ICCJ. Decizia nr. 3433/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3433/2013
Dosar nr. 598/36/2011
Şedinţa publică de la 15 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii B.V. şi T.L.A. au formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Tulcea pentru următoarele considerente:
- decizia atacată a fost dată fără a exista în cuprinsul acesteia, o motivaţie, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (8) din O.G. nr. 119/1999.
- în cuprinsul deciziei nu se face nici o referire la discrepanţa dintre creanţa ce o datora S.C. T. S.R.L., respectiv 845 RON şi suma impusă respectiv 942 RON.
- Direcţia Generală a Finanţelor Publice Tulcea a soluţionat contestaţia peste termenul prevăzut de O.G. nr. 119/1999, depăşindu-se termenul prevăzut de art. 22 alin. (8) cu 10 zile.
- procesul-verbal de inspecţie este lovit de nulitate, întrucât nu a fost întocmit în conformitate cu prevederile art. 5 din OMF nr. 258/2008, de către o echipă de control constituită din minimum două persoane, ci doar de către o singură persoană, S.L.
- suma considerată prejudiciu trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă ori, în cauză suma nu este certă, întrucât aplicarea procedurii de lichidare nu a condus la recuperarea debitelor datorate de societate.
- la întocmirea procesului-verbal de inspecţie, organele de control aveau obligaţia de a solicita relaţii de la toate persoanele aflate în legătură cu structura controlată ori T.A.L. nu a fost audiată în timpul efectuării inspecţiei, neavând posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere faţă de situaţia supusă inspecţiei.
- atât în procesul-verbal de inspecţie din 24 septembrie 2010 nu s-a avut în vedere că pentru numirea lichidatorului este necesar ca cererile formulate să fie însoţite de documente justificative, pentru ca cererea să poată fi primită de Oficiul Registrului Comerţului. La termenul din 8 aprilie 2011, pârâta a invocat excepţia lipsei competenţei materiale a Tribunalului Tulcea, în raport de dispoziţiile art. 22 pct. 8 din O.G. nr. 119/1999 republicată, potrivit cărora, împotriva deciziei emisă ca urmare a soluţionării contestaţiei se poate formula contestaţie în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicarea acesteia, la curtea de apel în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul.
Aşa fiind, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. 598/36 din 30 septembrie 2011.
La data de 23 iunie 2011, reclamanţii au depus următoarele precizări:
- actul în baza căruia a fost dispus controlul intern şi au fost întocmite actele a căror anulare se cere nu au legătură cu situaţia în baza căreia s-a constatat răspunderea civilă în sarcina reclamanţilor.
Răspunderea civilă a funcţionarilor publici se poate angaja limitativ potrivit dispoziţiilor art. 84 din Legea nr. 1898/1999. Aşa fiind, reclamanţii solicită, pe cale de excepţie, constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Tulcea şi a procesului-verbal de inspecţie nr. 15622724 din 24 septembrie 2010.
Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 409 din 25 noiembrie 2011, a respins ca nefondate excepţia nulităţii absolute a Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010, a Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 şi a procesului-verbal de inspecţie din 24 septembrie 2010 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Tulcea precum şi excepţia dreptului DGFP Tulcea de a stabili imputaţia în sarcina reclamanţilor.
De asemenea, a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor B.V. şi T.L.A.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:
Excepţia prescripţiei DGFP Tulcea de a mai stabili imputaţia de 471 RON pentru fiecare reclamant este nefondată deoarece în speţă nu este contestat ordinul de imputare care, de altfel, nici nu a fost emis.
Cât priveşte excepţia nulităţii absolute a Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 s-a reţinut că este nefondată, întrucât pe de o parte reclamanţii nu au arătat ce dispoziţii din O.G. nr. 119/1999 prevăd sancţionarea actului emis în soluţionarea contestaţiei iar, pe de altă parte, textul de lege indicat nu are incidenţă în speţă.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că apărarea reclamanţilor nu poate fi luată în considerare, întrucât aceştia trebuiau să formuleze cererea de numire a lichidatorului, chiar şi în lipsa documentelor justificative, atâta timp cât aveau dovezi din care să rezulte că le-au solicitat de la instituţia ce le deţine.
S-a mai reţinut că nu poate fi primită nici apărarea reclamantei T.L.A. potrivit căreia organul de control fiscal nu ar fi audiat-o şi drept urmare nu ar putea fi angajată răspunderea acesteia, atâta timp cât reclamanta a avut posibilitatea să-şi prezinte punctul de vedere prin contestaţia formulată.
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică au declarat recurs reclamanţii B.V. şi T.L.A.
