ICCJ. Decizia nr. 5522/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5522/2013
Dosar nr. 1476/33/2012
Şedinţa publică de la 31 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta T.A. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii Cluj-Napoca, anularea Hotărârii nr. 33306 emisă de pârâtă la data de 24 august 2012, obligarea pârâtei la recunoaşterea calităţii de refugiat şi acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că împreună cu părinţii săi a fost nevoită să se refugieze, în septembrie 1940, din localitatea de domiciliu în localitatea Turda şi apoi în Mihai Viteazu, urmare a persecuţiilor etnice.
Prin Sentinţa civilă nr. 935/2012 din 28 noiembrie 2012 Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta T.A.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că dovada persecuţiei, ca urmare a părăsirii domiciliului, este o condiţie esenţială pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, dovadă ce poate fi făcută, în contextul normelor metodologice, prin acte oficiale şi respectiv prin declaraţii de martori; că în speţă declaraţiile martorilor nu pot fi reţinute în sensul normelor menţionate, deoarece prin declaraţiile autentice de la dosar se arată că reclamanta s-a refugiat din localitatea Viişoara în comuna Mihai Viteazu ca urmare a cedării Ardealului de Nord.
Pentru lămurirea aspectelor contradictorii s-a pus în discuţie necesitatea audierii martorilor, însă prin aceasta reclamanta a înţeles să depună la dosar declaraţii rectificative.
Instanţa de fond a reţinut că prin actele depuse la dosar s-a arătat că se cunoaşte că reclamanta s-a refugiat din Tritenii de Jos din motive etnice şi din cauza persecuţiei, însă aceste acte, pe lângă aspectul că atestă localităţi diferite din care a avut loc părăsirea domiciliului, nu atestă vârsta, cu cine s-a refugiat reclamanta, care autorităţi au recurs la persecuţie, cum s-au manifestat acestea, ori în aceste circumstanţe câtă vreme nu sunt detaliate aspectele legate de refugiu nu se poate reţine ipoteza normei prevăzute de art. 1 din Legea nr. 189/2000.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta T.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că soluţia pronunţată de instanţa de fond este netemeinică, făcându-se o apreciere greşită a probelor existente la dosarul cauzei; că s-a făcut dovada la termenul din data de 28 noiembrie 2012 a imposibilităţii obiective de deplasare la sediul instanţei a martorilor P.S. şi S.A.; că s-a făcut proba unei erori de redactare în sensul art. 53 şi art. 61 din Legea nr. 36/1995, în privinţa traseului parcurs de reclamantă până în localitatea de refugiu, completând probele şi cu hotărâri de recunoaştere a calităţii de refugiat a unor consăteni şi că, faţă de situaţia concretă, nu se mai impune audierea martorilor P.S. şi S.A. în faţa instanţei de judecată pentru a percepe în mod nemijlocit completul de judecată împrejurări concrete legat de refugiu.
Recurenta solicită, în subsidiar, casarea cu trimitere spre rejudecare pentru necesitatea administrării de noi probe, arătând că în faţa instanţei de fond a cerut audierea martorilor F.E. şi A.A., refugiaţi împreună cu reclamanta în comuna Mihai Viteazul, cerere respinsă cu motivaţia necesitaţii audierii strict a persoanelor cu declaraţie notarială, interpretare care îngrădeşte drepturile a sute de persoane refugiate.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Astfel, legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
În speţă, recurenta-reclamantă a încercat să-şi dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale.
În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calităţii de persecutat din motive etnice este necesar ca cel puţin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeaşi situaţie cu reclamantul.
În mod corect a apreciat instanţa de fond că declaraţiile martorilor nu pot fi reţinute în sensul normelor menţionate; că prin declaraţiile autentice de la dosar se arată că reclamanta s-a refugiat din localitatea Viişoara în comuna Mihai Viteazu ca urmare a cedării Ardealului de Nord; că pentru lămurirea aspectelor s-a pus în discuţie necesitatea audierii martorilor, însă prin aceasta reclamanta a înţeles a depune declaraţii rectificative; că prin acte s-a arătat că se cunoaşte că reclamanta s-a refugiat din Tritenii de Jos din motive etnice şi din cauza persecuţiei, însă aceste acte, pe lângă faptul că atestă localităţi diferite din care a avut loc părăsirea domiciliului, nu atestă vârsta reclamantei, cu cine s-a refugiat, ce autorităţi au recurs la persecuţie, cum s-au manifestat acestea.
Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de fond, că în aceste circumstanţe, câtă vreme nu sunt detaliate aspectele legate de refugiu, nu se poate reţine ipoteza normei prevăzute de art. 1 din Legea nr. 189/2000.
Or, simplele declaraţii ale martorilor din care rezultă că aceştia cunosc situaţia recurentei nu pot fi luate în considerare, mai ales că niciunul dintre aceştia nu a probat afirmaţiile cu acte oficiale.
În mod corect instanţa de fond şi-a manifestat rolul activ în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., dispunând audierea nemijlocită a celor doi martori, S.A. şi P.S., însă la termenul din 28 noiembrie 2012 reprezentanta reclamantei a învederat instanţei că înţelege să renunţe la audierea martorilor, apreciind că probele sunt suficiente în susţinerea cererii de chemare în judecată.
Înalta Curte constată că din actele dosarului rezultă, fără putinţă de tăgadă, că înscrisurile şi declaraţiile martorilor nu respectă cerinţele prevăzute de lege şi nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
Astfel, Înalta Curte apreciază că, în speţă, simpla mutare a recurentei-reclamante dintr-o localitate în alta nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuţii etnice.
Cum recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că ar fi fost refugiată şi că acest lucru ar fi fost consecinţa unor persecuţii din motive etnice, în mod corect instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 şi, în consecinţă, a dispus respingerea acţiunii ca nefondată.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta T.A. împotriva Sentinţei civile nr. 935/2012 din 28 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5362/2013. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 5808/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
