ICCJ. Decizia nr. 313/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 313/2013
Dosar nr. 5800/2/2011
Şedinţa publică de la 24 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond.
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 5800/2/2011 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul C.E.G., în temeiul dispoziţiilor art. 85 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale Legii nr. 554/2004 - Legea contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate anularea Deciziei de imputare nr. 3 din 20 ianuarie 2011, prin care i-a fost imputată suma de 2.630 RON prejudiciu pentru care pârâta apreciază că s-ar fi făcut vinovat, precum şi suspendarea executării actului administrativ reprezentat de Decizia de imputare nr. 3 din 20 ianuarie 2011, în condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 - Legea contenciosului administrativ.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin decizia menţionată i-a fost angajată răspunderea materială în limita unei presupuse pagube de 2.630 RON, pentru care s-ar fi stabilit vinovăţia sa pentru perioada 16 mai 2008 - 30 septembrie 2008, fiind invocată Decizia nr. 4 din 21 iulie 2009, rămasă irevocabilă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5047 din 17 noiembrie 2010.
A invocat reclamantul dispoziţiile art. 84 şi art. 85 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, apreciind că nu i-au fost aduse la cunoştinţă toate elementele ce au constituit temei pentru imputarea sumei de 2.630 RON, fiind invocat doar un act normativ şi o decizie a Curţii de Conturi care nu îi este opozabilă.
A mai arătat reclamantul că fapta ilicită producătoare de prejudiciu şi existenţa unui prejudiciu cert lichid şi exigibil sunt nedovedite, iar vinovăţia din perspectiva vreunei atitudini culpabile şi legătura de cauzalitate sunt inexistente.
A mai solicitat şi suspendarea executării deciziei de imputare până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii.
Pârâta Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamant ca nefondată şi menţinerea ca temeinică şi legală a Deciziei de imputare nr. 3 din data de 20 ianuarie 2011. În ceea ce priveşte reţinerea vinovăţiei, s-a arătat că aceasta îmbracă forma culpei, reclamantul neputând invoca propria în ceea ce priveşte necunoaşterea drepturilor salariale cuvenite.
Prin Sentinţa nr. 7323 din 5 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de reclamant ca neîntemeiată şi s-a respins cererea de suspendare a Deciziei de imputare nr. 3 din 20 ianuarie 2011, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, în urma verificărilor efectuate de Curtea de Conturi asupra execuţiei bugetare şi a bilanţului contabil, întocmite de Agenţia Naţională de Integritate pentru exerciţiul bugetar 2008 (acţiune desfăşurată în anul 2009), a fost emisă Decizia nr. 4 din 21 iulie 2009, iar contestaţia formulată împotriva acesteia a fost respinsă prin Încheierea nr. VIII/3 din 9 septembrie 2009 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi.
Acţiunea a făcut obiectul judecăţii în Dosarul nr. 9145/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti, care prin Sentinţa nr. 434 din 2 ianuarie 2010 a anulat integral Decizia nr. 4 din 21 iulie 2009 şi încheierea nr. VIII/3 din 9 septembrie 2009.
Prin Decizia nr. 5047 din data de 17 noiembrie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a modificat sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii Agenţiei Naţionale de Integritate, această decizie fiind irevocabilă.
A mai reţinut instanţa că, urmare a acestei decizii, în baza Ordinului Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Integritate nr. 20 din 20 ianuarie 2011, a fost emisă Decizia de imputare nr. 3 din data de 20 ianuarie 2011 prin care s-a constatat că s-a produs o pagubă în valoare de 2.630 RON reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit de către reclamant în perioada 16 mai 2008 - 30 septembrie 2008, fiind adusă la cunoştinţa reclamantului la data de 20 ianuarie 2011 aşa cum rezultă din dovada de comunicare anexată la dosarul cauzei.
Curtea a reţinut că reclamantul a ocupat în perioada 16 mai 2008 - decembrie 2008 funcţia de director general adjunct în cadrul pârâtei, conform Ordinelor nr. 230 din 16 mai 2008 şi respectiv, nr. 407 din 29 august 2008, beneficiind în fapt de această indemnizaţie de conducere în mod nelegal potrivit celor stabilite în mod irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
S-a apreciat că în mod corect s-a făcut aplicarea art. 84 lit. b) din Legea nr. 188/1999 care prevăd că răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor acordate necuvenit, totodată reţinând că prin stabilirea unor drepturi de natură salarială în plus există premisele unui fapt juridic de îmbogăţire fără justă cauză sau de plată nedatorată.
