ICCJ. Decizia nr. 5201/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5201/2013
Dosar nr. 6581/2/2011
Şedinţa publică de la 26 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curtiide Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 18 iulie 2011, reclamantul P.I. a solicitat anularea Ordinului nr. 203 din 08 iulie 2011 al M.C.P.N. referitor la încetarea efectelor dispoziţiilor Ordinului nr. 208 din 09 martie 2010, reintegrarea sa în funcţia deţinută şi obligarea pârâtului la plata indemnizaţiei de director general ce i se cuvenea, de la data emiterii Ordinului nr. 203 din 08 iulie 2011 şi până la data reîncadrării.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că prin Ordinul nr. 208/2010, M.C.P.N. a pus în executare Decizia nr. 642/2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, anulând Ordinul nr. 240/2008 şi reîncadrându-l pe reclamant în funcţia de conducere de director general al M.N.I.T.
În opinia reclamantului, Ordinul nr. 203/2011 prin care s-a dispus în sensul încetării efectelor Ordinului 208/2010, în considerarea încetării de drept a contractului individual de muncă prin împlinirea vârstei de pensionare este nelegal, pentru următoarele motive:
- punerea în aplicare lipseşte de efecte Decizia nr. nr. 642/2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție;
- este dat în aplicarea C. muncii, deşi raporturile părţilor nu sunt raporturi de muncă, reclamantul deţinând o funcţie publică de conducere care atrage incidenţa normelor de drept administrativ şi a procedurii corespunzătoare;
- din punct de vede formal, ordinul nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 17 din Codul bunei administraţii adoptat prin recomandarea C.M./R.E.C. din 20 iunie 2007 a Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei şi art. 31 alin. (2) din Constituţia României, cât timp, deşi reţine incidenţa dispoziţiilor C. muncii şi dispune încetarea de drept a contractului individual de muncă, ordinul nu identifică contractul în cauză, fiind lipsit astfel de elementele care să dea posibilitatea cunoaşterea raţiunilor pentru care a fost adoptat;
- măsura concedierii a fost dispusă de un organ necompetent, în speţă, M.C.P.N. care nu are competenţa de a dispune concedierea reclamantului pentru limită de vârstă.
1.2. Prin întâmpinare, M.C.P.N. a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, arătând că temeiul emiterii ordinului este art. 56 lit. c) C. muncii, iar reclamantul invocă acte juridice şi fapte străine de raportul juridic al părţilor. Astfel, evită să se refere la cauza principală a emiterii ordinului, ignorând şi referatul de motivare anexat acestuia.
Hotărârile judecătoreşti de care se prevalează reclamantul nu conţin nicio dispoziţie de natură a obliga pârâtul să-l menţină pe reclamant în funcţia ocupată în temeiul legii vechi abrogate (Ordinul M.C.C. nr. 2129/2001), fără limită de vârstă, pe durata nedeterminată şi pe viaţă. Reclamantul are statutul unei persoane pensionate pentru limită de vârstă, care refuză să se supună legii noi.
1.3. Prin încheierea din 18 noiembrie 2011, Curtea de apel a respins excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea cauzei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, pentru motivele menţionate în considerentele încheierii.
1.4. Ulterior, pârâtul a invocat şi excepţia autorităţii de lucru judecat, în considerarea sentinţei civile nr. 3190 din 09 noiembrie 2009 a Tribunalului Cluj, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi de conflicte de muncă.
Analizând cu prioritate această excepţie, instanţa a constatat că este nefondată şi nu poate fi opusă cererii de faţă excepţia autorităţii de lucru judecat a Hotărârii nr. 3190/2009 a Tribunalului Cluj, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi de conflicte de muncă, neexistând identitate nici de părţi (pârâtul este altul în cauza de faţă), nici de obiect (în cauza de faţă sunt deduse judecăţii alte pretenţii decât în cauza precedentă) şi nici de cauză juridică (petitul fiind sprijinit pe argumente de fapt şi de drept diferite de cauza precedentă).
