ICCJ. Decizia nr. 3411/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3411/2013
Dosar nr. 3681/2/2011
Şedinţa publică de la 15 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii C.D., M.G.C., S.D., M.A., M.C., Ţ.T., D.E., etc., au chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Alba şi Curtea de Apel Alba Iulia solicitând anularea Ordinelor nr. 339/C din 9 februarie 2011 şi 341/C din 9 februarie 2011 ale Ministrului Justiţiei, obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea şi comunicarea unor noi ordine administrative în favoarea reclamanţilor, prin care să fie stabilită, începând cu data de 1 ianuarie 2011, o salarizare corectă, în sensul eliminării oricărei diminuări salariale şi al revenirii salariilor lunare la nivelul avut la data de 30 iunie 2010, obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Alba în solidar, la plata efectivă, începând cu data de 1 ianuarie 2011 şi în continuare, către fiecare reclamant, a diferenţelor băneşti dintre indemnizaţia lunară netă stabilită la nivelul avut la data de 30 iunie 2010 şi indemnizaţia lunară netă stabilită şi plătită conform ordinelor atacate prin prezenta cerere introductivă, obligarea pârâtei Curtea de Apel Alba Iulia la efectuarea menţiunilor necesare în carnetul de muncă al fiecărui reclamant, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, au arătat că ordinele contestate sunt netemeinice şi nelegale, determinând în mod evident greşit stabilirea indemnizaţiei lunare nete ce li se cuvine, cu ignorarea normelor şi dispoziţiilor prioritare ale dreptului european în materie.
Au susţinut că Deciziile Curţii Constituţionale nr. 872/2010 şi 874/2010 arată că Ministerul Justiţiei are atribuţii legale şi un rol constituţional de a veghea la respectarea supremaţiei legii în România, iar Decizia nr. 1221/2008 a stabilit expressis verbis că dreptul la muncă este un drept complex care include şi dreptul la salariu.
Legea nr. 285/2010 încalcă Decizia Curţii Constituţionale nr. 872/2010 care a statuat asupra obligativităţii caracterului temporar al diminuării, în condiţiile în care veniturile salariale, începând cu luna ianuarie 2011, vor fi calculate de la nivelul rămas în urma diminuării cu 25%.
Reclamanţii au mai susţinut că dreptul la beneficiul bănesc în calitate de salariat este un drept de sine stătător, consacrat şi apărat ca atare de Convenţie, ce a fost asimilat de către Curte, în anumite condiţii, unui drept de proprietate şi analizat din perspectiva art. 1 al primului Protocol adiţional la Convenţie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 58 din 10 ianuarie 2012, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţi, reţinând că cele două ordine contestate nu reprezintă pentru reclamanţi acte administrative vătămătoare în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Instanţa a reţinut că încălcarea principiului independenţei judecătorilor prin diminuarea salariilor ce li se cuvin a fost analizată de Curtea Constituţională cu ocazia exercitării controlului de constituţionalitate asupra Legii nr. 118/2010 care reglementează o diminuare cu 25% a salariilor şi a fost considerată neîntemeiată prin Decizia nr. 872/2010.
S-a mai reţinut că din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă că măsura reducerii salariale încalcă principiul proporţionalităţii atunci când are loc o privare totală de drepturi, nu şi atunci când este vorba de o reducere rezonabilă şi comensurabilă a drepturilor (cauza Kjartan Asmunsson contra Islandei).
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică au declarat recurs C.D., M.G.C., S.D., M.A., M.C., Ţ.T., D.E., etc..
Recurenţii au susţinut, în esenţă, că în mod greşit a reţinut instanţa că politica salarială a personalului bugetar este atributul statului, iar cuantumul drepturilor de natură salarială este indisolubil legat de resursele bugetului din care acestea se achită, iar statul dispune de o mare latitudine în acest sens, de a stabili politica economică şi salarială.
Astfel, s-a susţinut că deşi restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine o ameninţare în considerarea căruia această măsură a fost luată, totuşi refuzul plăţii acestor drepturi a determinat încălcarea evidentă a normelor, convenţiilor şi jurisprudenţei europene în materie.
Dreptul la beneficiul bănesc în calitate de salariat este un drept de sine stătător, consacrat şi apărat ca atare de Convenţie, şi a fost asimilat de către Curte, în anumite condiţii, unui drept de proprietate şi analizat din perspectiva art. 1 al primului Protocol adiţional la Convenţie.
Recurenţii au mai susţinut că potrivit Curţii Constituţionale a României, legiuitorul avea obligaţia ca începând cu data de 1 ianuarie 2011 să revină la salariul avut anterior reducerii cu 25%, iar menţinerea în continuare a reducerii salariale aduce atingere caracterului temporar al restrângerii drepturilor.
Printr-o altă critică, recurenţii susţin că Legea nr. 285/2010 aplicabilă începând cu anul 2011, încalcă dispoziţiile Deciziei nr. 872/2010 a Curţii Constituţionale, care a statuat asupra obligativităţii caracterului temporar al diminuării în condiţiile în care veniturile salariale, începând cu luna ianuarie 2011, vor fi calculate de la nivelul rămas în urma diminuării cu 25%.
Recursul este nefondat.
