ICCJ. Decizia nr. 460/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 460/2013
Dosar nr. 2702/2/2011
Ședința publică din 30 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 2702/2/2011 pe rolul C.A.B. - S.C.A.F., reclamanţii judecători din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, prevăzuţi în tabelul anexă în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Ploieşti, au solicitat obligarea pârâtelor la:
- recalcularea indemnizaţiei cuvenită raportat la indemnizaţia de încadrare la nivelul lunii iunie 2010.
- restabilirea situaţiei anterioare emiterii acestuia şi
- restituirea sumelor băneşti reţinute în mod nejustificat.
În motivarea acţiunii reclamanţii au menţionat faptul că potrivit art. 1 din Legea nr. 118/2010, începând cu luna iulie 2010 cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, s-au diminuat cu 25%.
Au susţinut reclamanţii, că reducerea salariului reclamanţilor cu 25% pe o perioada de 6 luni dar şi perpetuarea acesteia şi după data de 01 ianuarie 2011, când situaţia economică nu o mai impunea, lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente reprezintă, indiscutabil, o ingerinţa ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. l din Protocolul nr. 1.
Totodată, reclamanţii au susţinut că prin Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, s-a prevăzut la art. 1 că începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.
Ori, au precizat reclamanţii, la nivelul lunii octombrie 2010, indemnizaţiile erau deja afectate de reducerea prevăzută de Legea nr. 118/2010, ceea ce înseamnă că privarea de drepturile salariale se perpetuează şi ulterior termenului stabilit prin decizia 874/2010 a Curţii Constituţionale.
Ca atare au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 118/2010 şi art. 1 din Legea nr. 285/2010, în măsura în care acestea perpetuează reducerea ce le-a afectat indemnizaţia şi ulterior termenului impus de Curtea Constituţională prin deciziile sus amintite, încălcând dreptul de proprietate astfel cum este garantat de art. 44 din Constituţia României dar şi art. 41 din constituţie care ocroteşte munca şi protecţia socială a ei, fiind de natură a afecta statutul acestei profesii astfel cum este reglementat în art. 124, Și art. 125 din Constituţie.
Pârâtul Ministerul Justiţiei în temeiul art. 115 şi următoarele C. proc. civ. a formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, în principal şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Hotărârea instanţei de fond.
Prin Sentinţa nr. 6126 din 24 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată.
A respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, Curtea a apreciat că est neîntemeiată, având în vedere că potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, reclamanţii au înţeles să formuleze contestaţia prevăzută de dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 285/2010.
Cu privire la fondul cauzei, Curtea a reţinut, în esenţă, că legea criticată nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art. 53 din Constituţie, analizate anterior, sunt respectate. De asemenea, măsura criticată are un caracter temporar, aplicându-se pe parcursul anului 2011, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat. Astfel, este evident că restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.
Totodată, Curtea a observat că prin Opinia din 20 decembrie 2010 a Comisiei de la Veneţia, dată la cererea preşedintelui Curţii Constituţionale a Macedoniei, opinie care a fost adoptată la a cea de-a 85-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneţia din 17 - 18 decembrie 2010, s-a arătat, în mod expres, că, "în lipsa unei interdicţii constituţionale exprese, o reducere a salariilor judecătorilor poate fi justificată în situaţii excepţionale şi în anumite condiţii stricte, fără a fi privită ca o încălcare a independenţei autorităţii judecătoreşti". În continuare, în opinia invocată se arată că o asemenea situaţie excepţională există atunci când statul suferă în mod considerabil de pe urma unei crize economice şi pentru motive întemeiate legiuitorul găseşte necesar să reducă salariile tuturor oficialilor statului (a se vedea paragrafele 20 şi 21 ale opiniei citate).
Cu alte cuvinte, o situaţie de criză economică este un temei suficient de grav pentru a determina o măsură de reducere a salariilor aplicată nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice.
Cu privire la cererea formulată în subsidiar de către reclamanţi, asupra modului în care au fost aplicate efectiv aceste dispoziţii legale în privinţa acestora, Curtea reţine că nu sunt întemeiate având în vedere faptul că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%, iar în temeiul dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010 începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, s-a majorat cu 15%, considerente care coroborate conduc la respingerea prezentei acţiuni ca neîntemeiate.
