ICCJ. Decizia nr. 5141/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5141/2013
Dosar nr. 10457/2/2011
Ședința publică din 24 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 8 decembrie 2011, reclamanta SC L.R. SCS a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A.N.A.F. – D.G.F.P. a Jud. Ilfov – B.S.C. şi A.N.A.F., D.G.A.M.C.: obligarea autorităţii fiscale la emiterea Deciziei de soluţionare a Contestaţiei fiscale, în temeiul art. 210 şi următoarele C. proc. fisc., republicat, în termen de 10 de zile de la pronunţarea hotărârii; obligarea autorităţii fiscale, în temeiul art. 18 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004, la plata de penalităţi către societate în cuantum de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, în situaţia neîndeplinirii în termen legal a obligaţiei stabilite de instanţă, în urma admiterii primului capăt de cerere de mai sus; obligarea Autorităţii pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauza.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este o societate comercială în comandită simplă, specializată în comerţ cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominantă de produse alimentare, dar desfăşoară totodată şi activităţi specifice sectorului imobiliar, conform cod. C.A.E.N. nr. 6820 „închirierea şi subînchirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate".
Societatea este înregistrată ca plătitor de T.V.A. din data de 19 martie 2003 în cadrul D.G.F.P. Ilfov, conform Certificatului de înregistrare în scopuri de T.V.A., începând cu data de 1 ianuarie 2011.
Împotriva Deciziei de impunere şi a Raportului de inspecţie fiscală, la data de 4 octombrie 2011, cu respectarea termenului legal de 30 de zile pentru formularea plângerii prealabile, Societatea a formulat contestaţie fiscală, în condiţiile art. 205 şi următoarele C. proc. fisc.
La data de 18 noiembrie 2011, D.G.F.P. Ilfov a emis Adresa nr. 73065, prin care a comunicat societăţii că a transmis Contestaţia fiscală spre competentă soluţionare, către D.G.A.M.C.
A mai arătat reclamanta că, termenul prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc. a expirat la data de 18 noiembrie 2011, iar până la data prezentei cereri de chemare în judecată, societatea nu a primit niciun răspuns la Contestaţia fiscală formulată.
La data de 3 februarie 2012, pârâta D.G.F.P. a Jud. Ilfov a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect.
Prin Sentinţa nr. 737 din 3 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, a respins cererea formulată de reclamanta SC L.R. SCS ca rămasă fără obiect.
A reţinut Curtea că organul competent administrativ să soluţioneze contestaţia formulată de SC L.R. SCS, respectiv D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F., a soluţionat contestaţia formulată de reclamantă şi a emis Decizia nr. 7 din 6 ianuarie 2012, decizie ce a fost comunicată contribuabilului.
În privinţa cheltuielilor de judecată, Curtea că onorariul de 9 920 lei este nepotrivit de mare faţă de obiectul pricinii, astfel că în temeiul art. 274 alin. 3 C. proc. civ., Curtea a obligat pe pârâte la 3000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, au declarat recurs D.G.F.P. Jud. Ilfov şi A.N.A.F.
Prin recursul promovat de A.N.A.F. se critică hotărârea instanţei de fond în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată efectuate de societate, în principal pe considerentul că organele fiscale nu se află în culpă procesuală; organele fiscale nu ar fi pierdut procesul, ci acesta a rămas fără obiect, iar onorariul avocaţial ar fi disproporţionat faţă de valoarea obiectului cauzei şi munca îndeplinită.
În motivarea căii de atac, formulată de D.G.F.P. a Jud. Ilfov se arată că hotărârea recurată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Se arată că pârâta D.G.F.P. Ilfov a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, însă instanţa de fond deşi a reţinut în preambulul hotărârii că a fost invocată această excepţie, nu a pus-o în discuţia părţilor şi nici nu s-a pronunţat cu privire la aceasta.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”.
Având ca fundament aceste dispoziţii legale s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părţii.
Or, organele fiscale au fost în culpă pentru nesoluţionarea contestaţiei fiscale formulată de reclamantă înăuntrul termenului legal.
Astfel, societatea reclamantă a înregistrat contestaţia fiscală la D.G.F.P. Ilfov la data de 4 octombrie 2011, astfel încât termenul legal de 45 de zile, prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc. a expirat în data de 18 noiembrie 2011.
Având în vedere că organele fiscale nu şi-au îndeplinit obligaţia de soluţionare în termenul legal, în data de 8 decembrie 2011, reclamanta a promovat prezenta acţiune în obligare a organelor fiscale să soluţioneze contestaţia fiscală.
În data de 6 ianuarie 2012, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, A.N.A.F.- D.G.A.M.C. a decis soluţionarea contestaţiei fiscale formulată de societate, emiţând Decizia nr. 7 din 6 februarie 2012.
Culpa procesuală a pârâţilor rezultă implicit din soluţia dată, întrucât în plata cheltuielilor judiciare intră atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de chemare în judecată, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât şi cheltuielile făcute în timpul judecăţii, neputându-se transfera vinovăţia pârâţilor, care a constat în nerezolvarea contestaţiei fiscale a reclamantei în termenul legal.
Culpa recurenţilor a fost dovedită, întrucât aceştia trebuiau să-şi ia toate diligenţele pentru a verifica stadiul contestaţiei fiscale formulată de reclamanta – intimată.
Prin urmare, în mod corect judecătorul fondului a constatat culpa procesuală a organelor fiscale şi a dispus obligarea acestora la suportarea în parte a cheltuielilor de judecată.
Mai mult decât atât, practica judiciară a statuat că reclamantul are dreptul la plata cheltuielilor de judecată şi în cazul în care pârâtul a efectuat, în cursul procesului, prestaţia ce i s-a cerut prin acţiune, căci prin comportarea sa l-a pus pe reclamant în situaţia de a sesiza instanţa de judecată.
În ceea ce priveşte critica formulată de recurenta D.G.F.P. Ilfov cu privire la modalitatea în care judecătorul fondului a soluţionat excepţiile invocate de această parte prin întâmpinare, trebuie menţionat că prin întâmpinarea formulată în cauză, D.G.F.P. a solicitat, în principal, respingerea cererii ca fiind rămasă fără obiect.
Prin urmare, faţă de poziţia părţilor din dosarul de fond, se apreciază că în mod corect, prima instanţă a pus în discuţie, cu prioritate, această excepţie, rămânând în pronunţare cu privire la aceasta.
Mai mult decât atât, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanta - intimată nu avea cunoştinţă de stadiul de soluţionare a contestaţiei fiscale, astfel că în mod corect societatea reclamantă a introdus în cauză D.G.F.P. Ilfov.
Faţă de cele ce preced, recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de D.G.F.P. a Jud. Ilfov şi de A.N.A.F. împotriva Sentinţei nr. 737 din 3 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 514/2013. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 5150/2013. Contencios. Alte cereri. Revizuire... → |
|---|
