ICCJ. Decizia nr. 5224/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5224/2013
Dosar nr. 2827/2/2011
Şedinţa publică de la 8 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual,
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 martie 2011 reclamanta SC C.P.C. SA. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, în principal, constatarea nulităţii procesului verbal de control financiar din 03 noiembrie 2010, iar în subsidiar, anularea Deciziei nr. 105219 din 16 februarie 2011 şi a procesului verbal de control financiar din 03 noiembrie 2010, emise de autoritatea pârâtă.
În motivarea cererii sale, reclamanta a reiterat excepţia nulităţii procesului verbal de control financiar faţă de măsurile dispuse, invocată şi în calea administrativă de atac, în susţinerea căreia a arătat că, în prezenta cauză deşi au fost stabilite sume suplimentare datorate bugetului general consolidat, în urma unui control din partea organelor financiare, nu a fost întocmit un raport de inspecţie fiscal şi nu a fost emisă o decizie de impunere, potrivit art. 85 C. proc. fisc.
Mai mult, obligaţia încheierii unui raport de inspecţie fiscală este prevăzută şi de procedura de control financiar, invocată în preambulul procesului verbal, aprobată prin Ordinul M.F.P. nr. 889/2005, cu modificările şi completările ulterioare, pct. 30, conform căruia, constatările fiscale se consemnează în raportul de inspecţie fiscală si în alte acte administrative fiscale, după caz.
Pe fondul cauzei, reclamanta a susţinut că măsura dispusă de către organul de control şi menţinută de către organul de soluţionare a contestaţiei este nelegală, aceasta fiind stabilită fără a avea în vedere natura juridică a licenţei de exploatare a societăţii şi a normelor incidente in cauză.
A arătat reclamanta că redevenţa minieră stabilită la încheierea licenţei de exploatare a fost stabilită în cota procentuală reglementată de lege, respectiv, 2%, această cotă neputând fi modificată decât prin acordul părţilor.
Deşi cadrul legal în materie a suferit o serie de modificări, respectiv Legea nr. 61/1996 (în baza căreia a fost acordată licenţa de exploatare a C.) a fost abrogată prin intrarea in vigoare a Legii nr. 85/2003 (18 martie 2003), prin dispoziţiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2003, legiuitorul a prevăzut (ca normă tranzitorie) faptul că, prevederile licenţelor de exploatare încheiate înaintea intrării în vigoare a Legii nr. 85/2003 şi aprobate de către Guvern, rămân valabile pe întreaga lor durată, în condiţiile in care au fost încheiate.
Prin O.U.G nr. 101/2007 a fost modificată atât Legea minelor 85/2003, cât şi Legea petrolului nr. 238/2004.
În ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 85/2003, au fost modificate, printre altele, prevederile art. 21 alin. (2) şi prevederile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2003.
Astfel, potrivit art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 101/2007, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003 se modifică în sensul că: „prevederile licenţelor în vigoare rămân nemodificate pe toată durata iniţială a acestora, cu excepţia cazurilor în care părţile convin modificarea/completarea acestora."
De asemenea, prin dispoziţiile art. 4 din O.U.G. nr. 101/2007, s-a statuat că licenţele de concesiune/administrare şi acordurile petroliere încheiate şi neintrate în vigoare, precum şi licenţele de concesiune/administrare si acordurile petroliere intrate în vigoare se renegociază în conformitate cu prevederile ordonanţei în discuţie.
În conformitate cu dispoziţiile legale menţionate, în ceea ce priveşte licenţa de exploatare a societăţii Cerepes, prevederile acesteia în vigoare rămân nemodificate pe toată durata iniţială a acestora, cu excepţia cazurilor în care părţile convin modificarea/completarea acestora.
Cum, în cauză, părţile nu au convenit modificarea/completarea licenţei de exploatare, prin intermediul unui instrument scris, rezultă, pe cale de consecinţă, că au continuat să fie aplicabile prevederile iniţiale ale acesteia.
Prin urmare, arată reclamanta, cota ce urma să fie aplicabilă pentru determinarea redevenţei miniere este cota prevăzută în Licenţa de exploatare deţinută de C., respectiv cota de 2% din valoarea producţiei miniere, şi nu cota de 10% prevăzută de art. 1 pct. 5 din O.U.G. nr. 101/2007, cum în mod eronat a apreciat organul de control financiar.
De asemenea, reclamanta a învederat că prevederile art. 1 pct. 3 din Legea nr. 262/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 101/2007 nu sunt incidente în prezenta cauză.
Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 262/2009, la data de 16 iulie 2009, dispoziţiile art. 1 pct. 5 din Legea nr. 262/2009 stabilesc că prevederile licenţelor în vigoare rămân valabile, pe întreaga lor durată, în condiţiile în care au fost încheiate (art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2003).
Rezultă că pentru aplicarea dispoziţiilor art. 1 pct. 3 din Legea nr. 262/2009, era imperios necesar a se încheia un act adiţional între părţi prin care să se stabilească în care grupă se încadrează produsul extras de către C., or, din cuprinsul actului de control nu reiese că părţile ar fi încheiat un astfel de act adiţional.
În ceea ce priveşte măsura dispusă de organul de control financiar, de respectare a prevederilor art. 44 alin. (6) din Legea nr. 85/2003, cu modificările si completările ulterioare, reclamanta a menţionat că procesul verbal de control este lovit de nulitate, întrucât nu cuprinde elementele obligatorii prevăzute de pct. 17 din Normele metodologice pentru aparatul de control financiar al statului din cadrul M.F.P., aşa cum au fost reglementate prin Ordinul nr. 889/2005.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
2.Hotărârea instanţei de fond,
Prin sentinţa nr. 319 din 18 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC C.P.C. SA în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia nulităţii procesului verbal de control financiar din 03 noiembrie 2010, prima instanţă a reţinut că este neîntemeiată, având în vedere că prin procesul verbal de control au fost stabilite în sarcina reclamantei numai măsuri de înregistrare în evidenţa financiar - contabilă a diferenţei de 596.312,58 lei şi de respectare a prevederilor legale.
În conformitate cu dispoziţiile C. proc. fisc., prin adresa din 03 noiembrie 2010, procesul verbal de control financiar din 03 noiembrie 2010 a fost înaintat de către organele de control financiar către A.F.P. sector 1, pentru a analiza oportunitatea desfăşurării unei inspecţii fiscale la societatea reclamantă în vederea stabilirii implicaţiilor fiscale ale deficienţelor constatate de organele de control financiar, urmând ca ulterior desfăşurării acestui control să se întocmească raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere.
În sensul arătat dispun şi prevederile art. 1 şi art. 5 lit. d) din Legea nr. 30/1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi a Gărzii financiare, precum şi dispoziţiile pct. 17 alin. final şi pct. 30 din O.M.F.P. nr. 889/2005 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aparatul de control financiar al statului din cadrul M.F.P.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că în perioada octombrie 2007 - iunie 2009, pentru andezitul industrial şi de construcţie extras din zăcământul C. - Sovata, pentru licenţa de exploatare nr. 874/24 septembrie 1999, reclamanta a calculat şi virat la bugetul de stat redevenţa minieră prin aplicarea cotei de 2% din valoarea producţiei miniere realizate anual şi nu prin aplicarea cotei de 10% din valoarea producţiei miniere.
În perioada iulie 2009 - septembrie 2009, pentru andezitul industrial şi de construcţie extras din zăcământul C. - Sovata, pentru licenţa de exploatare din 24 septembrie 1999, reclamanta a calculat şi virat la bugetul de stat redevenţa minieră prin aplicarea cotei de 2% din valoarea producţiei miniere realizate anual şi nu prin aplicarea echivalentului în lei a 0,35 euro pe unitatea de producţie minieră.
Organul de control financiar a procedat la recalcularea redevenţei miniere conform art. 1 pct. (5) din O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea şi completarea Legii minelor nr. 85/2003 şi a Legii petrolului nr. 238/2004 şi art. 1 pct. (3) din Legea nr. 262/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea si completarea Legii minelor nr. 85/2003 şi a Legii petrolului nr. 238/2004, constatând o diferenţă în sumă de 596.312,58 lei aferentă perioadei octombrie 2007 - septembrie 2009.
Împotriva procesului verbal de control financiar din 03 noiembrie 2010, în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamanta a formulat plângere prealabilă, soluţionată de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti prin Decizia nr. 105219 din 16 februarie 2011 în sensul respingerii, soluţie pe care instanţa a apreciat-o ca legală şi temeinică.
Astfel, în ceea ce priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. art. 1 pct. (5) din O.U.G. nr. 101/2007, prima instanţă a constatat că art. 115 alin. (5) din Constituţia României prevede că ordonanţa de urgenţă intră în vigoare după publicarea ei în M. Of. al României şi prin urmare, de la această dată dispoziţiile ordonanţei de urgenţă sunt aplicabile tuturor agenţilor economici.