Recursul declarat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs A.I.F., G.M.I., N.E., T.I.C., L.T., P.G., L.I., D.G., G.C., G.E., M.C.M., S.V., P.C., F.P., E.D., D.R., T.E., C.L., M.E., S.M., Ş.C., P.A., U.A., M.I., P.V.A., D.D., G.V., P.M., D.F., S.E., B.P.C., B.A.C., D.V., S.I., S.A.F., T.A.R., S.I., N.T. şi R.A.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
1. Un prim motiv de recurs vizează admisibilitatea recursului declarat, legat de împrejurarea că Sentinţa nr. 6126/2011, atacată în prezenta cauză, a fost dată de Curtea de Apel Bucureşti cu menţiunea irevocabilă.
2. Al doilea motiv de recurs se referă la faptul că prima instanţă nu a pus în discuţie excepţia privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 118/2010 şi art. 1 din Legea nr. 285/2010 şi nu s-a pronunţat asupra admisibilităţii acestei excepţii, ignorându-se astfel prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992.
3. Un alt motiv de recurs vizează faptul că judecătorul fondului a aplicat în mod greşit legea şi nici nu a analizat susţinerile privind aplicabilitatea art. 41, art. 44, art. 124 şi art. 125 din Constituţie şi art. 1 din Primul protocol adiţional la C.E.D.O.
Astfel reducerea salariului cu 25/% pe o perioadă de 6 luni (iulie – decembrie 2010) dar şi perpetuarea acestuia şi după data de 01 ianuarie 2011, când situaţia economică nu o mai impunea reprezintă o ingerinţă care a avut ca efect privarea de un bun, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
4. În fine recurenţii reclamanţi, prin ultimul motiv de recurs au susţinut că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii subsidiare prin care au solicitat a se observa că prin Legea nr. 285/2010, s-a prevăzut la art. 1 că începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.Ori, au susţinut recurenţii indemnizaţia de încadrare la nivelul lunii octombrie 2010, echivalentul salariului tarifar de pe statul de plată aferent acestei luni întocmit la nivelul Curţii de Apel Ploieşti a păstrat cuantumul aferent lunilor ianuarie – iunie 2010, fără a fi afectat de reducerea aplicată prin Legea nr. 118/2010, care s-a aplicat sub forma unei diminuări de 25%calculată la indemnizaţia brută totală.
În aceste condiţii, adaosul de 15% prevăzut de Legea nr. 285/2010, trebuia aplicat exclusiv indemnizaţiei de încadrare brută lunară din această lună şi nicidecum indemnizaţiei de încadrare redusă printr-un artificiu din afara legii cu 25%.
Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând actele şi lucrările formulate în raport cu dispoziţiile legale aplicabile şi criticile formulate constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
1. Relativ la admisibilitatea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 6126 din 24 octombrie 2011, Înalta Curte constată că în speţă sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 285/2010, care nu precizează faptul că hotărârea dată de instanţele judecătoreşti în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva modului de stabilire al salariului, este irevocabilă. Astfel fiind, recursul este admisibil.
2. În ceea ce priveşte motivul de recurs care se referă la omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocată de reclamante, Înalta Curte constată că este nefondat, din cuprinsul Sentinţei civile nr. 233 din 16 ianuarie 2012 rezultând că prima instanţă, Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat asupra excepţiei şi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 1 din Legea nr. 118/2010 şi art. 1 din Legea nr. 285/2010.
De altfel, prin Decizia nr. 769 din 25 septembrie 2012, Curtea Constituţională s-a şi pronunţat asupra excepţiei, respingând-o ca neîntemeiată.
3. Referitor la reducerea salariului cu 25% se reţine că m ăsura contestată de recurentă, cea privind reducerea salariului cu 25%, este luată în baza şi în aplicarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care a fost supusă controlului de constituţionalitate.