2. Hotărârea instanţei de fond,
2.1. Prin sentinţa nr. 1902 din 16 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, ca neîntemeiată, a admis cererea formulată de reclamantul P.I., în contradictoriu cu pârâtul M.C.P.N., a anulat Ordinul M.C.P.N. nr. 203 din 8 iulie 2011 referitor la încetarea efectelor dispoziţiilor Ordinul M.C.P.N. nr. 208 din 9 martie 2010, prin care reclamantul a fost numit în funcţia de director general al M.N.I.T.; a dispus reintegrarea reclamantului pe funcţia de conducere deţinută conform Ordinul M.C.P.N. nr. 208 din 9 martie 2010 şi a obligat pârâtul la plata indemnizaţiei cuvenite reclamantului pentru funcţia de conducere deţinută conform acestui ordin, de la data producerii efectelor Ordinului nr. 203 din 8 iulie 2011 şi până la data reintegrării.
Totodată, a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului, în sumă de 2.480 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
2.2. Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat a Hotărârii nr. 3190/2009 a Tribunalului Cluj, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi de conflicte de muncă, instanţa a constatat că este nefondată şi nu poate fi opusă cererii de faţă neexistând identitate nici de părţi (pârâtul este altul în cauza de faţă), nici de obiect (în cauza de faţă sunt deduse judecăţii alte pretenţii decât în cauza precedentă) şi nici de cauză juridică (petitul fiind sprijinit pe argumente de fapt şi de drept diferite de cauza precedentă).
2.3. Pe fond, prima instanţă a reţinut că prin Ordinul nr. 203 din 08 iulie 2011, M.C.P.N. a dispus asupra încetării efectelor Ordinului său anterior, emis sub nr. 208 din 09 martie 2010, prin care reclamantul, în executarea unei hotărâri judecătoreşti, fusese numit (reintegrat) în funcţia de director general al M.N.I.T.
În motivarea ordinului sunt invocate dispoziţiile art. 55, 56 şi 269 C. muncii, reţinându-se că, în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate, contractul individual de muncă încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, situaţie în care s-ar găsi reclamantul.
Referatul de aprobare care a stat la baza emiterii ordinului menţionează că raporturile de muncă ale reclamantului în funcţia menţionată se circumscriu dispoziţiilor C. muncii, având în vedere susţinerile reclamantului, potrivit cărora, nu i se aplică dispoziţiile O.G. nr. 26/2006 din litigiul anterior al părţilor care a făcut obiectul Dosarului nr. 7287/2/2008 al Curții de Apel București, secția de contencios administratil și fiscal, (în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1248 din 24 martie 2009 modificată în întregime prin Decizia nr. 642 din 09 februarie 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în baza căreia a avut loc reintegrarea reclamantului în funcţia publică de conducere, prin Ordinul nr. 208/2010).
Referatul a avut în vedere şi sentinţa civilă nr. 3190 din 09 noiembrie 2009 a Tribunalului Cluj prin care s-a confirmat măsura încetării efectelor contractului individual de muncă din 1997, conform Deciziei nr. 65/2009 a M.N.I.T., prin care s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de pensionare a reclamantului pentru limită de vârstă.
Pe aceste baze, s-a concluzionat că reclamantul este pensionabil, potrivit C. muncii şi nu i se mai poate permite continuarea raportului de muncă cu M.N.I.T.
Prima instanţă a apreciat că trebuie să se facă distincţie între raportul de serviciu al reclamantului cu M.N.I.T., desfăşurat conform C.I.M. nr. 241/1997, funcţia exercitată fiind aceea de cercetător ştiinţific/muzeograf I/A şi raportul de serviciu cu acelaşi Muzeu, în baza căruia a deţinut funcţia de director general al Muzeului, iniţial, conform Ordinului nr. 399/1997 şi, în ultimă instanţă, conform Ordinului nr. 208/2010 prin care a fost reintegrat în funcţie.
Acest ultim ordin este emis în executarea Deciziei civile nr. 642/2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, prin care a fost anulat Ordinul nr. 240/2008 de eliberare a reclamantului din funcţia respectivă.