în consecinţă, O.U.G nr. 101/2007 pentru modificarea şi completarea Legii minelor nr. 85/2003 şi a Legii petrolului nr. 238/2004 a intrat în vigoare la data publicării în M. Of., prevederile acesteia fiind de aplicare imediată.
Rezultă că dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea minelor nr. 85/2003, modificată prin O.U.G. nr. 101/2007 rămân valabile, dar după renegocierea licenţelor, conform art. 4 din O.U.G nr. 101/2007, iar de la data publicării în M. Of. a O.U.G. nr. 101/2007 şi până la aprobarea acesteia prin Legea nr. 262/2009, se aplică cota procentuală prevăzută în ordonanţa de urgenţă, respectiv de 10% din valoarea producţiei miniere.
De asemenea, prima instanţă a mai reţinut dispoziţiile art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 101/2007, potrivit cărora „Licenţele de concesiune/administrare şi acordurilor petroliere încheiate şi neintrate în vigoare, precum şi licenţele de concesiune/administrare şi acordurilor petroliere intrate în vigoare se renegociază în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă", nu modifică termenul de aplicare a ordonanţei de urgenţă, care a intrat în vigoare la data publicării în M. Of.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 262/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 101/2007, se aplică cota procentuală sau valorică prevăzută în această lege.
Referitor la măsura de respectare a prevederilor art. 44 alin. (6) din Legea nr. 85/2Ş03, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa a constatat că sunt neîntemeiate susţinerile reclamantei în sensul că procesul verbal de control financiar nu respectă prevederile pct. 17 din Normele metodologice pentru aparatul de control financiar al statului din cadrul M.F.P., aşa cum au fost reglementate prin Ordinul nr. 889/2005.
Astfel, la procesul verbal de control financiar a fost anexat tabelul cu situaţia plăţilor taxei pentru activitatea de prospecţiune, explorare şi exploatare, conform anexei nr. 11 aferente procesului verbal de control, în care se menţionează nr. şi data ordinului de plată. Totodată, organele de control au indicat în mod concret actul normativ încălcat, inclusiv, articolul şi alineatul, fiind respectate cerinţele obligatorii prevăzute de dispoziţiile legale mai sus menţionate.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi respectiv ale art. 3041 C. proc. civ., a declarat recurs societatea reclamantă SC C.P.C. SA.
Prin motivele de recurs dezvoltate, în esenţă, următoarele critici vizând hotărârea instanţei de fond au fost înfăţişate, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt:
- hotărârea primei instanţe este nelegală sub aspectul respingerii excepţiei privind nulitatea procesului verbal de control întrucât motivarea instanţei întemeiată pe argumentul potrivit cu care prin procesul verbal au fost stabilite măsuri de înregistrare a sumelor în discuţie, nu şi diferenţe de plată nu este nici legală şi nici corectă; chiar şi instanţa, analizând fondul cauzei, reţine în cele din urmă că prin actele contestate cu fost stabilite obligaţii bugetare suplimentare, în sumă de 596.312,58 lei dar le apreciază ca fiind corect determinate;
- era obligatoriu ca sumele reprezentând diferenţele de redevenţe să fie stabilite printr-un act administrativ fiscal, înainte de a se dispune măsura înregistrării acestora în evidenţele contabile, procesul verbal încheiat fiind astfel lovit de nulitate, raportat şi la dispoziţiile art. 85, 86 şi 87 C. proc. fisc. şi la Ordinul M.E.P. nr. 889/2005;
- pe fondul cauzei actele atacate dar şi soluţia instanţei de menţinere a acestora, sunt nelegale pentru că în cauză, ţinând cont de natura juridică a licenţei, de act juridic negociat, conform art. 3 pct. 15 din Legea nr. 61/1998, nu sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 101/2007, care nu operează prin efectul legii, în lipsa unui act adiţional încheiat de către părţi la licenţa de exploatare, în virtutea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din O.U.G. nr. 101/2007;
- instanţa de fond a preluat automat, fără analiză critică, constatările cuprinse în actele atacate în sensul că societatea recurentă nu a respectat în perioada octombrie 2007-iunie 2009, prevederile art. 1 pct. 5 din O.U.G. nr. 101/2007, în sensul că nu a calculat şi achitat la bugetul de stat redevenţa datorată, aplicând o cotă de 2% şi nu de 10% din valoarea producţiei miniere, aşa cum impun normele O.U.G. nr. 101/2007;
- instanţa de fond a aplicat şi interpretat eronat prevederile art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, în ciuda intenţiei exprese a legiuitorului de a menţine nemodificate prevederile licenţelor pe durata lor iniţială, cu excepţia cazurilor în care părţile au convenit modificarea acestora.