În fapt, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanţii au solicitat anularea Ordinelor nr. 339/C din 9 februarie 2011 şi nr. 341/C din 9 februarie 2011 ale Ministerului Justiţiei şi obligarea acestui pârât la emiterea şi comunicarea unor noi ordine prin care să se stabilească începând cu data de 1 ianuarie 2011 o salarizare corectă, în sensul revenirii la salariile din data de 30 iunie 2010.
Prin Ordinul nr. 339/C din 9 februarie 2011 emis de ministrul justiţiei s-a dispus, începând cu data de 1 ianuarie 2011, reîncadrarea asistenţilor judiciari din cadrul tribunalelor în aceeaşi funcţie şi aceeaşi gradaţie avute la 31 decembrie 2010, pe clase de salarizare, aceştia beneficiind de drepturile salariale potrivit Anexelor 1 - 15 care fac parte integrantă din ordin.
Prin Ordinul nr. 341/C din 9 februarie 2011 având acelaşi emitent, s-a dispus reîncadrarea judecătorilor din cadrul instanţelor judecătoreşti începând cu data de 1 ianuarie 2011, în aceeaşi funcţie, acelaşi grad profesional şi aceeaşi gradaţie sau, în cazul funcţiilor de conducere, în aceeaşi funcţie avută la 31 decembrie 2010, pe clase de salarizare, aceştia beneficiind de drepturile salariale potrivit Anexelor nr. 1 - 15 care fac parte integrantă din ordin.
Ordinele contestate au fost emise în conformitate cu dispoziţiile Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a persoanelor plătite din fonduri publice ale Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, precum şi ale Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010, aprobate prin Ordinul ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale nr. 42/2011 şi Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 77/2011.
Măsura majorări drepturilor salariale de la 1 ianuarie 2011 doar cu 15% şi nu cu 25% este aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond o măsură constituţională cu caracter temporar, ce s-a impus datorită menţinerii crizei economice, ce constituie o ameninţare la adresa stabilităţii economice a ţării.
Critica privind încălcarea independenţei judecătorilor prin diminuarea salariilor acestora a fost considerată neîntemeiată de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 872/2010, cu prilejul exercitării controlului de constituţionalitate a Legii nr. 118/2010 care reglementa diminuarea salariilor cu 25%.
Astfel, în considerentele Deciziilor nr. 872 din 25 iunie 2010 şi nr. 874/2010 s-a reţinut faptul că "diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută prin legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, iar această soluţie legislativă a fost determinată de apărarea securităţii naţionale. Este evident că securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de securitate naţională din textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa statutului - precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului".
S-a concluzionat de către Curtea Constituţională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituţie.
Fără îndoială recurenţii reclamanţi pot invoca, atingerea adusă dreptului lor de proprietate prin Legea nr. 284 şi 285/2010 în condiţiile în care prin reducerile salariale reglementate le-au fost afectate în mod direct dreptul la încasarea integrală a salariului, care, reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Însă este de necontestat că măsura legislativă adoptată, nu poate fi privită ca o privare de bunuri, care presupunând o preluare completă şi definitivă a unor bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri, ci ca o circumstanţiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a exerciţiului respectivului drept, în acord cu dispoziţiile art. 1 parag. 2 din Protocolul nr. 1.
Dincolo de existenţa unei ingerinţe din partea autorităţilor statului în exercitarea unui drept fundamental al recurentei-reclamante, este de necontestat că măsura temporară de reducere a cuantumului salariului acesteia nu contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care măsura nu a afectat substanţa dreptului de proprietate, a fost luată prin lege în vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, şi s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
Sub acest aspect, mai trebuie precizat că în jurisprudenţa Curţii, respectiv cauza Broniowski c. Polonia, în situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal, ceea ce ar putea avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară.
În materia drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecinţe economice evidente asupra ansamblului statului.
Trebuie subliniat şi faptul că în privinţa adoptării unor măsuri cu I. economic general legislatorul naţional dispune de o mare latitudine pentru a se pronunţa atât cu privire la existenţa unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât şi cu privire la alegerea modalităţilor concrete de aplicare a acestei reglementări.
În acest context se apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010, nu aduc atingere dreptului de proprietate al recurenţilor reclamanţi, în condiţiile în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreţionare a statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigenţa de interes general a restabilirii echilibrului bugetar şi imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariaţi vizaţi.
Rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că o astfel de măsură încalcă principiul proporţionalităţii actului când are loc o privarea totală de drepturi dar nu şi atunci când este vorba de o reducere comensurabilă a acestora.
Susţinerea că Legea nr. 285/2010 încalcă Decizia Curţii Constituţionale nr. 872/2010 este infirmată de considerentele Deciziei nr. 1655 din 28 decembrie 2010, prin care Curtea Constituţională a constatat că acest act normativ este constituţional, reţinând că o atare modalitate de stabilire a cuantumului concret al salariilor/soldelor indemnizaţiilor brute nu este de natură să încalce cele stabilite prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2011. Curtea a impus o obligaţie de rezultat legiuitorului, aceea ca după 1 ianuarie 2011 să revină la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de personal care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare.
Pentru aceste considerente, constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică şi nu există motive pentru modificare sau casarea acesteia, recursul se priveşte ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ., urmează să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de C.D., M.G.C., S.D., M.A., M.C., Ţ.T., D.E., etc., împotriva Sentinţei civile nr. 58 din 10 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 336/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3413/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
