ICCJ. Decizia nr. 2953/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2953/2013
Dosar nr. 831/36/2012
Ședința publică din 7 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC R.R. SA a solicitat suspendarea executării Deciziei pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 20 iunie 2012, în sumă de 108.123.486,39 lei şi a procesului-verbal de control din 20 iunie 2012 până la soluţionarea de către instanţa de fond a acţiunii în anularea actelor administrative fiscale contestate, emise în urma măsurilor dispuse de pârâta A.N.V. după iniţierea activităţii de control vamal efectuat în baza rezultatelor misiunii O.L.A.F. derulate în Canada şi comunicate autorităţii române cu adresa la 23 mai 2012 înregistrată la Autoritatea Vamală la 29 mai 2012.
În motivarea cererii de suspendare, reclamanta a susţinut în esenţă, că în perioada 14 iunie 2012 – 20 iunie 2092 organele vamale au efectuat un control vamal ulterior, asupra operaţiunilor de punere în liberă circulaţie pentru produsul B., importat de societate din Canada în anul 2009 şi 2010 prin 10 importuri, iar în toate documentele aferente importurilor este indicată în mod expres provenienţa sau originea mărfurilor ca fiind Canada.
Constatându-se un risc de eludare, a fost iniţiată în luna iunie 2010 o anchetă de către O.L.A.C.E. care a fost finalizată în luna aprilie 2010 cu privire la originea reală a unor cantităţi de B. exportat din Canada în ţări membre U.E. de către firma exportatoare şi al mărfurilor importate de reclamantă prin intermediari, rezultatele anchetei conducând la concluzia că originea reală a mărfurilor exportate nu este Canada ci S.U.A.
Faţă de situaţia creată, organele vamale de control au considerat că se impune revenirea asupra liberului de vamă şi au stabilit taxe anti-dumping, compensatorii, T.V.A. şi majorări de întârziere aferente, precum şi penalităţi de întârziere, fiindu-i impusă suplimentar suma de 108.123.486,39 lei.
Reclamanta susţine că aceste obligaţii suplimentare sunt lipsite de temei legal, formulând contestaţie administrativă în temeiul art. 205 şi următoarele C. proc. fisc., întrucât controlul vamal s-a desfăşurat cu încălcarea tuturor principiilor prevăzute de C. proc. fisc., a fost unul formal, concluziile sale fiind prestabilite, fiind încălcate dispoziţiile art. 100 din Codu. Vamal al României.
De asemenea, în cauză trebuiau aplicate prin coroborare şi dispoziţiile art. 33 alin. (1), art. 35, art. 223, art. 243 Codul Vamal al României.
Astfel, motivul de îndoială în privinţa legalităţii actului administrativ derivă din împrejurarea că acesta este în mod evident rezultatul unei intenţii de aplicare unilaterală, necenzurabilă, a unor acte, demersuri şi concluzii prestabilite.
Un alt motiv de îndoială constă în ignorarea unor norme speciale incidente, în neobserbvarea şi ignorarea apărărilor rezonabile ale contribuabilului.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, se arată că prin natura raporturilor financiar-fiscale ale societăţii, daunele se pot extinde până la o posibilă întrerupere a activităţii.
Aplicarea imediată a măsurilor contestate şi implicit impunerea plăţii unei sume foarte mari într-un termen scurt ar avea un evident caracter intempestiv şi injust, cu efecte negative şi asupra certificatului de amânare a plăţii T.V.A. în vamă, care ar periclita sau chiar înceta activitatea societăţii.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată, susţinând, în esenţă, că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Prin Încheierea nr. 351/ CA din 5 iulie 2012 Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă ca nefondată.
În esenţă, s-a reţinut că motivele invocate de reclamantă nu sunt de natură a crea „de plano” o îndoială serioasă în privinţa legalităţii Deciziei nr. 26702 din 20 iunie 2012 emisă de pârâtă şi că o interpretare şi o aplicare a legii ar presupune antamarea fondului, iar actele administrative-fiscale atacate, până la o eventuală anulare de către o instanţă judecătorească, se bucură de prezumţia de legalitate, obligaţiile stabilite în sarcina reclamantei prin decizia de regularizare reprezentând creanţe certe, lichide şi exigibile.
Instanţa de fond a reţinut referitor la condiţia privind „cazul bine justificat” că aceasta nu poate fi dovedită prin invocarea unor aspecte ce ţin de legalitatea actului, întrucât o analiză a acestora nu poate avea loc decât în cadrul unei acţiuni în anulare, tocmai pentru că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate.
