ICCJ. Decizia nr. 456/2013. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 456/2013
Dosar nr. 18132/3/2010
Ședința publică din 30 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a sub nr. 18132/3/2010, reclamanta A.P. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 171.909 lei, actualizata cu rata inflaţiei, începând cu 10 aprilie 2009 până la plata efectivă, reprezentând despăgubiri în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, acordate de Tribunalul Bucureşti prin Sentinţa civilă nr. 521 din 10 aprilie 2009.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat ca prin Sentinţa civila nr. 521 din 10 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a constatat, în baza Legii 10/2001, că are calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii, sub forma de despăgubiri băneşti, pentru imobilul situat în Bucureşti, confiscat în baza Decretului 223/1974, imobil ce a făcut obiectul Notificării din 6 aprilie 2001 emisa in baza Legii nr. 10/2001.
A susţinut că la data de 26 ianuarie 2010 a solicitat pârâtei să-i achite suma de 171.909 lei, stabilită prin sentinţa civilă sus menţionată, însă aceasta nu i-a răspuns până la data promovării prezentei acţiuni.
Prin întampinare, pârâta a invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti, susţinând că, acţiunea reclamantei, fiind îndreptata împotriva unei autorităţi publice centrale, instanţa competenta este Curtea de Apel Bucureşti.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
Tribunalul Bucureşti, prin Sentinţa nr. 1560 din 26 noiembrie 2010 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, reţinând că, în absenţa unor dispoziţii exprese ale Legii nr. 247/2005 atributive de competenţă, devin incidente prevederile legii cadru în materia contenciosului administrativ şi pornind de la rangul A.N.R.P. de instituţie centrala, ce emite acte administrative în a căror sferă intră şi cea de plată a despăgubirilor, competenţa aparţine curţii de apel.
Cererea reclamantei a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 14 ianuarie 2011.
Pe parcursul judecăţii, instanţa a luat act de transmisiunea legală a calităţii procesuale active de la reclamanta P.A., decedată la data de 16 aprilie 2010 către fiul acesteia, D.A., moştenitor al defunctei, conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.
Hotărârea instanţei de fond.
Prin Sentinţa nr. 5923 din 17 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Reclamantul a învestit instanţa de judecată cu o cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 171.909 lei, reprezentând despăgubiri în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, acordate de Tribunalul Bucureşti prin Sentinţa civilă nr. 521 din 10 aprilie 2009, actualizată cu rata inflaţiei, începând cu 10 aprilie 2009, până la plata efectivă.
Prin Sentinţa nr. 521 din 10 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, irevocabilă, s-a constatat, în baza Legii nr. 10/2001, că autoarea reclamantului are calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii, sub formă de despăgubiri băneşti, pentru imobilul situat în Bucureşti , confiscat în baza Decretului 223/1974, imobil ce a făcut obiectul Notificării din 6 aprilie 2001 emisă în baza legii nr. 10/2001, iar prin sentinţa menţionată anterior valoarea despăgubirilor a fost stabilită la suma de 171.909 lei.
Curtea a constatat că în prezenta cauză nu se poate reţine un refuz nejustificat al pârâtei în ce priveşte emiterea titlului de plată şi plata efectivă de către A.N.R.P. a sumei stabilită prin titlul de despăgubire.
Astfel, de lege lata, plata efectivă de către A.N.R.P. în beneficiul persoanei îndreptăţită a sumei stabilită prin titlul de despăgubire, emis de către C.C.S.D., se realizează după expirarea perioadei de suspendare de 2 ani dispusă prin O.U.G. nr. 62/2010, conform procedurii stabilită prin Titlul VII, art. 182 litera a) din Legea nr. 247/2005 în termen de 15 zile calendaristice de la data existenţei disponibilităţilor financiare şi în ordinea cronologică a formulării cererilor de opţiune.
Or, cum în momentul de faţă emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea 247/2005 a fost suspendată pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010, valorificarea titlurilor de despăgubire se poate face doar prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea listat la Bursă, corespunzător sumei pentru care s-a formulat opţiunea.
