, 55.661 lei pentru care s-au vizat contribuţii către bugetele publice de 15.057 lei”(…), iar plata acestor sporuri după data de 30 iunie 2008 salariaţilor şi după data de 01 ianuarie 2008 persoanelor ce ocupau funcţii de demnitate publică nu mai are bază legală ”.
S-a mai arătat că in mod nelegal şi netemeinic s-a respins Contestaţia nr. 2667 din 24 septembrie 2010 formulată împotriva măsurilor dispuse la litera B1 din Decizia nr. 31/03 septembrie 2010.
Prin sentinţa nr. 449 din 2 iunie 2011, Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a admis excepţia lipsei competenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii având ca obiect Legea 94/1992 formulată de reclamantul Primarul Comunei Gornet Gricov în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi Prahova, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că potrivit dispoziţiilor legale aplicabile speţei - O.U.G. nr. 117/2003 şi pct. 28 din Regulamentul de funcţionare al Curţii de Conturi, competenţa de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor emise de către Comisia de soluţionare a contestaţiilor este de competenţa curţilor de apel în a cărei rază teritorială se află sediul unităţii verificate.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 782/42/2011, la data de 08 septembrie 2011.
Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 278 din 19 octombrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea formulată potrivit Legii contenciosului administrativ de reclamantul Primarul Comunei Gornet Gricov, în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi Prahova.
S-a dispus anularea Încheierii nr. VI 386 din 21 decembrie 2010 a Curţii de Conturi a României şi anularea în parte a Deciziei nr. 31/2010 emisă de Camera de Conturi Prahova, cu privire la pct. B1.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. II alin. (1) teza II din Legea 263/2006, salariaţii instituţiilor publice implicaţi în mod direct în aplicarea legilor fondului funciar, membrii în comisiile constituite în baza art. 12 din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiază de un spor lunar de dificultate de până la 50% din salariul de încadrare, pe o perioadă de un an calculată de la data intrării în vigoare a legii, iar stabilirea salariaţilor care beneficiază de acest drept şi a cuantumului sporului ce se acordă se face anual de către conducătorul instituţiei implicate în aplicarea dispoziţiilor legale privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra proprietăţii funciare, în limita fondurilor alocate pentru plata salariilor.
Interpretând dispoziţiile incidente, in raport de regula conţinută în art. 978 C. civ, a apreciat judecătorul fondului că acordarea sporului nu era limitată la perioada de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 263/2006, din moment ce s-a stabilit ca anual conducătorul instituţiei să nominalizeze salariaţii care pot beneficia de acest spor, în condiţiile legii, aplicabilitatea legilor fondului funciar făcându-se neîntrerupt, ca urmare a necesităţilor determinate de imposibilitatea finalizării acţiunilor de restituire a proprietăţilor, din motive obiective, unele ţinând de acţiunile litigioase ivite pe parcurs sau de necesitatea modificării suprafeţelor la care foştii proprietari erau îndreptăţiţi, ca urmare a măsurătorilor făcute cu ocazia punerii în posesie.
Întrucât reclamantul a făcut dovada, cu înscrisurile depuse la dosar, că membrii Comisiei de aplicare a Legii 18/1991 din cadrul comunei Gornet Gricov au desfăşurat continuu activitate în cadrul acestei comisii, a apreciat instanţa că sunt îndreptăţiţi la acordarea sporului de dificultate de 50% din salariul de încadrare.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta Curtea de Conturi a României, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, a arătat în esenţă că in mod greşit instanţa de fond a considerat aplicabile dispoziţiile art. 978 C. civ., întrucât autorităţile publice nu au abilitatea de a institui sau prelungi, prin convenţii bilaterale, drepturi salariale in afara celor prevăzute prin acte normative.
Totodată s-a arătat că in mod greşit au fost interpretate şi aplicate dispoziţiile legale ce reglementează sporul de dificultate de până la 50% din salariul de bază, solicitându-se admiterea recursului şi respingerea cererii de anulare a Încheierii nr. VI 386 din 21 decembrie 2010 a Curţii de Conturi a României.
În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 309 pct. 9 C. proc. civ.
Procedura în faţa instanţei de recurs
Intimatul - reclamant a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat să se constate nulitatea recursului, fiind formulat de o persoană fără interes, in condiţiile in care nu a fost declarat de către structura judeţeană a Curţii de Conturi.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs.
Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
În raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Deciziei nr. 31/2010 emisă de Camera de Conturi Prahova, contestată de către Primarul comunei Gornet Gricov cu privire la punctul B1, contestaţie respinsă prin Încheierea nr. VI 386 din 21 decembrie 2010 a Curţii de Conturi a României.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia”.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării este decizia structurii Curţii de Conturi prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ”.
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, revine competenţa materială de soluţionare a cauzei tribunalului – Secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluţionarea contestaţiei la decizie intervine desfiinţarea/ anularea deciziei emise de structura Curţii de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluţionare a contestaţiei, care se substituie astfel deciziei structurii judeţene, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât, în această situaţie, actul administrativ care produce efecte juridice şi „dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcţionează în cadrul Curţii de Conturi a României, autoritate publică centrală.
În altă ordine, chiar dacă soluţiile în ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părţile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul împotriva Sentinţei civile nr. 112/2011 a Curţii de Apel Bacău prin care s-a admis excepţia de nelegalitate şi s-a constatat nelegalitatea dispoziţiilor pct. 228 şi 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, întăreşte argumentele expuse anterior cu privire la competenţa materială de soluţionare a unor astfel cauze.
Cum în cauză, contestaţia împotriva Deciziei nr. 31/2010 emisă de Camera de Conturi Prahova a fost respinsă integral prin Încheierea nr. VI/386 din data de 21 decembrie 2010 emisă de Curtea de Conturi, Înalta Curte, ţinând seama de considerentele expuse, reţine că revenea competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că îi revine competenţa materială de soluţionare a cauzei.
Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa teritorială revine aceleiaşi instanţe.
În consecinţă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (6)1, art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Această soluţie face de prisos analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinţei nr. 278 din 19 octombrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competenţă soluţionare Tribunalului Prahova, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2525/2013. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 2362/2013. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