Referitor la condiţia „pagubei iminente”, Curtea de apel a reţinut că nici această condiţie nu este îndeplinită, întrucât executarea unui act administrativ-fiscal nu poate fi considerată prin ea însăşi producătoarea unei pagube iminente, iar din probele administrate nu rezultă că această vătămare este ireparabilă pentru reclamantă.
Se reţine că iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă ci trebuie dovedită de persoana lezată, astfel că sunt lipsite de relevanţă simplele afirmaţii făcute ca atare în acţiunea formulată, acestea neputând conduce la concluzia existenţei condiţiei pagubei iminente.
De asemenea, susţinerile reclamantei potrivit cărora prin executarea actului administrativ i s-ar provoca o perturbare a activităţii şi i s-ar produce un prejudiciu material nu au fost reţinute ca fondate, întrucât încercarea statului de a-şi recupera creanţele nu se poate încadra în cuprinsul noţiunii definite de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, iar reclamantei nu i se poate aplica un tratament fiscal preferenţial faţă de alţi contribuabili.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva Încheierii din 5 iulie 2012 a Curţii de Apel Constanţa a formulat recurs reclamanta SC R.R. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac exercitată recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că a făcut dovada îndeplinirii condiţiei „cazului bine justificat” şi a „pagubei iminente” pentru acordarea suspendării executării actului administrativ-fiscal contestat, prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Se arată că în ceea ce priveşte prima condiţie, aceasta a fost dovedită fie numai făcând referire la cele două înscrisuri – scrisoarea O.L.A.F din 23 mai 2012 şi procesul-verbal cu privire la C.V.A.R., Canada, din 26 aprilie 2012, care impuneau demararea procedurilor de recuperare a taxelor şi nu un act final de natură să impună automat sumele de plată.
Mai mult, nu există un raport final care să justifice toate demersurile efectuate de intimată în vederea recuperării taxelor, investigaţiile continuând.
De asemenea, se solicită a se avea în vedere şi argumentele referitoare la nelegalitatea constatărilor şi concluziilor controlului vamal şi actelor administrative expuse în cererea de chemare în judecată, unde au fost detaliate pe larg motivele pentru care se consideră că prima condiţie impusă de lege este îndeplinită, acestea fiind reluate şi în cuprinsul cererii de recurs.
În cazul dedus judecăţii, se arată că în raport de relativa simplitate şi evidenţă a datelor concrete legate de condiţiile desfăşurării controlului vamal ulterior şi a apărărilor principale formulate în contestaţia administrativă, o examinare şi o concluzie „prima facie” favorabilă contribuabilului asupra cererii formulate, nu pot fi excluse. În asemenea condiţii, astfel de concluzii pot fi însuşite de judecător în acordarea suspendării executării, fără prejudecarea fondului.
Referitor la îndeplinirea condiţiei „pagubei iminente” recurenta-reclamantă susţine că a demonstrat că prin natura raporturilor financiar-fiscale ale societăţii, daunele se pot extinde până la o posibilă întrerupere a activităţii recurentei.
De asemenea, trebuie avut în vedere că sumele care fac obiectul actului administrativ-fiscale sunt extrem de mari, iar neadmiterea cererii de suspendare ar aduce daune serioase şi ireparabile contribuabilului, ca rezultat al aplicării imediate a măsurii contestate.
Recurenta-reclamantă a depus la dosar şi Note de şedinţă prin care a menţionat că nu a fost soluţionată contestaţia administrativă prealabilă formulată în temeiul art. 205 şi urm. C. proc. fisc., astfel că prin Sentinţa civilă nr. 49/2013 a Curţii de Apel Constanţa, s-a dispus ca A.N.A.F. – D.G.S.C., să soluţioneze această contestaţie.
Pe de altă parte, s-au obţinut Decizia de eşalonare a plăţii obligaţiilor fiscale nr. 318 din 5 octombrie 2012 şi Decizia la amânare la plată a penalităţilor de întârziere nr. 319 din 5 decembrie 2012, depunând la dosar şi practică judiciară într-o altă cauză asemănătoare în care a avut calitatea de reclamantă.
D.R.V. Constanţa în numele şi pe seama A.N.V. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu menţinerea în tot a sentinţei recurate.
În esenţă, combătând criticile recurentei, se arată că recurenta-reclamantă nu a reuşit să dovedească îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Referitor la condiţia „cazului bine justificat” se arată că în mod just instanţa de fond a apreciat că nu s-a făcut dovada existenţei unor împrejurări ce ar fi de natură a determina o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de nelegalitate a actului administrativ- fiscal a cărui executare se solicită a fi suspendată, motivele invocate impunând o analiză a fondului cauzei, fapt nepermis.