În cauză, trebuie respectată puterea de lucru judecat a acestei hotărâri, ca şi a hotărârilor judecătoreşti anterioare pe care se bazează, pronunţate în litigii privind ocuparea aceleiaşi funcţii de conducere, hotărâri prin care s-a dispus anterior, în alte două rânduri, reintegrarea reclamantului pe aceeaşi funcţie (sentința civilă nr. 1526/2006 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1025/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție - fila 177 şi sentința civilă nr. 284/2007, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3203 a Înaltei Curții de Casație și Justiție - fila 138).
Prima instanţă a apreciat că pârâtul, în mod greşit, a susţinut că în cauza soluţionată irevocabil prin Decizia nr. 642/2010 s-ar fi reţinut îndrituirea reclamantului la reintegrarea în funcţie pe temeiul contractului individual de muncă.
Dimpotrivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut referire la succesiunea actelor normative destinate să reglementeze domeniul angajării conducătorilor instituţiilor de cultură aflate în subordinea M.C.P.N., inclusiv O.G. nr. 26/2005, arătând că nu sunt aplicabile reclamantului dispoziţiile art. 10 alin. (2) din acest act normativ, în sensul depunerii unui proiect de management în vederea încheierii contractului de management, pe motiv că reclamantul a depus anterior intrării în vigoare a acestei ordonanţe proiectul de management şi că nu a avut nicio culpă în neperfectarea contractului. S-a reţinut şi că M.C. nu a respectat obligaţia prevăzută prin hotărârile judecătoreşti anterioare de a se pronunţa asupra proiectului de management depus în 2005 de către reclamant.
În acest context, prima instanţă a constatat că, deşi situaţia în cauză este atipică datorită interpunerii în raporturile părţilor a hotărârilor judecătoreşti anterioare şi succesiunii actelor normative care au reglementat ocuparea funcţiei (Ordinul nr. 2129/2001 şi apoi O.G. nr. 26/2005, iar în prezent O.U.G. nr. 189/2008), totuşi în executarea hotărârilor judecătoreşti menţionate, pârâtul trebuia să se preocupe de încheierea unui contract de management cu reclamantul (în care putea stipula inclusiv clauze referitoare la cazurile de încetare a contractului, cu atât mai mult cu cât noua reglementare din O.U.G. nr. 189/2008 prevede durata determinată a contractului de management, art. 2 lit. f).
Decizia civilă nr. 642/2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție nu a dispus în sensul încadrării reclamantului cu contract individual de muncă supus C. muncii. Conform art. 10 din O.G. nr. 26/2005 (atât în forma avută la publicare cât şi după modificarea actului normativ), exceptând obligaţia depunerii proiectului de management, despre care instanţele au stabilit anterior că nu trebuie impusă reclamantului, trebuia încheiat un contract de management şi în cazul reclamantului, chiar dacă nu era supus condiţiilor de angajare în funcţie din acest act normativ.
Prima instanţă a reţinut că pârâtul nu a încheiat cu reclamantul un astfel de contract de management, iar nelegalitatea Ordinului nr. 203/2011 rezultă din faptul că a dispus asupra încetării raporturilor de serviciu ale reclamantului din funcţia de director general/manager al M.N.I.T., aplicând dispoziţii legale care nu au incidenţă asupra funcţiei respective.
În acest context, prima instanţă a apreciat că este irelevantă încetarea efectelor contractului de muncă pentru funcţia de execuţie deţinută de reclamant în cadrul M.N.I.T. şi respectiv existenţa sentinţei civile nr. 3190/2009 a Tribunalului Cluj.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâtul M.C.P.N., solicitând, în principal, ca o consecinţă a admiterii căii de atac exercitate, casarea sentinţei primei instanţe şi trimiterea spre rejudecare, instanţei de dreptul muncii, iar în subsidiar, modificarea acesteia, întrucât hotărârea cuprinde motive contradictorii, străine de natura pricinii şi este rezultatul unei interpretări greşite a actului şi a raportului juridic deduse judecăţii, fiind vădit lipsită de temei legal.