Raportat la motivele de recurs dezvoltate, recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, urmare admiterii recursului promovat, constatarea nulităţii procesului verbal de control financiar din 3 noiembrie 2010, încheiat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti - A.I.F. - S.C.F., iar în subsidiar anularea acestuia ca şi a Deciziei nr. 105219 din 16 februarie 2011, respectiv a măsurilor dispuse privind recalcularea redevenţelor miniere în cuantum de 596.312,58 lei şi de înregistrare în evidenţa financiar contabilă a societăţii recurente, a diferenţei astfel stabilite.
4. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
Analizând hotărârea atacată, faţă de criticile înfăţişate de recurentă, raportat la prevederile legale aplicabile dar şi la înscrisurile aflate la dosar, potrivit şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul de faţă este întemeiat şi urmează a fi admis, în sensul şi pentru considerentele arătate în continuare.
Prin acţiunea cu care a investit instanţa competentă de contencios administrativ, reclamanta-recurentă SC C.P.C. SA a solicitat revocarea în totalitate a actelor încheiate de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, respectiv a (i) Deciziei nr. 105219 din 16 februarie 2011, (ii) şi a procesului verbal de control financiar din 3 noiembrie 2010 dar şi a actelor subsecvente, încheiate de autoritatea pârâtă, respectiv de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti- A.I.F. - S.C.F.
Reţinând din expunerea considerentelor hotărârii atacate, de mai sus, că instanţa de fond a înfăţişat în detaliu elementele de fapt pe baza cărora şi-a fundamentat soluţia, Înalta Curte, în contextul soluţionării recursului de faţă nu le va relua, urmând a face numai referiri punctuale la acestea, în măsura impusă de analiza motivelor de recurs.
4.1. Examinând aşadar criticile recurentei-reclamante subsumate primului motiv de recurs vizând modalitatea de soluţionare de către prima instanţă a excepţiei nulităţii procesului verbal de control financiar, faţă de măsurile dispuse, Înalta Curte constată că acestea nu sunt întemeiate, întrucât apreciază că prima instanţă, în mod corect a respins o atare excepţie.
Actele dosarului atestă că procesul verbal de control financiar încheiat la data de 3 noiembrie 2010 a fost efectuat, astfel cum se prevede în chiar preambulul acestuia, în conformitate cu prevederile Legii nr. 30/1999 şi în baza Ordinul M.F.P. nr. 889 din 24 iunie 2005 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aparatul de control financiar al statului din cadrul M.F.P.
În cuprinsul acestui act de control s-a menţionat expres că organul de control a procedat la recalcularea redevenţei miniere în conformitate cu prevederile art. 1 pct. (5) din O.U.G. nr. 101/2007, stabilindu-se o diferenţă în sumă de 536.312,58 lei aferentă perioadei octombrie 2007-septembrie 2009 (filele 38-39 dosar fond).
Totodată la secţiunea Măsuri dispuse de organul de control financiar s-a menţionat înregistrarea în evidenţa financiar contabilă a diferenţei de 596.312,58 lei stabilită de organul de control financiar, fiind evidente, faţă de menţiunile arătate, efectele juridice produse asupra societăţii recurente, prin chiar acest act de control.
Raportat la temeiurile legale invocate în cuprinsul actului atacat, Înalta Curte reţine că organul emitent a acţionat conform atribuţiunilor conferite potrivit textelor de lege mai jos arătate, nefiind astfel incidente motivele de nulitate invocate, în condiţiile în care, nefiind emisă o decizie de impunere, propriu-zisă, nu sunt incidente nici prevederile art. 86 C. proc. fisc.
Relevanţă prezintă, aşadar, prevederile din Legea nr. 30/1991 şi ale Ordinul M.F.P. nr. 889/2005, potrivit cu care:
„Art. 1 din Legea nr. 30/1991 - „M.F.P., în numele statului, efectuează, prin aparatul specializat, controlul administrării şi utilizării mijloacelor financiare ale organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat, precum şi ale instituţiilor de stat şi verifică respectarea reglementărilor financiar-contabile în activitatea desfăşurată de către regii autonome, societăţi comerciale şi alţi agenţi economici în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor acestora faţă de stat."
