ICCJ. Decizia nr. 3301/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3301/2013
Dosar nr. 842/64/2011
Şedinţa de la 14 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, reclamanţii D.G.N., M.P., I.M., Ş.V.A., S.N., M.V., M.G.A., D.C.G., R.A., T.L.S., S.M.D., P.L., T.C., T.A., M.C., R.G., S.I. şi S.M.F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Universitatea "S.H." Braşov, obligarea pârâtei să le elibereze diplomele de licenţă şi suplimentele de diplomă, în termen de 30 de zile de la pronunţarea sentinţei.
Pârâta Universitatea S.H. a depus la dosar întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
Chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie formulată de reclamante, invocând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond solicitând respingerea cererii ca nefondată şi nelegală.
Prin Sentinţa nr. 10 din 2 februarie 2012, Curtea de Apel Braşov a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii invocate de pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi a admis în parte cererea formulată de reclamanţii D.G.N., M.P., I.M., Ş.V.A., S.N., M.V., M.G.A., D.C.G., R.A., T.L.S., S.M.D., P.L., T.C., T.A., M.C., R.G., S.I., în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H., obligând pârâta să elibereze fiecărui reclamant diploma de licenţă şi suplimentul de diplomă, urmare a absolvirii cursurilor Facultăţii de Management din Braşov, Specializarea Management, din cadrul Universităţii S.H., promoţia 2009, şi a susţinerii şi promovării examenului de licenţă în sesiunea iulie 2009.
Totodată, curtea de apel a respins restul pretenţiilor formulate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H., a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 17 RON, cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată, şi respinge restul cheltuielilor de judecată solicitate.
Prin aceeaşi sentinţă, Curtea a respins atât acţiunea formulată de reclamanta S.M.F. în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H., cât şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, formulată de reclamanţi.
De asemenea, curtea de apel a admis în parte cererea de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului formulată de pârâta Universitatea S.H. şi, în consecinţă, a obligat chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplomă de licenţă şi suplimentele la diplomă pentru reclamanţii D.G.N., M.P., I.M., Ş.V.A., S.N., M.V., M.G.A., D.C.G., R.A., T.L.S., S.M.D., P.L., T.C., T.A., M.C., R.G., S.I. şi respinge cererea privind aprobarea tipăririi formularelor tipizate constând în diplomă de licenţă şi suplimentele la diplomă pentru reclamanta S.M.F., respingând restul pretenţiilor formulate de pârâta Universitatea S.H. prin cererea de chemare în garanţie.
2. Recursurile exercitate în cauză
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Braşov au declarat recurs S.M.F. şi Ministerul Educaţiei Naţionale (în calitate de succesor al fostului Minister al Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului), criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu soluţionarea recursurilor, mai înainte de a cerceta motivele invocate, a constatat că recurenta-reclamantă S.M.F. nu a achitat taxa de timbru, deşi a fost citată cu menţiunea achitării taxei de timbru.
Or, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi ale art. 3 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, aprobată prin Legea nr. 106/1995, cu modificările şi completările ulterioare, pentru calea de atac exercitată se plătesc taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar, dovada achitării acestora ataşându-se, potrivit art. 3021 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs.
Cum dovada timbrării nu a fost ataşată cererii de recurs, conform dispoziţiilor legale sus-menţionate, iar recurenta-reclamantă nu şi-a îndeplinit această obligaţie legală nici ulterior - deşi a fost citată cu menţiunea timbrării - devin aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi art. 9 din O.G. nr. 32/1995, în temeiul cărora recursul formulat de aceasta va fi anulat ca netimbrat.
Recursul declarat de Ministerul Educaţiei Naţionale
Analizând sentinţa atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetenţa materială a curţii de apel de a soluţiona în primă instanţă cauza, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanţă din oficiu, Înalta Curte va admite recursul formulat de Ministerul Educaţiei Naţionale, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Aşa cum rezultă din cele ce preced, obiectul litigiului vizează obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea unor diplome de licenţă.
Pârâta poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea "S.H." din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
De asemenea, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
Universitatea "S.H." nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea "S.H." din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea "S.H." nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale; de altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Drept urmare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În prezenta cauză sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care prevăd că "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel."
Aşadar, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, prevederile legale aflate în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă este aplicabil primul criteriu enunţat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu.
De asemenea, se cuvine a observa dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală care va fi soluţionată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
Aşa fiind, cum obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de către o autoritate publică de nivel local, competenţa de soluţionare a cauzei revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.
Soluţia adoptată în recurs
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul formulat de Ministerul Educaţiei Naţionale şi, în baza art. 312 alin. (6) din acelaşi cod, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza, spre competentă soluţionare, la Tribunalul Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de S.M.F. împotriva Sentinţei nr. 10/F din 2 februarie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca netimbrat.
Admite recursul declarat de Ministerul Educaţiei Naţionale (în calitate de succesor al fostului Minister al Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului) împotriva Sentinţei nr. 10/F din 2 februarie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 413/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 424/2013. Contencios → |
|---|
