ICCJ. Decizia nr. 400/2013. SECŢA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 400/2013
Dosar nr. 1014/54/2011
Ședința publică din 29 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta S.C. Bart Trans SRL Craiova a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F/DJ nr. 240 din 28 februarie 2011 până la pronunţarea instanţei de fond asupra contestaţiei având ca obiect anulare act fiscal.
În motivarea acţiunii, reclamanta a învederat că prin actul fiscal contestat s-au reţinut în sarcina sa obligaţii fiscale suplimentare în cuantum total de 1.887.826 lei reprezentând impozit profit, T.V.A., impozit pe venituri realizate în România de nerezidenţi si accesorii.
Prin Sentinţa nr. 573/2012 din 18 mai 2012 Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, judecând cauza în fond după casare, a admis cererea de suspendare formulată de SC B.T. SRL în contradictoriu cu D.G.F.P. Dolj şi a dispus suspendarea provizorie a executării Deciziei de impunere nr. F/DJ 240 din 28 februarie 2011 emisă de D.G.F.P. Dolj până la pronunţarea instanţei de fond asupra contestaţiei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum şi anumite garanţii de echitate pentru particulari, întrucât acţiunile autorităţilor publice nu pot fi discreţionare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului şi că dispoziţia a cărei executare s-a solicitat a fi suspendată în cauza de faţă a fost atacată cu contestaţie, fiind invocate aspecte de nelegalitate ale acesteia.
Instanţa de fond a reţinut că aprecierea existenţei cazului bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea 554/2004, implică analiza unor împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ şi că sub acest aspect, în speţa de faţă, s-a constatat că la data de 14 ianuarie 2011 s-a emis un aviz de inspecţie fiscală, prin care organul fiscal a comunicat reclamantei că inspecţia fiscală va avea 14 obiective, că inspecţia fiscală s-a desfăşurat în perioada 14 februarie 2011 – 28 februarie 2011, că în ultima zi a controlului, respectiv în data de 28 februarie 2011, s-a emis un alt aviz de inspecţie fiscală prin care se stabileau 15 obiective, obiectivul suplimentar vizând impozitul pe venituri obţinut din România de persoane juridice nerezidente.
Instanţa a apreciat că faţă de disp. art. 101 şi art. 102 C. proc. fisc., unde se arată că avizul trebuie transmis înaintea desfăşurării inspecţiei fiscale cu cel puţin 15 zile sau 30 de zile în cazul marilor contribuabili şi, având în vedere că acest al doilea aviz este emis în timpul controlului, chiar în ultima zi a acestuia, există o aparentă nelegalitate a deciziei de impunere.
În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie, referitoare la paguba iminentă, Curtea a reţinut că aceasta este îndeplinită, că prejudiciul rezultat din punerea în executare de îndată a actului administrativ este reprezentat atât de prejudiciul material suferit de reclamantă prin plata sumelor reţinute în sarcina sa, cât şi de cel generat de afectarea gravă a activităţii societăţii, precum şi a drepturilor şi intereselor terţelor persoane: salariaţi, parteneri contractuali, în condiţiile în care suma de plată reţinută în sarcina reclamantei prin decizia de impunere este mult mai mare decât veniturile realizate pe întregul an 2011 de societate, aşa cum rezultă din situaţia financiară depusă la dosar.
În acest context, instanţa a apreciat că măsura suspendării executării dispoziţiei apare ca fiind mai oportună decât soluţia neinstituirii suspendării.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Dolj, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii suspendare şi, în consecinţă, în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În cauză instanţa de fond nu a reţinut, în mod eronat, că această condiţie a cazului bine justificat ar fi îndeplinită datorită faptului că ar fi fost emise două avize de inspecţie fiscală cu conţinut diferit.
Arată recurenta că cele două avize de inspecţie fiscală au fost emise datorită faptului că a fost realizată inspecţia fiscală pentru categorii de obligaţii fiscale diferite.
Recurenta apreciază că nu pot fi reţinute afirmaţiile instanţei de fond potrivit căreia exista o neconcordanţă între motivarea neaplicării art. 118 C. fisc. şi faptul că acest document a fost depus la dosarul cauzei şi în recursul prealabil, precum şi faptul că actul de control a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale deoarece reclamanta avea obligaţia să prezinte aceste certificate de rezidenţă fiscală inspecţiei fiscale şi nu şi-a îndeplinit această obligaţie.
Se mai arată că simpla contestare a actului administrativ de către reclamantă, nu este în măsură să constituie, prin ea însăşi, un motiv de îndoială serioasă în privinţa legalităţii acestuia, în sensul dispoziţiilor legale.