Criticile recurentului-pârât, cuprinse în motivele de recurs dezvoltate au fost înfăţişate în contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, cu referire la numeroasele procese purtate între părţi, începând cu anii 2005-2006, după cum urmează:
- în mod greşit prima instanţă a reţinut că se impunea ca recurentul să încheie cu reclamantul intimat un contract de management, fiind aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 26/2006, în vigoare la 22 iulie 2005, astfel cum a cerut reclamantul-intimat;
- instanţa de fond a nesocotit împrejurarea că statutul actual al intimatului-reclamant este acela de persoană pensionată pentru munca depusă şi limită de vârstă, astfel cum rezultă şi din sentinţa civilă nr. 3190 din 9 noiembrie 2009, definitivă prin nerecurare;
- cu ocazia judecăţii în fond s-a făcut o evidentă confuzie între instituţiile care se aplică reclamantului dar şi în ceea ce priveşte cadrul legal incident, în condiţiile în care se susţine că ministerul recurent trebuia să încheie cu acesta un contract de management, fără arătarea temeiului de drept şi cu atât mai mult cu cât reclamantul a susţinut constant că nu-i este aplicabilă O.U.G. nr. 189/2008;
- recurentul a pus în executare întocmai hotărâri judecătoreşti anterioare, a ţinut seama de Ordinul M.C.C. nr. 2129/2001, potrivit cu care pentru o funcţie de tipul celei ocupate de reclamant se impune încheierea unui contract individual de muncă, după cum, acceptând totodată decizia reclamantului de a nu depune un nou proiect de management, pe argumentul înfăţişat de reclamantul intimat în sensul că lui nu-i sunt aplicabile nici prevederile O.G. nr. 26/2005, pentru că la data intrării în vigoare a noii legi avea aprobat contractul de management în temeiul Ordinul M.C.C. nr. 2129/2001;
- reţinând că reîncadrarea reclamantului s-a făcut ţinând seama de hotărâri judecătoreşti, în condiţiile arătate, stabilindu-se că avea un contract de management încheiat în baza legii vechi, adică avea un contract de muncă la muzeu, în mod firesc i s-au aplicat prevederile art. 56 alin. (1) pct. c C. muncii, vizând încetarea de drept a contractului de muncă la data vârstei de pensionare standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare;
- în mod eronat instanţa de fond a respins excepţia necompetenţei materiale apreciind că litigiul prezent nu are natura juridică de dreptul muncii, ca şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, raportat la prevederea C. muncii vizând încetarea de drept a contractului individual de muncă, în condiţiile expres arătate în respectivul text de lege;
- intimatul-reclamant, nu poate fi reîncadrat câtă vreme este în prezent o persoană pensionată, pentru limită de vârstă, care în mod expres refuză să respecte legea nouă şi să se prezinte la concursul de proiecte, astfel că măsura dispusă de instanţă este nu numai nelegală dar şi inaptă de a fi pusă în executare, neexistând vreo dispoziţie care să oblige autoritatea pârâtă să-l menţină încadrat pe reclamant, pe viaţă.
4. Apărările intimatului-reclamant
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale autorităţii pârâte recurente, solicitând, în principal, constatarea nulităţii recursului promovat, în temeiul art. 306 alin. (3) cu referire la art. 304 C. proc. civ. întrucât nu a fost invocat în cererea de recurs niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., după cum nu au fost înfăţişate nici critici propriu-zise la adresa sentinţei ce face obiectul recursului.
În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, intimatul-reclamant arătând, în esenţă, că prima instanţă în mod legal şi temeinic a respins excepţiile invocate de pârâtul-recurent şi totodată, pe fondul cererii, a admis solicitările sale de anulare a Ordinului M.C.P.N. nr. 203 din 8 iulie 2011 şi de reintegrare în funcţia de director general al M.N.I.T. din Cluj Napoca, considerentele avute în vedere fiind pertinente şi în acord cu hotărârile judecătoreşti anterioare, puse deja în executare.
5. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Examinând sentinţa atacată raportat la actele şi lucrările dosarului, la criticile recurentului-pârât, dar şi faţă de apărările intimatului-reclamant şi prin prisma prevederilor legale incidente şi a art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul de faţă este întemeiat şi urmează a fi admis în limitele şi pentru considerentele în continuare arătate.
5.1.Cu prioritate Înalta Curte constată că nu este fondată excepţia nulităţii recursului invocată de reclamantul intimat, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Înalta Curte apreciază că dezvoltarea motivelor de recurs, face posibilă încadrarea criticilor formulate în cazul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând greşita aplicare a legii, în ciuda faptului că la finele cererii de recurs au fost enumerate mai multe motive de nelegalitate, respectiv art. 3041 şi art. 304 pct. 2, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Contrar celor susţinute de intimat, lipsa sistematizării criticilor înfăţişate şi grupării lor corespunzător textelor de lege astfel indicate nu este însă de natură a atrage nulitatea recursului, raportat tocmai la prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că urmează ca dezvoltarea motivelor să fie analizată de instanţa de control judiciar din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se va respinge aşadar că neîntemeiată excepţia de nulitate invocată.
5.2. Prin urmare, analizând cererea de recurs de faţă sub aspectul aplicării şi interpretării prevederilor legale incidente din materia supusă verificării, se reţine că reclamantul P.I. a solicitat instanţei de contencios administrativ anularea Ordinului M.C.P.N. nr. 203 din 8 iulie 2011 referitor la încetarea efectelor dispoziţiilor Ordinului aceluiaşi emitent, nr. 208 din 9 martie 2010 prin care reclamantul intimat a fost numit în funcţia de director general al M.N.I.T. şi reintegrarea pe funcţia deţinută, cu plata indemnizaţiei aferente cuvenite, de la data Ordinului nr. 203/2011 şi până la reintegrarea efectivă.
Prin ordinul atacat în prezenta cauză, cu nr. 203 din 8 iulie 2011 (fila 65 dosar fond) s-a dispus încetarea efectelor dispoziţiilor Ordinului anterior, cu nr. 208 din 9 martie 2010 prin care reclamantul a fost numit în funcţia de director general al M.N.I.T., ce fusese emis în vederea punerii în executare a Deciziei nr. 642 din 9 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, (Dosar nr. 7287/2/2008).
Ordinul atacat a fost emis în considerarea referatului de aprobare şi motivare şi reţinându-se prevederile art. 55-66 şi ale art. 269 C. muncii, republicat, referitoare la încetarea de drept a contractului individual de muncă şi la pensionare.
Întrucât expunerea considerentelor hotărârii atacate de mai sus, cuprinde ample trimiteri la situaţia de fapt ca şi la istoricul şi cronologia numeroaselor litigii şi hotărâri pronunţate anterior între părţi, în legătură cu aceeaşi poziţie de conducere deţinută de intimat încă din anul 2001 (Ordinul M.C.C. nr. 2129/2001, emis anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 26/2005) Înalta Curte apreciază că în contextul analizării recursului de faţă nu se impune reluarea acestor aspecte, urmând a fi făcute numai referiri punctuale, în măsura necesară examinării criticilor recurentului-pârât.
5.3. Răspunzând aşadar punctual criticilor inserate în cererea de recurs asupra unui prim aspect, vizând modalitatea de soluţionare de către prima instanţă a excepţiilor invocate de autoritatea recurentă cu privire la necompetenţa materială şi respectiv la lipsa calităţii procesuale pasive, Înalta Curte arată că nu sunt fondate susţinerile recurentului-pârât.
Instanţa de fond, prin încheierea din 11 noiembrie 2011 (filele 150-151 dosar fond) în mod corect a reţinut, raportat la natura actului contestat ca şi la poziţia deţinută de reclamantul intimat, că instanţa de contencios administrativ a fost legal investită cu soluţionarea litigiului de faţă, în condiţiile Legii nr. 554/2004, republicată, neavând relevanţă, din această perspectivă, referirile din cuprinsul actului, la prevederile C. muncii.
În fine, şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive a fost soluţionată cu justeţe, în considerarea faptului că emitentul actului atacat în cauză este tocmai ministrul culturii şi patrimoniului naţional.