Recurenţii au susţinut, în esenţă, următoarele:
- Excepţia prescripţiei dreptului Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Tulcea de a stabili în sarcina reclamanţilor imputaţia de 471 RON fiecare este fondată, deoarece de la data la care debitul a fost comunicat Biroului juridic (5 iunie 2006) şi data încheierii procesului-verbal de inspecţie atacat (24 septembrie 2010) a trecut o perioadă mai mare de 3 ani.
- Referitor la excepţia nulităţii Deciziei nr. 2 din 23 noiembrie 2010 a DGFP Tulcea, recurenţii au susţinut că motivarea instanţei de fond este contradictorie şi formulată cu interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, întrucât O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial şi controlul financiar preventiv, nu are legătură cu situaţia în baza căreia s-a constatat răspunderea civilă a reclamanţilor.
Cu referire la fondul cauzei, recurenţii au susţinut că instanţa nu a analizat împrejurările în care a fost săvârşită fapta reţinută în sarcina reclamanţilor.
Astfel, în cuprinsul deciziei nu se face nici o referire la diferenţa dintre creanţa pe care o datora S.C. T. S.R.L., respectiv 845 RON şi suma impusă, aceea de 942 RON.
Recurenţii au mai susţinut că nu li se poate imputa o sumă ce nu a putut fi recuperată de organele de executare fiscală ale Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Măcin şi nici nu se poate considera că au prejudiciat bugetul de stat, întrucât suma respectivă nu face parte din categoria fondurilor publice ci este datorată de S.C. T. S.R.L.
Recursul este nefondat.
În fapt, prin procesul-verbal de inspecţie nr. 15622 din 24 septembrie 2010 organul de control din cadrul DGFP Tulcea a constatat că obligaţiile fiscale aparţinând S.C. T. S.R.L. în sumă totală de 942 RON au fost scăzute din evidenţa analitică pe plătitor pe considerentul radierii de drept al acestor creanţe, fără ca biroul juridic, prin reprezentanţii săi, să parcurgă toate etapele procedurale obligatorii din momentul primirii hotărârii de dizolvare nr. 1416/2006 a Tribunalului Tulcea.
Contestaţia formulată de reclamanţi împotriva procesului-verbal nr. 15622 din 24 septembrie 2010 prin care aceştia solicitau exonerarea de la plata sumei de 471 RON fiecare, reprezentând prejudiciul creat Direcţia Generală a Finanţelor Publice Tulcea a fost respinsă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Tulcea prin Decizia nr. 2 din 23 noiembrie 2010.
Emiterea deciziei contestate a fost efectuată în termenul de 30 de zile prevăzut de lege, socotit de la data înregistrării contestaţiei, aşa încât în mod corect instanţa de fond a respins ca nefondate excepţia prescripţiei dreptului DGFP Tulcea de a mai stabili imputaţia.
Nici excepţia nulităţii absolute a sus-menţionatei decizii nu este fondată, de vreme ce reclamanţii nu au precizat care sunt dispoziţiile din O.G. nr. 119 din 31 august 1999 care atrag nulitatea absolută a deciziei contestate, în cazul nerespectării dispoziţiilor art. 1 pct. 4 din Legea nr. 324/2009.
Pe de altă parte, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile textului de lege invocat, ci dispoziţii speciale de recuperare a pagubelor produse patrimoniului public.
Cu privire la fondul cauzei, este de remarcat faptul că prejudiciul reprezentând creanţe fiscale, calculate până la data efectuării menţiunii de "dizolvare în registrul comerţului, se întemeiază pe dispoziţiile art. 998 C. civ. şi este rezultatul inacţiunii delictuale a reclamanţilor, care nu au parcurs toate etapele procedurale obligatorii din momentul primirii hotărârii de dizolvare.
Apărările reclamanţilor privind nemotivarea deciziei contestate şi neefectuarea tuturor demersurilor de către Administraţia Finanţelor Publice Măcin pentru recuperarea creanţei, pe calea executării silite nu pot fi luate în considerare atâta timp cât această obligaţie intră în atribuţiile de serviciu ale reclamanţilor.
Nici critica privind neaudierea reclamantei cu ocazia efectuării inspecţiei fiscale nu poate fi primită, întrucât aceasta a avut ocazia de a-şi preciza punctul de vedere în contestaţia formulată, contestaţie la care putea anexa toate dovezile pe care le considera exoneratoare de răspundere.
Examinând şi din oficiu hotărârea recurată, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie şi necontestându-se existenţa motivelor de casare, recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de B.V. şi M. (T.) L.A. împotriva Sentinţei civile nr. 409/CA din 25 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3413/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3436/2013. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