Art. 5 din Legea nr. 30/1991 - „Direcţia generală a controlului financiar de stat din M.F.P. şi unităţile subordonate acesteia au următoarele atribuţii:
d) verifică exactitatea şi realitatea înregistrărilor în evidenţele prevăzute de lege şi de actele de constituire a societăţilor comerciale şi a celorlalţi agenţi economici, urmărind stabilirea corectă şi îndeplinirea integrală şi la termen a tuturor obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat;"
Pct. 17 alin. final din Ordinul M.F.P. nr. 889/2005 -,,Pentru fiecare abatere constatată prin procesul-verbal de control financiar se vor înscrie masurile luate operativ în timpul controlului financiar, cu menţiunea documentelor pe baza cărora s-au materializat, sau masurile dispuse în sarcina agentului economic, cu indicarea termenului de raportare a îndeplinirii acestora."
Pct. 30 din Ordinul M.F.P. nr. 889/2005: „ Potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 30/1991, cu modificările ulterioare, organele de control financiar au obligaţia să verifice exactitatea şi realitatea înregistrărilor în evidenţele prevăzute de lege, urmărind stabilirea corectă şi achitarea integrală a obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat.
Constatările de natură financiară, bugetară şi gestionară se consemnează în procesul-verbal de control financiar.
4.2. Înalta Curte reţine însă temeinicia susţinerilor recurentei în ceea ce priveşte modalitatea în care prima instanţă a soluţionat fondul cererii reclamantei recurente, primind astfel criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând greşita aplicare a legii.
Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că problema de drept ce se impune a fi soluţionată în cauză vizează determinarea cotei procentuale a redevenţei miniere din valoarea producţiei miniere realizate anual, pe care o datora societatea recurentă, în perioada octombrie 2007-iunie 2009, corespunzător licenţei de exploatare din 24 septembrie 1999, respectiv de 2% sau de 10% din valoarea producţiei miniere, raportat la interpretarea şi aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 85/2003, prin care a fost modificată cota redevenţei.
În cauză, necontestat, la momentul acordării licenţei de exploatare societăţii recurente, era în vigoare Legea minelor nr. 61/1998 iar potrivit art. 31 alin. (1) din acest act normativ, redevenţa minieră s-a stabilit la o cotă de 2% din valoarea producţiei miniere realizate anual. Acest act normativ a fost abrogat de Legea nr. 85/2003, la 27 martie 2003.
În cuprinsul actelor administrative de control contestate în cauză s-a constatat că în perioada octombrie 2007 - iunie 2009, urmare a modificărilor legislative intervenite, recurenta nu a respectat prevederile art. 1 pct. 5 din O.U.G. nr. 101/2007, în sensul că nu a calculat şi achitat la bugetul de stat redevenţa datorată prin aplicarea cotei modificate de 10% din valoarea producţiei miniere, aşa cum impun prevederile legale arătate.
Contrar celor astfel reţinute de organul de control şi menţinute ca atare şi de prima instanţă, Înalta Curte apreciază, raportat la dispoziţiile legale incidente în cauză, în succesiunea lor, că prevederile licenţei de exploatare acordate recurentei, în condiţiile legislaţiei în vigoare la data încheierii acesteia, rămân valabile, iar clauzele acesteia nu pot fi modificate decât prin acordul părţilor.
Astfel, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea minelor nr. 85/2003, „Licenţa se încheie în formă scrisă. Pentru exploatare, licenţa intră în vigoare la data publicării Ordinului preşedintelui autorităţii competente de aprobare a acesteia în M. Of. al României, Partea I. Pentru exploatare, licenţa intră în vigoare la data publicării în M. Of. al României, Partea I, a H.G. de aprobare a acesteia”.
Prin Legea nr. 237 din 7 iunie 2004, în vigoare începând cu 25 iunie 2004, a fost modificat art. 60 din Legea minelor nr. 85/2003, în sensul că:
„1) Prevederile licenţelor de explorare şi/sau exploatare aprobate de Guvernul rămân valabile pe întreaga lor durată, în condiţiile în care au fost încheiate”, conţinutul iniţial al art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2003 fiind în sensul că „Prevederile licenţelor de explorare şi/ sau exploatare încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi şi aprobate sau în curs de aprobare de către Guvern rămân valabile pe întreaga lor durată, în condiţiile în care au fost încheiate”.