Referitor la îndeplinirea condiţiei „pagubei iminente” se menţionează că în mod corect instanţa de fond a reţinut că simplele afirmaţii făcute de reclamantă nu conduc la concluzia existenţei acestei condiţii în situaţia executării actului administrativ fiscal.
3. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că deşi recurenta-reclamantă nu a indicat temeiul legal al recursului, criticile formulate se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 în condiţiile art. 3041 C. proc. civ.
Analizând recursul formulat, se reţine că acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse.
În cauză este necontestat că prin Decizia nr. 26702 din 20 iunie 2012 pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de organul vamal competent s-au stabilit în sarcina societăţii comerciale recurente obligaţii bugetare suplimentare în sumă totală de 108.123.486,39 lei, reprezentând taxe anti-dumping, taxe compensatorii, T.V.A., majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere aferente acestora, iar în privinţa acestui act administrativ-fiscal, s-a solicitat suspendarea executării în condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/ 2004 a contenciosului administrativ şi art. 215 C. proc. fisc.
Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi ale O.G. nr. 92/2003 – C. proc. fisc., rezultă că actul administrativ, în general, dar şi actul administrativ fiscal, ca specie a actului administrativ, se bucură de prezumţia de legalitate, fiind executoriu din oficiu.
Pe de altă parte, din dispoziţiile art. 14, cât şi din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepţională care poate surveni exclusiv atunci când acest lucru este prevăzut expres în lege ori, când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege.
Într-adevăr, potrivit art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., suspendarea executării unui act administrativ-fiscal poate surveni în condiţiile Legii nr. 554/2004 şi cu condiţia depunerii prealabile a unei cauţiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate sau de până la 2.000 lei în cazul actelor administrative fiscale neevaluabile în bani.
Or, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.
Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
În cauză, instanţa de fond a reţinut că nu există împrejurări de fapt şi de drept care să fie de natură să-i creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ fiscal, a cărui suspendare s-a cerut, iar argumentele şi motivele reclamantei în susţinerea cererii de suspendare, presupun antamarea fondului, lucru care nu este permis în cazul soluţionării unei cereri de suspendare.
Pe de altă parte, societatea comercială, în criticile formulate, a susţinut că existenţa unui caz bine justificat este evidentă, invocând în sprijinul acestei afirmaţii aspecte privind nelegalitatea controlului legate de încălcarea principiilor dreptului procesual fiscal şi ale activităţii de inspecţie fiscală/ vamală, ignorarea unor norme speciale incidente, neobservarea şi ignorarea apărărilor rezonabile ale contribuabilului.
În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/ sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reţinute ca obligaţii bugetare suplimentare), etc.
În raport de cele reţinute, instanţa de recurs apreciază că într-adevăr, argumentele/ susţinerile recurentei-reclamante nu fac dovada îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat, ci necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecăţii care este atributul instanţei care va soluţia acţiunea în anularea actului administrativ-fiscal supus cenzurii instanţei de contencios administrativ.
Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat.
Criticile referitoare la soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei „pagubei iminente” sunt, de asemenea, nefondate.
Din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.
În cauză, este necontestat că punerea în executare a unui act administrativ-fiscal, va avea drept consecinţă diminuarea patrimoniului societăţii comerciale, dar atâta vreme cât acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerinţelor art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege.
În altă ordine, recurenta-reclamantă nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.
Mai mult, în cazul actelor administrative-fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiţiei prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită şi demonstrată prin simpla susţinere că plata sumei respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerinţă este presupusă în majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepţie al instituţiei suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004.
De altfel, s-a susţinut de apărătorul recurentei, cu ocazia dezbaterii recursului, că societatea recurentă a achitat peste 80% din cuantumul sumei stabilite, beneficiind şi de o eşalonare la plata sumelor, aşa încât în acest context argumentele recurentei în susţinerea îndeplinirii acestei condiţii sunt fără relevanţă.
În concluzie, în raport de cele reţinute mai sus, instanţa de fond a apreciat în mod corect că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru a fi admisă cererea de suspendare a actului administrativ-fiscal în cauză, astfel că nu va fi reţinută situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Jurisprudenţa invocată nu poate conduce către o altă soluţie, întrucât potrivit sistemului de drept românesc, hotărârile judecătoreşti nu sunt izvor de drept şi pe de altă parte, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 este supusă analizei judecătorului în fiecare caz în parte.
Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II- a, alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC R.R. SA împotriva Încheierii nr. 351/ CA din 5 iulie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II a civilă contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2951/2013. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2969/2013. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
