ICCJ. Decizia nr. 4826/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4826/2013
Dosar nr. 807/44/2011
Şedinţa publică de la 4 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta A.V. a chemat în judecată pe pârâţii Universitatea "S.H." - Bucureşti şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului spre a fi obligaţi să-i elibereze diploma de licenţă, respectiv să-i recunoască actul de studii.
În motivarea cererii sale reclamanta a arătat că în perioada 2006 - 2009 a absolvit cursurile Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică Bucureşti - specializarea ştiinţe juridice din cadrul Universităţii "S.H.", iar în luna iulie 2009 a promovat examenul de licenţă şi, ca urmare, i-a fost eliberată Adeverinţa nr. 6096 din 9 iulie 2009 care atestă titlul de licenţiat în drept.
Prin Sentinţa nr. 425/2011 din 15 decembrie 2011 Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A.V. şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Universitatea "S.H.", a obligat Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, în calitate de chemat în garanţie, să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă pentru reclamantă, în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii, a respins celelalte capete ale acţiunii şi cererii de chemare în garanţie ca nefondate.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că din actele dosarului nu rezultă că reclamanta s-a înscris la o specializare şi la o formă de învăţământ pentru a căror organizare universitatea pârâtă nu avea autorizare sau acreditare provizorie, că în speţă nu a fost contestat în mod expres faptul că reclamanta nu are dreptul să obţină diploma de licenţă şi suplimentele la diplomă pentru că a parcurs o formă de învăţământ pentru care pârâta nu a parcurs etapele obligatorii de acreditare/autorizare provizorie şi, prin urmare, câtă vreme pârâta însăşi recunoaşte că reclamanta a urmat cursurile pe care ea le-a organizat la formele de învăţământ legal stabilite şi a emis acesteia acte ce recunosc acest fapt şi calitatea de licenţiată în drept, acte ce premerg diplomelor finale de studii, atât cererea reclamantei, cât şi cererea de chemare în garanţie, sunt întemeiate sub aspectul obligării la tipărirea formularelor tipizate constând în diplomă de licenţă şi supliment la diplomă pentru reclamantă, în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii.
Având în vedere poziţia procesuală a pârâtei, cât şi prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanţa a respins celelalte capete de cerere ca nefondate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea unei diplome de licenţă şi a altor acte de studii reclamantei, care este absolventă a Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică Bucureşti, din cadrul Universităţii "S.H.", promoţia 2009.
În alt registru de idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiţie persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea "S.H." din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifestă prin relaţie directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei, care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
În cauza de faţă, Universitatea "S.H." nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea "S.H." din Bucureşti este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, ce funcţionează doar ca parte a unui sistem naţional de învăţământ, care nu poate fi asimilată unei autorităţi administrative autonome sau unui organ central al administraţiei publice.
Prin urmare, pârâta aflată în discuţie este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea "S.H." nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
În cauza de faţă, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În prezentul litigiu sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menţionează următoarele: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă este aplicabil primul criteriu enunţat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu de contencios administrativ, faţă de împrejurarea că Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ.
În cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la emiterea unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială a instanţei de contencios administrativ revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Galaţi, competent şi din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeaşi lege.
Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Reclamanta a optat pentru instanţa de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
De asemenea, se cuvine a observa dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală care va fi soluţionată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
Soluţionând cauza de faţă fără a-şi verifica competenţa în raport cu obiectul acţiunii şi cu dispoziţiile legale citate mai sus, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre casabilă în condiţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) şi art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, care va avea în vedere şi motivele de recurs invocate de reclamantă, ce privesc fondul pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Educaţiei Naţionale (fost Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului) împotriva Sentinţei nr. 425/2011 din 15 decembrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4820/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4827/2013. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