5.4. Înalta Curte apreciază însă că sunt fondate criticile recurentului-pârât vizând modalitatea în care prima instanţă a analizat şi soluţionat cererea intimatului-reclamant pe fond.
Argumentul primordial al primei instanţe în aprecierea nelegalităţii Ordinului atacat în cauză, cu nr. 203 din 8 iulie 2011, l-a constituit greşita trimitere efectuată de emitent, în cuprinsul actului atacat, la prevederile art. 55-56 C. muncii, apreciate ca nefiind aplicabile, în contextul în care s-a reţinut că nu prezintă nicio relevanţă în cauză încetarea efectelor contractului de muncă pentru funcţia de execuţie deţinută de reclamant în cadrul M.N.I.T. şi nici existenţa Hotărârii judecătoreşti irevocabile, cu nr. 3190/2009 a Tribunalului Cluj.
Chiar dacă a constatat natura atipică a situaţiei juridice a reclamantului-intimat, raportată deopotrivă la hotărârile judecătoreşti anterioare dar şi la succesiunea actelor normative adoptate în această materie, judecătorul fondului a stabilit, practic, că reclamantul deţine şi în prezent funcţia de director general/manager al M.N.I.T., în mod legal, fără a fi nevoie nici de prezentarea unui proiect nou de management, nici chiar de un contract de management, astfel că nu-i sunt aplicabile prevederile C. muncii.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte, apreciind în sensul temeiniciei criticilor recurentului-pârât, constată că ordinul atacat în cauză nu este nelegal, fiind impus şi susţinut, pe de-o parte de situaţia şi de statutul actual al reclamantului intimat, atestat de actele depuse la dosar, iar pe de alta, de prevederile legale în vigoare ce reglementează ocuparea funcţiei de conducere în discuţie, respectiv O.U.G. nr. 189/2011, privind managementul instituţiilor publice de cultură, actualizată, prin care a fost abrogată O.U.G. nr. 26/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 114/2006.
Este adevărat că prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 642/2010, ce a fost de altfel pusă în executare prin Ordinul nr. 208 din 9 martie 2010, s-a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia publică de conducere deţinută anterior datei de 30 septembrie 2008 (n.n. Ordinul nr. 240 din 30 septembrie 2008 anulat prin Decizia nr. 642/2010) dar nu mai puţin adevărat este că, din cuprinsul aceleiaşi decizii, rezultă cu claritate şi situaţia de fapt, perpetuată şi în prezent ce conturează statutul actual al reclamantului intimat.
Înalta Curte reţine astfel că prezintă deplină relevanţă şi în prezenta cauză, împrejurările de fapt menţionate în acea hotărâre judecătorească în sensul că încă din anul 2005 reclamantul intimat a refuzat să mai prezinte un proiect de management, apreciind că nu-i sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 26/2006, după cum nici un contract de management nu a mai fost încheiat/perfectat ulterior anului 2005.
Aşadar, contrar celor afirmate de judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că nu poate fi lipsită de însemnătate împrejurarea că la data emiterii ordinului contestat în cauză reclamantul intimat nu deţinea un contract de management valabil încheiat cu autoritatea pârâtă, conform legislaţiei aplicabile, nefiind suficientă, în contextul acţiunii de faţă, asumarea, că o atare poziţie este deţinută şi în prezent de reclamantul intimat numai în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile de reintegrare pe funcţia de conducere. Şi aceasta în condiţiile în care reclamantul nu a menţionat şi nici nu a dovedit că hotărârea judecătorească ale cărei efecte au încetat, implicit, prin emiterea ordinului atacat în cauză, nu ar fi fost pusă în mod legal şi efectiv în executare.
În ceea ce-l priveşte pe reclamant,Înalta Curte reţine aşadar că autoritatea recurentă nu a făcut niciodată aplicarea prevederilor O.G. nr. 26/2005 privind managementul instituţiilor publice de cultură şi nici pe cele ale O.U.G. nr. 189/2008, acestea din urmă, în vigoare şi în prezent, potrivit cu care directorii generali, respectiv managerii instituţiilor publice de cultură sunt acele persoane care câştigă concursuri de proiecte de management, deţinând o atare poziţie pe baza unui contract de management.