În acest sens, prin Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, stabilind ca fiind constituţionale dispoziţiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
În considerentele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională se reţine faptul că „diminuarea cu 25% a cuantumului salariului /indemnizaţiei /soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută prin legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, iar această soluţie legislativă a fost determinată de apărarea securităţii naţionale. Este evident că securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de securitate naţională din textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa satului – precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea gravitatea fenomenului”.
S-a concluzionat de Curtea Constituţională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituţie.
În consecinţă Curtea apreciază că soluţia de respingere a acţiunii este legală în raport de legislaţia naţională.
Fără îndoială recurenţii reclamanţi pot invoca atingerea adusă dreptului lor de proprietate prin Legea nr. 118/2010, în condiţiile în care prin reducerile salariale reglementate de respectivul act normativ le-au fost afectate în mod direct dreptul la încasarea integrală a salariului, care, reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
Însă este de necontestat că măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită ca o privare de bunuri, care presupunând o preluare completă şi definitivă a unor bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri, ci ca o circumstanţiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a exerciţiului respectivului drept, în acord cu dispoziţiile art. 1 parag. 2 din Protocolul nr. 1.
Dincolo de existenţa unei ingerinţe din partea autorităţilor statului în exercitarea unui drept fundamental al recurentei-reclamante, este de necontestat că măsura temporară de reducere a cuantumului salariului acesteia nu contravine C.E.D.O., în condiţiile în care măsura nu a afectat substanţa dreptului de proprietate, a fost luată prin lege in vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, şi s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
Sub acest aspect, mai trebuie precizat că în jurisprudenţa Curţii, în situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal, ceea ce ar putea avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară.
În materia drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecinţe economice evidente asupra ansamblului statului.
Trebuie subliniat şi faptul că în privinţa adoptării unor măsuri cu impact economic general legislatorul naţional dispune de o mare latitudine pentru a se pronunţa atât cu privire la existenţa unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât şi cu privire la alegerea modalităţilor concrete de aplicare a acestei reglementări.
În acest context se apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010, nu aduc atingere dreptului de proprietate al recurenţilor reclamanţi, în condiţiile în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreţionare a statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigenţa de interes general a restabilirii echilibrului bugetar şi imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariaţi vizaţi.
Cauza M. contra României nu reprezintă un precedent pentru speţa de faţă, dat fiind cadrul juridic diferit (în această cauză, reclamantul obţinuse o hotărâre judecătoreasca prin care autorităţile erau obligate la plata unui anumit salariu). In acest caz "bun" în sensul convenţiei era creanţa de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătoreasca executorie. Deci, situaţia privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătoreşti, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.
Pe de alta parte,C.E.D.O. face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată. Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum, iar o creanţa poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o baza suficientă în dreptul intern, ceea ce nu este valabil în cazul de fata, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.
Prin urmare, în cazuri asemănătoare, C.E.D.O.a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează atingere adusă însăşi substanţei dreptului şi a analizat respectarea principiului proporţionalităţii, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului .
2. Ultima critică vizează împrejurarea că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la modul de aplicare a majorării cu 15% a salariului de bază, prevăzută de Legea nr. 285/2010.
Înalta Curte constată că şi aceste critici sunt nefondate, prima instanţă analizând şi acest capăt de cerere, considerentele respingerii acestuia regăsindu-se la fila 22 a Sentinţei civile nr. 6126 din 24 octombrie 2011.
Totodată Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanţă a respins şi cererea subsidiară, având în vedere faptul că potrivit disp. art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%, iar în temeiul disp. art. 1 din Legea nr. 285/2010 începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, s-a majorat cu 15%.
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică şi nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se priveşte ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de AI.F., G.M.I., N.E., T.I.C., L.T., P.G., L. ., D.G., G.C., G.E., M.C.M., S.V., P.C., F.P., E.D., D.R., T.E., C.L., M.E., S.M., Ş.C., P.A., U.A., M.I., P.V.A., D.D., G.V., P.M., D.F., S.E., B.P.C., B.A.C., D.V., S.I., S.A.F., T.A.R., S.I., N.T. şi R.A.M. împotriva sentinţei nr. 6126 din 24 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2013
| ← ICCJ. Decizia nr. 4593/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 463/2013. Contencios. Despăgubire.... → |
|---|
