ICCJ. Decizia nr. 3554/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3554/2013
Dosar nr. 1246/54/2009
Şedinţa publică de la 21 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Reclamanta S.C. P. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele Administraţia Finanţelor Publice Craiova şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea actelor administrativ fiscale constând în Decizia de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată înregistrată sub nr. 167 din 27 martie 2008 şi sub nr. 33293 din 27 martie 2008 la Administraţia Finanţelor Publice Craiova, Activitatea de inspecţie fiscală şi Nota de constatare nr. 13/2008, cu consecinţa exonerării de la plata debitului de 5.121.563 RON şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în urma controlului fiscal efectuat în perioada 20 - 27 martie 2008, de către inspectori fiscali din cadrul AFPM Craiova, s-a dispus virarea la bugetul Statului de către S.C. P. S.R.L. a sumei de 5.121.563 RON.
Prin Decizia nr. 260 din 25 iulie 2008, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a suspendat soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantă până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală.
Acţiunea formulată împotriva Deciziei nr. 260 din 25 iulie 2008, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, s-a soluţionat prin Sentinţa nr. 61 din 20 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 1962/54/2008, în sensul admiterii acţiunii.
Prin Sentinţa civilă nr. 304 din 11 noiembrie 2008, aceeaşi Curte de Apel Craiova, în Dosarul nr. 1926/54/2008, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere şi a Raportului de inspecţie fiscală până la soluţionarea acţiunii în anularea actelor menţionate.
Cu privire la motivele de netemeinice a actelor administrativ-fiscale, reclamanta arată că organul de control a reţinut o stare de fapt eronată, întrucât produsul preparat şi comercializat de societate sub denumirea de solvent degresant tip PD este ulei mineral accizabil, având codul tarifar X, precum şi că ar exista identitate între produsele solvent degresant tip PD şi solvent degresant.
În urma emiterii deciziei de soluţionare a contestaţiei administrativ fiscale cu nr. 201 din 30 iunie 2010, reclamanta a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 201 din 30 iunie 2010, în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca neîntemeiată a contestaţiei formulate pentru suma totală de 1.803.726 lei anularea Deciziei de impunere nr. 167/2008 şi a raportului de inspecţie fiscală parţială 33293/2008, cu privire la sumele de 1.803.726 lei stabilite pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 ianuarie 2008, cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 506 din 21 octombrie 2011, a admis contestaţia formulată de reclamantă, dispunând anularea deciziei privind soluţionarea Contestaţiei nr. 201 din 30 iunie 2010 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor; anularea deciziei de impunere privind obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. 167 din 27 martie 2008 precum şi a R.I.F. nr. 33293 din 27 martie 2009 întocmit de AFPM Craiova - Serviciul Inspecţie Fiscală Persoane Juridice.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că produsul solvent degresant tip P.D. este exclus a fi definit ca fiind "ulei uşor şi preparat", cu încadrare în categoria specifică - 2710.
În speţă, reţine instanţa, organul de soluţionare a contestaţiei administrativ fiscale a constatat inexistenţa unor dovezi privind comercializarea produsului şi respectiv utilizarea cu destinaţia combustibil pentru încălzire sau combustibil pentru motor.
S-a reţinut şi faptul că dispoziţiile art. 175 din Legea nr. 571/2003 exclud din categoria produselor energetice, în accepţiunea titlului VII privind accizele, şi din enumerarea alin. (1) al textului, produsele încadrate cu codul X.
4. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, considerată netemeinică şi nelegală, a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj, în numele şi pentru Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, precum şi în numele şi pentru Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Craiova.
În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ. şi a formulat următoarele critici.
3.1. Instanţa de fond a dat mai mult decât s-a cerut prin acţiunea introductivă, astfel cum a fost precizată, în sensul că, deşi reclamanta a solicitat anularea actelor administrative fiscale numai în ceea ce priveşte suma de 1.803.726 lei, stabilită drept obligaţie suplimentară de plată, instanţa a anulat în totalitate actele respective.
3.2. Instanţa a anulat decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală urmare a stabilirii eronate a situaţiei de fapt şi a aplicării greşite a normelor juridice, elementele de fapt şi de drept indicate amănunţit în motivarea recursului ducând, în opinia recurentei-pârâte, la concluzia că încadrarea corectă a produsului, în raport cu toate caracteristicile sale (solvent degresant tip X, calificat drept ulei mineral) este la codul tarifar X sau Y, iar nu la codul tarifar Z, corespunzător solvenţilor organici compuşi.