Curtea a mai reţinut că în contextul crizei economice existente în România nu se poate face abstracţie de impedimentele de ordin financiar şi a se impune o obligaţie imposibil de executat în sarcina unei autorităţi publice. În acest sens s-a pronunţat şi C.E.D.O. prin jurisprudenţa sa, prin care s-a reţinut că dispoziţiile Convenţiei protejează drepturi concrete şi efective, iar nu drepturi teoretice şi iluzorii, cum ar fi în cauza dedusă judecăţii obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri, obligaţie care este imposibil de executat din cauza lipsei disponibilităţilor financiare.
Recursul declarat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul reclamant a susţinut, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a pornit de la premisa că „nu se poate reţine refuz nejustificat al pârâtei în ce priveşte emiterea titlului de plată şi plata efectivă de către A.N.R.P. a sumei stabilită prin titlul de despăgubire”(…) plata efectivă de către A.N.R.P. către persoana îndreptăţită realizându-se după expirarea perioadei de suspendare de 2 ani dispusă prin O.U.G.nr. 62/2012 şi că indiferent de contextul crizei economice existente în România a solicitat respectarea drepturilor sale, drepturi prevăzute de lege şi consfiinţite printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
De asemenea recurentul reclamant a arătat că în mod greşit s-a apreciat de către instanţa de fond că nu s-a urmat procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, întrucât intimata pârâtă a refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile legale.
Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin prezenta cerere de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea A.N.R.P. la plata sumei de 171.909 lei, reprezentând despăgubiri băneşti în conformitate cu Legea nr. 10/2001, pentru apartamentul din Bucureşti, stabilite prin Sentinţa civilă nr. 521 din 10 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti.
Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.
Astfel, în cuprinsul Cap.V Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este reglementată procedura administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, procedura finalizându-se prin emiterea, de către Comisia Centrală, a deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi valorificarea acestui titlul în condiţiile prevăzute de pct. 26 din O.U.G nr. 81/2007, prin care este introdus, în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V, Secţiunea I intitulată "Valorificarea titlurilor de despăgubire ".
În speţă, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată, autorităţile neprocedând la emiterea titlului de despăgubire prevăzut de lege precum şi a titlului de plată în urma pronunţării Sentinţei civile nr. 521/2009, astfel că nu se poate declanşa şi urma procedura privind acordarea măsurilor reparatorii prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în cadrul căreia Comisia Centrală emite decizia conţinând titlul de despăgubire.
În baza deciziilor conţinând titlul de despăgubire emise de către Comisia Centrală şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, A.N.R.P. va emite un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată, potrivit dispoziţiilor prevăzute în O.U.G. nr. 81/2007.
Pe de altă parte prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, art. 3 alin. (1), s-a suspendat pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a ordonanţei amintite, emiterea titlurilor de plată prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare. Mai mult, pe perioada de suspendare, valorificarea titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală se va face doar prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea, corespunzător sumei pentru care s-a formulat opţiunea.
Cum în prezentul litigiu, reclamantul nu este titular al unei decizii conţinând titlul de despăgubire, întrucât procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu poate fi urmată pentru considerentele prezentate mai sus, nu poate fi parcursă nici procedura referitoare la valorificarea titlului de despăgubire, conform prevederilor Capitolului V1, Titlul VII din actul normativ amintit, capitol introdus prin O.U.G.nr. 81/2007.
Astfel că, solicitarea reclamantului privind plata sumei de 171.909 lei, actualizată cu rata inflaţiei, începând cu 10 aprilie 2009 până la plata efectivă, reprezentând despăgubiri acordate de Tribunalul Bucureşti, secţia a -V-a civilă, în baza Sentinţei Civile nr. 521 din 10 aprilie 2009, este neîntemeiată.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut şi aspectul contextului crizei economice existente în România, motiv pentru care nu se poate face abstracţie de impedimentele de ordin financiar şi a se impune o obligaţie imposibil de executat în sarcina unei autorităţi publice, în acest sens pronunţându-se şi C.E.D.O. prin jurisprudenţa sa,, prin care s-a reţinut că dispoziţiile Convenţiei protejează drepturi concrete şi efective, iar nu drepturi teoretice şi iluzorii, cum ar fi în cauza dedusă judecăţii obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri, obligaţie care este imposibil de executat din cauza lipsei disponibilităţilor financiare.
În concluzie, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constatând că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, va respinge recursul declarat de A.D. ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de D.A. împotriva Sentinţei nr. 5923 din 10 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2013
| ← ICCJ. Decizia nr. 443/2013. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 457/2013. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
