ICCJ. Decizia nr. 5103/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5103/2013
Dosar nr. 26967/3/2010
Şedinţa publică din la 23 aprilie 2013
Asupra excepţiei de nelegalitate de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti , secţia a IV a civilă, reclamanta P.A. a solicitat obligarea Statului Român, prin M.F.P., la plata sumei de bani reprezentând contravaloarea imobilului situat în Bucureşti, sect. 1, compus din teren şi construcţie.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că a primit imobilul menţionat în petitul cererii cu titlu de dotă de la tatăl său, I.I., că în timpul războiului, la bombardament, au fost distruse construcţiile aflate pe teren şi că imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 452/1966, fără plata de despăgubiri, că notificarea formulată potrivit Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 10237 din 15 aprilie 2008, prin care s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, dar reclamanta nu a primit despăgubirile cuvenite potrivit legii.
2. Prin Sentinţa civilă nr. 1009 din 24 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a-IV-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a fost obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să plătească reclamantei suma de 279.361 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului situat în Bucureşti, sect. 1, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că prin Dispoziţia Primarului General nr. 10237 din 15 aprilie 2008 a fost soluţionată Notificarea nr. 2281 din 13 august 2001, prin care reclamanta a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, sect. 1, compus din teren în suprafaţă de 443, 43 m2. Constatându-se imposibilitatea restituirii în natură – întrucât construcţia a fost demolată, iar terenul este afectat de elemente de sistematizare, fiind ocupat de stradă, carosabil, policlinică, spaţiu verde aferent policlinicii, teren afectat de reţele edilitare subterane– s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Tribunalul a mai constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită şi a reţinut că, potrivit raportului de expertiză evaluatoare întocmit de expert F.F., valoarea actuală de circulaţie a imobilului este de 279.361 euro, că, până la momentul soluţionării cauzei,, reclamanta nu a beneficiat de nici un fel de despăgubire şi nu a primit nici o înştiinţare cu privire la desfăşurarea procedurii prevăzute de lege. Şi că, astfel, prin conduita sa ilicită şi imputabilă, constând într-un complex de abstenţiuni şi acţiuni contrar legilor în vigoare, Statul Român a cauzat în mod direct un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, care a fost lipsită de valoarea de circulaţie a imobilului preluat în mod abuziv de stat, valoare care i se cuvine potrivit legii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta P.A., cât şi pârâtul Statul Român prin M.F.P.
3. Prin Decizia civilă nr. 30 A din 26 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca tardiv formulat, apelul declarat de reclamanta P.A. împotriva Sentinţei civile nr. 1009 din 24 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV - a civilă; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. împotriva aceleiaşi sentinţe, şi, în consecinţă, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea, ca inadmisibilă.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a apreciat, în esenţă, că acţiunea formulată de reclamantă este inadmisibilă, în raport cu procedura specială reglementată de Legea nr. 247/2005, având în vedere că, potrivit art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 247/2005 (Titlul VII), actele emise în temeiul acestei legi sunt supuse cenzurii instanţei de contencios administrativ, reclamanta neputând beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele prevăzute de legea specială .
Apelul declarat de reclamanta P.A. a fost apreciat ca tardiv cu motivarea că hotărârea primei instanţe a fost comunicată reclamantei la data de 10 iunie 2011, termenul de apel fiind, potrivit art. 284 C. proc. civ., de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Termenul, calculat potrivit art. 101 C. proc. civ., pe zile libere, s-a împlinit la data de 26 octombrie 2011, iar apelul declarat de parte a fost formulat la data de 1 iulie 2011, cu nerespectarea termenului de 15 zile prevăzut de lege.
4. Împotriva acestei decizii a formulat recurs apelanta Pârvulescu Angela solicitând casarea hotărârii, respingerea apelului Statului Român şi menţinerea hotărârii Tribunalului.
La termenul din 15 noiembrie 2012, recurenta a invocat excepţia nelegalităţii Ordinelor M.F.P. nr. 1227/2006 cu anexa şi nr. 349/2007, de modificare şi completare a art. 3, susţinând că acestea încalcă dispoziţiile Legii nr. 52/2003 şi ale Legii nr. 24/2000, nefiind publicate în M. Of., cu consecinţa inexistenţei acestora.
5. Prin Încheierea din 22 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a dispus trimiterea cauzei secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate invocate de către reclamanta - recurentă P.A., suspendând judecata recursului declarat de aceasta până la soluţionarea excepţiei de nelegalitate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, constatând că soluţia ce se va da pe fond recursului pendinte depinde şi de actul administrativ cu privire la care s-a formulat excepţia de nelegalitate.
Analizând excepţia de nelegalitate invocată, raportat la înscrisurile dosarului şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine că, în speţă, aparţine Curţii de Apel Bucureşti. Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a excepţiei de nelegalitate ce face obiectul prezentei cauze.
Astfel, este adevărat că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aplicabile în cauză, arată că „ Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ, competentă şi suspendă cauza.”
Dispoziţiile legale sus-citate prevăd trimiterea, deci, a excepţiei de nelegalitate, instanţei de contencios administrativ competente.
În lipsa unor dispoziţii speciale, cu caracter de excepţie, instanţa de contencios administrativ competentă urmează a fi stabilită raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (1) din acelaşi act normativ, şi anume „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.”
Având ca reper acest text de lege, rezultă că au fost stabilite două criterii pentru determinarea competenţei materiale a instanţelor de contencios administrativ: a) criteriul poziţiei în sistemul autorităţilor publice a emitentului actului; b) criteriul valoric în cauzele fiscale (500.000 lei – valoarea impozitului, taxei,contribuţiei datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat).
Înalta Curte constată că actele administrative ce fac obiectul excepţiei de nelegalitate cu care a fost învestită instanţa de judecată privesc aspecte legate de organizarea şi funcţionarea aparatului propriu al M.F.P.
Cum în speţa de faţă nu se contestă acte administrative care să privească plata taxelor, impozitelor, contribuţiilor sau datoriilor vamale, rezultă că este aplicabil criteriul poziţiei în sistemul autorităţilor publice a autorităţii emitente a actului al cărui conţinut se contestă, şi anume M.F.P.
În aceste condiţii, competenţa soluţionării excepţiei de nelegalitate a Ordinelor M.F.P. nr. 1227/2006 şi nr. 349/2007 revine curţii de apel competente teritorial – secţia de contencios administrativ şi fiscal.
În ceea ce priveşte determinarea instanţei de contencios administrativ, competente teritorial, Înalta Curte constată că atât reclamanta, cât şi pârâtul, au domiciliul ales, respectiv sediul, în Bucureşti, ca urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, competenţa de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 158 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe P.A. şi Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a Mun. Bucureşti, având ca obiect excepţie de nelegalitate, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5101/2013. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 5104/2013. Contencios → |
|---|