4. Apărările intimatei
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea sentinţei ca fiind legală şi temeinică, răspunzând fiecăruia dintre motivele de recurs.
În esenţă, intimata-reclamantă a arătat că prima critică este lipsită de interes, pentru că indicarea greşită a cuantumului debitului fiscal contestat este doar o eroare materială ce poate fi îndreptată în procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ., iar cu ocazia reverificării fiscale efectuate în baza Deciziei nr. 201 din 30 iunie 2010, emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, autoritatea vamală a constatat că, pentru perioada mai - decembrie 2006, societatea nu datorează accize şi TVA.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, intimata-reclamantă a arătat şi argumentat pe larg că încadrarea tarifară corectă este cea reţinută de prima instanţă, produsul solvent degresant tip X, rezultat în urma unui proces de producţie, iar nu a unui simplu amestec de substanţe, fiind un produs nou, cu alte caracteristici fizico-chimice faţă de materiile prime din care s-a obţinut.
În cadrul probei cu înscrisuri, admisibile în recurs potrivit art. 305 C. proc. civ., intimata-reclamantă a depus la dosar Adresele din 1 februarie 2013 şi din 12 septembrie 2007, emise de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, şi adresa din 25 ianuarie 2013, emisă de S.C. P. S.R.L.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta-pârâtă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Prin cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată ulterior, recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., decizia de impunere privind obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 27 martie 2008 şi raportul de inspecţie fiscală din 27 martie 2009, ambele emise de Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Craiova, precum şi decizia de soluţionare a contestaţiei din 30 iunie 2010, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Prin Decizia nr. 201 din 30 iunie 2010, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a admis în parte contestaţia administrativă formulată de SC P. SRL, a desfiinţat parţial decizia de impunere, pentru suma de 3.317.837 lei, compusă din accize şi TVA aferente uleiurilor minerale produse în perioada 1 mai 2006 - 31 decembrie 2006 şi majorări de întârziere, urmând ca organele competente să procedeze la reanalizarea cauzei în funcţie de considerentele deciziei, şi a respins totodată, ca neîntemeiată, contestaţia formulată cu privire la suma de 1.803.726 lei, compusă din accize aferente produselor energetice şi TVA pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 ianuarie 2008.
Cu ocazia reverificării dispuse prin decizia menţionată mai sus, Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova a emis raportul de inspecţie fiscală parţială nr. 2640 din 25 ianuarie 2011 şi decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. 2766 din 26 ianuarie 2011, prin care a reţinut, în esenţă, că societatea nu datorează accize şi alte obligaţii fiscale pentru solventul fabricat în 2006, supus reanalizării, fiind recalculate numai majorările de întârziere aferente sumei de 1.515.736 lei, reprezentând accize pentru perioada 2007 - 2008, menţinute prin decizia de soluţionare a contestaţiei.
Este adevărat că, din debitul total stabilit prin decizia de impunere iniţială şi indicat în cererea de chemare în judecată (5.121.563 lei), prin precizarea acţiunii ca urmare a operaţiunilor şi actelor administrativ-fiscale menţionate mai sus, intimata-reclamantă a mai supus contestării judiciare numai obligaţiile fiscale rămase în vigoare, după cum susţine recurenta-pârâtă.
Dar împrejurarea că în dispozitivul sentinţei s-a menţionat anularea în totalitate a actelor administrative fiscale nu este de natură să atragă reformarea sentinţei pentru motivul prevăzut în art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în care poate fi încadrată prima critică din recurs. De vreme ce în urma reverificării fiscale s-a contestat că intimata-reclamantă nu datorează sumele stabilite pentru produsele aferente anului 2006, modul în care a fost conceput dispozitivul sentinţei nu produce efecte juridice reale asupra raportului de drept fiscal dedus judecăţii, fiind vorba doar despre o eroare materială care ar putea fi înregistrată pe calea prevăzută în art. 281 C. proc. civ.
Instanţa de control judiciar constată că nici cea de-a doua critică, referitoare la dezlegarea fondului cauzei, nu este întemeiată.
Problema de drept care a format obiectul disputei judiciare a constat în stabilirea încadrării tarifare corespunzătoare solventului degresant pe care autoritatea fiscală l-a considerat ulei mineral accizabil (produs energetic), aplicându-i codul X, în timp ce intimata-reclamantă l-a încadrat în codul tarifar Y, considerându-l solvent organic utilizat în scopuri industriale şi pentru activităţi gospodăreşti.
Raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea petrochimie, efectuat în cadrul judecăţii în fond a cauzei, a conchis în sensul că:
Produsul solvent degresant tip X s-a fabricat pe baza specificaţiei tehnice emise de SC P. SRL, iar certificarea produsului s-a făcut pe baza rapoartelor de încercări realizate la I.C. Ploieşti, institut acreditat R.
Domeniul principal de utilizare a produsului solvent degresant tip X este în industrie, precum industria lacurilor şi vopselelor, prelucrarea cauciucului, degresant în industria maşinilor unelte etc. De asemenea se utilizează şi în activităţi gospodăreşti, pentru degresarea motoarelor, curăţirea suprafeţelor ce urmează a fi vopsite şi la diluarea vopselelor. Destinaţia produsului, un criteriu obiectiv, a fost reţinută şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-o cauza asemănătoare.
Conform Tarifului Vamal şi Regulilor de interpretare a Nomenclaturii Combinate publicate în temeiul art. 9 alin. (1) al Regulamentului 2658/87 privind nomenclatura tarifară, poziţia tarifară a solvenţilor organici corespunde codului NC 3814 00 "Solvenţi şi diluanţi organici compuşi nedenumiţi şi necuprinşi în altă parte; preparate concepute pentru îndepărtarea lacurilor şi vopselelor", poziţie care nu este purtătoare de accize.
Solvenţii organici nu sunt uleiuri de petrol, chiar dacă în compoziţia lor intră uleiurile de petrol, deci nu se clasifică la poziţia NC 2710, întrucât aceştia sunt denumiţi şi clasificaţi mai specific în alte poziţii ale Nomenclaturii Combinate şi anume în poziţia NC 3814 00, conform Notelor Explicative la Sistemul Armonizat, cap. 27, nota 3C din Tariful Vamal.
În cadrul analizei efectuate, expertul tehnic judiciar a făcut referire la jurisprudenţa Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în sensul că pentru clasificarea tarifară a mărfurilor, criteriul decisiv trebuie căutat în caracteristicile şi proprietăţile obiective ale produsului, şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că şi destinaţia produsului poate constitui un criteriu obiectiv de clasificare, dacă destinaţia este inerentă produsului, potrivit caracteristicilor şi proprietăţilor sale.
Sub aspectul opiniei de specialitate exprimate de expert în temeiul art. 201 alin. (1) C. proc. civ., raportul de expertiză constituie o probă ştiinţifică ce nu poate fi înlăturată decât pe baza unor probe contrare cu suficientă consistenţă, iar nu prin simple afirmaţii sau interpretări proprii ale uneia dintre părţi.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică, judecătorul fondului a preluat critic conţinutul raportului de expertiză şi a efectuat propria analiză, prin aplicarea directă Regulamentului CE 1549/2006, de modificare a Regulamentului 2658/87, ajungând însă la aceeaşi concluzie în ceea ce priveşte încadrarea tarifară a produsului, concluzie pe care afirmaţiile făcute în motivarea recursului nu sunt în măsură să o înlăture, nefiind decât reiterări ale apărărilor formulate în faţa primei instanţe.
O soluţie în acelaşi sens se regăseşte şi în practica recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Decizia nr. 2916 din 12 iunie 2012, pronunţată într-o cauză similară.
În fine, Înalta Curte constată că recursul conţine şi unele referiri la regimul juridic al majorărilor de întârziere, conform art. 120 C. proc. fisc., dar având în vedere caracterul accesoriu al majorărilor faţă de debitul principal - corect anulat de instanţa de fond, urmează ca şi aceste critici, formulate în termeni generali, să fie înlăturate.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi al art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, şi reţinând culpa procesuală a autorităţilor publice recurente, urmează să le oblige la plata de cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat plătit de intimata-reclamantă conform înscrisurilor depuse la dosar, aferent recursului, făcând însă aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care permite micşorarea sumei în raport cu valoarea şi complexitatea pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj în numele şi pentru Agenţia Naţională de Administrare Fiscală precum şi în numele şi pentru Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Craiova împotriva Sentinţei civile nr. 506 din 21 octombrie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentele-pârâte să plătească intimatei-reclamante SC P. SRL Dolj suma de 12.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3549/2013. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3557/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