Apreciază recurenta că reclamanta nu a adus argumente de natură a crea o puternică îndoială sub aspectul legalităţii actului administrativ contestat, acesta nefiind analizat nici în procedura prealabilă, că apărările formulate cu privire la situaţia de fapt reţinută în mod corect în raportul de inspecţie fiscală, nu privesc legalitatea actului a cărui suspendare se solicită.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, recurenta arată că îndeplinirea acestei condiţii nu a fost motivată în nici un fel, reclamanta limitându-se la a enumera condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru acordarea suspendării, iar instanţa de fond a reţinut în mod eronat că numai o eventuală executare obligaţiilor fiscale este suficientă pentru a dovedi îndeplinirea acestei condiţii.
Această afirmaţie, preluată de instanţa de fond din acţiunea introductivă în motivarea hotărârii, nu este suficientă pentru a dovedi îndeplinirea condiţiei impusă de lege, nefiind încălcat dreptul reclamantei de a-şi desfăşura activitatea în continuare, prejudiciul nefiind previzibil în mod evident.
Recurenta apreciază că din actele depuse la dosarul cauzei nu rezultă nici prejudiciul efectiv, cu atât mai mult perturbarea activităţii contribuabilului respectiv, că reclamanta nu putea demonstra producerea unui prejudiciu în patrimoniul ei prin simpla enumerare a etapelor parcurse de organele fiscale în încercarea de a recupera prejudiciul produs bugetului de stat, iar instanţa de fond trebuia să verifice situaţia concretă a reclamantei şi efectele pe care le-ar putea produce executarea silită a actului administrativ - fiscal, împotriva acesteia, dar această verificare nu se putea face decât pe baza probelor existente la dosarul cauzei, ori în speţă nu au fost prezentate documente care să permită analizarea situaţiei de fapt referitoare la prejudiciu.
Mai mult decât atât, recurenta consideră că nu cererea de suspendare nu este admisibilă şi prin prisma faptului că valoarea bunurilor existente în patrimoniu era suficientă pentru continuarea activităţii şi acoperă creanţa datorată bugetului de stat, lucru care demonstrează că executarea sumelor datorate nu ar perturba activitatea reclamantei.
Mai reţine recurenta că în speţă, din actele depuse nu rezultă că reclamanta a dovedit acea pagubă iminentă de care face vorbire şi care, împreună cu cazul bine justificat, ar putea conduce la acordarea suspendării.
De asemenea, apărările de fond, reţinute de către instanţa de fond în considerentele hotărârii, legate de contestaţia formulată împotriva actelor administrativ - fiscale, nu sunt de natură a convinge că, într-adevăr, executarea silită a creanţelor bugetare ar aduce grave prejudicii reclamantei.
În concluzie, având în vedere motivele invocate, recurenta solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei instanţei de fond în sensul respingerii cererii de suspendare formulată de către SC B.T. SRL, ca netemeinică şi nelegală.
Analizând recurs formulat prin prisma motivelor invocate şi în raport de cadrul legal aplicabil, Curtea îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:
Soluţia recurată în prezenta cauză a fost pronunţată în fond după casare cu trimitere spre rejudecare în baza Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5789/2011.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond ţinând cont de indicaţiile deciziei de casare, a analizat cele două condiţii impuse de art. 14 din Legea contenciosului administrativ a căror îndeplinire cumulativă poate duce la suspendarea provizorie a executării actului administrativ contestat.
În cauză se solicită suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F/Dj nr. 240/2011 emisă de D.G.F.P. a județului Dolj.
Susţinerile recurentei-pârâte în sensul că intimata-reclamantă SC B.T. SRL Craiova nu a făcut dovada cazului bine justificat şi a existenţei unei pagube iminente, urmează a fi înlăturate ca nefondate, Curtea reţinând următoarele:
În privinţa cazului bine justificat astfel cum este definit prin dispoziţiile art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ, acesta a fost dovedit fără a se face aprecieri la criticile de nelegalitate ce vizează fondul, prin faptul că la emiterea deciziei contestate au fost avute în vedere două avize de inspecţie fiscală, cu conţinut diferit (cel din 14 şi respectiv 28 februarie 2011), împrejurarea de natură a crea o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ emis în aceste condiţii.
Cât priveşte existenţa unei pagube iminente astfel cum este definită de art. 2 lit. ş) din Legea contenciosului administrativ şi această condiţie a fost dovedită astfel cum în mod corect reţine şi instanţa de fond.
Astfel, paguba iminentă constă în faptul că punerea în executare a deciziei contestate (ce cuprinde obligaţii fiscale în cuantum de 1.887.826 lei) este de natură a afecta grav atât activitatea societăţii intimate, cât şi drepturile şi interesele terţelor persoane (salariaţi, parteneri contractuali) de vreme ce suma reţinută prin decizia de impunere este mai mare decât veniturile realizate de societatea intimată pe întregul an 2011.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute şi faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de D.G.F.P. a județului Dolj împotriva Sentinţei nr. 573/2012 din 18 mai 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5548/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5549/2013. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