În concluzie, curtea de apel a constatat că cercetarea vinovăţiei poate fi efectuată exclusiv prin prisma disp. art. 84 lit. a) şi c) din Legea nr. 188/1999, republicată, iar nu şi a lit. b) din acelaşi articol, iar în ceea ce priveşte critica reclamantului în sensul că nu i-a fost adusă la cunoştinţă decizia Curţii de Conturi, aceasta este contrazisă de conţinutul Deciziei nr. 4/2009 a Curţii de Conturi a României şi Deciziei nr. 5047/2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare întemeiată pe disp. art. 14 - 15 din Legea nr. 554/2004, instanţa fondului a constatat că reclamantul nu a dovedit întrunirea cumulativă a cerinţelor privind existenţa unui caz bine justificat şi a unei pagube iminente.
2. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul Coşea E. Gabriel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, în esenţă, se aduc critici sentinţei recurate în sensul că în mod eronat a fost respinsă acţiunea sa întrucât în cauză nu sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale pentru că nu a fost dovedită vinovăţia sa, nu i-au fost aduse la cunoştinţă toate elementele care au constituit temeiul pentru a-i fi imputată suma de 2.630 RON, care nu are cunoştinţă ce reprezintă, iar decizia Curţii de Conturi nu îi este opozabilă.
Intimata A.N.I a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat menţionând, în esenţă, că a procedat la emiterea deciziei contestate întrucât recurentul a încasat în perioada 16 mai 2008 - 30 septembrie 2008, drepturi salariale necuvenit, vinovăţia sa îmbrăcând forma culpei, fiind incidente dispoziţiile art. 84 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999.
Cuantumul sumelor plătite nelegal a fost calculat şi impus reclamantului urmare a măsurilor 2 şi 3 dispuse de Curtea de Conturi a României prin Decizia nr. 4/2009.
3. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile de la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
După cum se constată, Decizia de impunere nr. 3 din 20 ianuarie 2011, contestată în cauză, a fost emisă în temeiul art. 84, 85 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reţinându-se în cuprinsul acesteia că recurentul-reclamant a produs un prejudiciu autorităţii publice pârâte în perioada 16 mai 2008 - 30 septembrie 2008 prin încasarea unor drepturi salariale necuvenite. Curtea de Conturi a României constatând încălcarea dispoziţiilor legale incidente în ceea ce priveşte salarizarea, a dispus cuantificarea sumelor, luarea măsurilor pentru recuperarea acestora şi virarea la bugetul de stat, prin Decizia nr. 4/2009, irevocabilă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 5047 din 17 noiembrie 2010.
Prin Ordinul nr. 20 din 20 ianuarie 2011 - conducătorul intimatei a constatat cuantumul sumelor şi persoanele care au încasat sume în plus nelegal pentru care a dispus emiterea deciziei de impunere, respectiv Decizia nr. 3/2011, care îl priveşte pe recurent. Acest ordin nu a fost contestat.
Este adevărat că recurentul nu a fost parte în litigiul în care s-a pronunţat Decizia nr. 5047 din 17 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care a rămas irevocabilă Decizia nr. 4/2009 a Curţii de Conturi a României, aceasta nefiindu-i opozabilă acestuia, ci autorităţii publice pârâte în ceea ce priveşte măsurile dispuse.
Decizia de impunere a avut la bază Ordinul nr. 20/2011, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 48, 85 din Legea nr. 188/1999.
Menţionarea în cuprinsul deciziei contestate a Deciziei nr. 4/2009 a Curţii de Conturi nu afectează legalitatea cestei decizii, înserarea acesteia înscriindu-se în prezentarea situaţiei care a determinat impunerea sumelor încasate nelegal.
După cum s-a reţinut, recurentul-reclamant nu a contestat statul întocmit de autoritatea pârâtă privind drepturile salariale necuvenite în perioada mai - septembrie 2008 şi nici modul/situaţia de calcul a acestora (acestea constituind anexă la Ordinul nr. 20/2011, conform art. 4 al acestuia), înscrisurile respective fiind depuse şi la dosarul cauzei.
Astfel, în raport de dispoziţiile art. 84 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, în mod corect a fost antrenată răspunderea civilă a recurentului-reclamat.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzute de lit. a) a articolului menţionat, respectiv "pagubele să fie produse cu vinovăţie se reţine că prin încasarea unor drepturi salariale acordate cu încălcarea dispoziţiilor legale, situaţie constatată prin Decizia nr. 4/2009 a Curţii de Conturi a României, irevocabilă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 5047/2010, această condiţie este acoperită. Aceasta cu atât mai mult cu cât recurentul, având în vedere funcţia pe care a ocupat-o în cadrul autorităţii pârâte, trebuia să cunoască dispoziţiile legale incidente în ceea ce priveşte salarizarea funcţionarilor publici inclusiv a sa în perioada menţionată, neputând să îşi invoce culpa în necunoaşterea acestora, cu incidenţă asupra drepturilor salariale cuvenite în raport de legislaţia în vigoare, aferentă anului 2008.
Faţă de toate considerente expuse, Înalta Curte, apreciază sentinţa recurată ca fiind temeinică şi legală şi, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul formulat, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de C.E.G. împotriva Sentinţei nr. 7323 din 5 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 307/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 316/2013. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