Până la acest moment, legislaţia incidentă în cauză recunoştea valabilitatea pe întreaga durată, în condiţiile în care au fost încheiate, nu şi a celor în curs de aprobare, doar pentru licenţele de exploatare intrate în vigoare prin H.G., astfel cum susţin recurentele-pârâte într-un prim motiv de recurs.
Însă, ulterior, prin O.U.G. nr. 101 din 4 octombrie 2007 pentru modificarea şi completarea Legii minelor nr. 85/2003 şi a Legii petrolului nr. 238/2004, publicată în M. Of. nr. 684 din 8 octombrie 2007, a fost abrogat art. 60 alin. (1) din Legea minelor, prevederea legală referitoare la nemodificarea licenţelor de exploatare şi a valabilităţii acestora, fiind cuprinsă în art. 21 alin. (1) în forma iniţială şi art. 2 din această ordonanţă de urgenţă care, la pct. 2 menţionează:
„2) La art. 21 alin. (2) se modifică şi va avea următorul cuprins: Prevederile licenţelor în vigoare rămân nemodificate pe toată durata iniţială a acestora, cu excepţia cazurilor în care părţile convin modificarea/ completarea acestora”, iar la alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol se prevede:
„3) În cazul prelungirii duratei de concesiune/ administrare sau transferului licenţei de concesiune, autoritatea competentă va renegocia condiţiile concesiunii/ administrării, conform prezentei legi prin încheierea de acte adiţionale, semnate de acesta şi titular;
4) Modificarea/ completarea licenţelor în vigoare se realizează prin acte adiţionale semnate de autoritatea competentă şi titular”.
Din conţinutul prevederilor legale expuse mai sus, în succesiunea adoptării lor, rezultă în mod clar faptul că începând cu data de 12 octombrie 2007 prevederile licenţelor de exploatare, încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii minelor nr. 85/2003, rămân valabile în condiţiile în care au fost încheiate, cu excepţia celor modificate prin renegociere prin acte adiţionale, în concordanţă cu noile cote de redevenţă minieră prevăzute la art. 45 din Legea nr. 85/2003 modificată prin O.U.G. nr. 101/2007.
În cauză însă, licenţa de exploatare deţinută de recurenta-reclamantă nu a fost modificată şi/sau completată printr-un act convenit şi semnat de părţi, astfel că, pentru determinarea redevenţei miniere datorate, contrar interpretării date de prima instanţă, Înalta Curte reţine că este aplicabilă perioadei verificate cota de 2% şi nu cea de 10% prevăzută de art. 1 pct. 5 din O.U.G. nr. 101/2007, aplicabilă aşadar numai pentru licenţele încheiate după data intrării în vigoare a acestei ordonanţe.
De altfel, Înalta Curte a statuat în acest sens şi prin alte decizii anterior pronunţate arătând totodată că prevederile art. 2 din Legea nr. 262/2009, privind aprobarea O.U.G. nr. 101/2007, nu sunt aplicabile în cazul licenţelor miniere stabilite anterior, deoarece textul arată expres că „taxele şi redevenţele instituite de O.U.G. nr. 101/2007 se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei legi tuturor premiselor, licenţelor şi acordurilor petroliere”, însă prevederea nu poate fi în discordanţă cu aceea potrivit căreia „prevederile licenţelor în vigoare rămân valabile pe întreaga lor durată, în condiţiile în care au fost încheiate”.
Mai mult, şi în ipoteza în care s-ar accepta obligativitatea plăţii redevenţei stabilite în conformitate cu dispoziţiile din O.U.G. nr. 101/2007 şi în cazul licenţelor miniere anterioare, aceasta nu poate fi cerută de către organul fiscal, după cum s-a arătat deja, în lipsa încheierii unui act adiţional, potrivit art. 3 din Legea nr. 262/2009.
Raportat la argumentele de interpretare şi aplicare a legii sus arătate, Înalta Curte urmează aşadar ca în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, să admită recursul de faţă şi să modifice sentinţa atacată în sensul admiterii acţiunii reclamantei recurente şi al anulării actelor administrative atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC C.P.C. SA Bucureşti împotriva sentinţei nr. 319 din 18 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că, admite acţiunea formulată de reclamanta SC C.P.C. SA Bucureşti.
Anulează Decizia nr. 105219 din 16 februarie 2011 şi procesul verbal de control din 3 noiembrie 2010 emise de pârâta D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5816/2013. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 5350/2013. Contencios. Acţiuni împotriva... → |
|---|