Până la apariţia O.U.G. nr. 189/2008, prin care a fost abrogată O.G. nr. 26/2005, prin hotărârile judecătoreşti anterioare, a căror putere de lucru judecat a fost invocată şi în cauză, s-a statuat că reclamantului intimat, astfel cum de altfel a susţinut şi acesta în mod constant, îi este aplicabilă situaţia de excepţie prevăzută în art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 26/2005.
Potrivit acestei prevederi legale, actualmente abrogată: „Ordonanţa nr. 26/2005 nu se aplică conducătorilor instituţiilor publice de cultură al căror contract de muncă pentru funcţia de conducere a fost încheiat cu maximum 24 de luni înainte de data intrării în vigoare a ordonanţei”.
Aşadar, astfel cum de altfel a arătat şi a probat recurenta, reclamantul intimat a deţinut funcţia de conducere şi ulterior punerii în executare a ultimelor hotărâri judecătoreşti, în temeiul Ordinul M.C.C. nr. 2129/2001, potrivit cu care, pentru o atare poziţie se „încheie contract individual de muncă, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare”, la care, printr-un act adiţional, s-a ataşat contractul cadru cu obiectivele şi indicatorii culturali şi economici care urmau să se realizeze de instituţia respectivă (filele 10-11 dosar fond) raporturile sale fiind astfel în mod obiectiv circumscrise prevederilor C. muncii.
Contrar celor afirmate şi prezentate de prima instanţă, Înalta Curte reţine, raportat la situaţia de fapt înfăţişată, la prevederile legale incidente, ce obligă la prezentarea la concursul de proiecte dar şi la împrejurarea că Ordinul M.C.C. nr. 2129/2001, la rândul său, a fost abrogat prin actele normative ulterioare edictate în materie, că nu este nelegal ordinul atacat (fila 65) prin care, în temeiul art. 55-56 C. muncii, referitoare la încetarea de drept a contractului individual de muncă şi la pensionare, cu referire la art. 269 din acelaşi cod, s-a dispus încetarea efectelor Ordinului nr. 208/2010.
Înalta Curte reţine totodată că ordinul emis pe temeiul legal mai sus arătat este conform şi situaţiei de fapt şi de drept atestate în cuprinsul Deciziei nr. 3190 din 9 noiembrie 2009 a Tribunalului Cluj, secţia de contencios administrativ şi conflicte de muncă, care contrar celor arătate în hotărârea primei instanţe, prezintă relevanţă în cauză.
Prin această hotărâre, irevocabilă, a fost respinsă contestaţia aceluiaşi reclamant-intimat la decizia de desfacere a contractului său de muncă din 1997, încheiat cu M.I.T. Cluj, în temeiul art. 61 lit. c) C. muncii, apreciindu-se că persoana contestatoare întruneşte cumulativ condiţiile de vârstă standard şi stagiul minim de cotizare pentru pensionare.
Drept urmare, referirea din ordinul atacat la prevederile art. 55 şi 56 alin. (1) lit. c) C. muncii, vizând „încetarea de drept a contractului individual de muncă la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare”, apare ca deplin justificate.
Concluzionând, Înalta Curte apreciind că sunt întemeiate criticile recurentului-pârât, raportat la toate argumentele mai sus înfăţişate ce demonstrează legalitatea ordinului atacat, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să admită recursul de faţă cu consecinţa modificării în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii ca nefondate a acţiunii reclamantului-intimat.
Pentru argumentele mai sus înfăţişate vor fi însă menţinute dezlegările date de prima instanţă cu privire la excepţiile invocate în cauză de autoritatea recurentă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.C.P.N. (actualmente M.C.) împotriva sentinţei nr. 1902 din 16 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea reclamantului P.I., ca nefondată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5204/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5052/2013. Contencios. Alte cereri. Revizuire... → |
|---|
