ICCJ. Decizia nr. 5295/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5295/2013
Dosar nr. 6823/2/2012
Ședința publică din 17 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 11 septembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a încuviinţat proba cu înscrisuri solicitată de reclamantă, a pus în vedere pârâtei să depună la dosar procesul verbal de contravenţie, a prorogat discutarea cererii de conexare formulată de reclamantă şi a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a achita o cauţiune în valoare de 500 lei şi, totodată, a pus în vedere reclamantei să depună la dosar dovada achitării acesteia până la următorul termen de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 6125 din 30 octombrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC L.P. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.N.V., privind suspendarea executării Ordinului nr. 1303 din 27 iunie 2012 emis de pârâtă.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că prezenta cauză nu are ca obiect stabilirea legalităţii actului administrativ, dar o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ nu se poate baza pe elemente exterioare celor supuse analizei de legalitate.
Împrejurările de fapt şi de drept concrete sunt supuse unei analize sumare, pentru a se stabili la o primă vedere dacă sunt de natură să creeze o îndoială puternică asupra legalităţii. Deci, aceste împrejurări trebuie să fundamenteze argumente aparent valabile de nelegalitate.
Prin Ordinul nr. 1303 din 27 iunie 2012, A.N.V. a dispus anularea autorizaţiei de comisionar în vamă nr. 500 din 5 iunie 2008 având ca titular reclamanta SC L.P. SRL, în temeiul prevederilor art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 110/2009 privind organizarea şi funcţionarea A.N.V. şi art. 581 lit. a) din Regulamentul de aplicare a C.V.R. aprobat prin H.G. nr. 707/2006.
Curtea de Apel a constatat că împrejurările de fapt şi de drept invocate de reclamantă prin acţiune nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Împrejurarea că reclamantei i-a fost solicitată prezentarea în termen de 5 zile a înscrisurilor justificative pentru îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 566 lit. b) din H.G. nr. 707/2006 nu constituie un indiciu temeinic de nelegalitate a actului administrativ.
Instanţa de fond a constatat că executarea actului administrativ de anulare a autorizaţiei de comisionar în vamă este de natură să producă reclamantei un prejudiciu material viitor, însă cele două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 trebuie să fie îndeplinite cumulativ.
Împotriva Sentinţei civile nr. 6125 din 30 octombrie 2012 şi a încheierii din 11 septembrie 2012 reclamanta SC L.P. SRL Bucureşti a declarat recurs.
În motivarea recursului se arată că în mod nelegal s-a dispus obligarea la plata cauţiunii atât timp cat Ordinul a cărui anulare s-a solicitat este un act administrativ, cererea fiind întemeiata pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, aspect reţinut şi în considerentele hotărârii recurate.
Î n prezenta cauză se solicită anularea unui act administrativ şi nicidecum a unui act administrativ fiscal în sensul art. 41 C. proc. fisc.
Recurenta consideră că a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 566 lit. b) din Regulamentuld aplicare a C.V.R.: societatea deţinând echipamentele necesare descărcării, încărcării, manipulării, ambalării şi dezambalării şi prezentării mărfurilor în vederea efectuării controlului vamal, precum şi de personal specializat pentru efectuarea acestor operaţiuni, solicitându-se anularea autorizaţiei de comisionar, conf. art. 566 lit. b) din actul normativ mai sus amintit.
Pârâta nu a respectat termenul de 5 zile, acordat pentru a depune setul de înscrisuri solicitat.
La data de 11 iunie 2012, ca urmare a controlului efectuat de inspectorii A.N.V. din data de 6 iunie 2012, a fost întocmit şi remis procesul - verbal de constatare a unei pretinse fapte contravenţionale, respectiv că reclamanta nu ar deţine „echipamentele necesare descărcării, încărcării, manipulării, ambalării, dezambalării şi prezentării mărfurilor în vederea efectuării controlului vamal, precum şi personal specializat pentru efectuarea acestor operaţiuni".
Agenţii constatatori au solicitat ca aceasta să facă dovada existentei echipamentelor necesare efectuării controlului vamal, sub rezerva aplicării sancţiunii prevăzute de art. 652 lit. c) din H.G. nr. 707/2006. Practic, autoritatea vamală a apreciat că simpla imposibilitate de punere la dispoziţie a echipamentelor necesare efectuării controlului vamal, nu prezintă o abatere gravă ce ar necesita aplicarea unei amenzi contravenţionale.
În urma adresei primite reclamanta a pus la dispoziţia autorităţii vamale toate înscrisurile solicitate, mai puţin scrisoarea de garanţie.
Astfel, la data de 7 iunie 2012 s-a încheiat procesul - verbal nr. 491 din 7 iunie 2012 prin care s-a solicitat ca în termen de 5 zile să se depună înscrisurile, care fac dovada existenţei echipamentelor de manipulare a mărfurilor, sub sancţiunea amenzii şi pe cale de consecinţă a retragerii autorizaţiei de funcţionare.
În condiţiile actuale, reclamanta - comisionar în vamă, se află în imposibilitatea de a-şi continua activitatea comercială acest fapt atrăgând după sine, în mod obiectiv, pe zi ce trece sporirea insolvabilităţii societăţii. Având în vedere contextul economic actual, măsura drastică dispusă de A. N.V. de anulare a autorizaţiei de funcţionare şi imposibilitatea societăţii de a-şi desfăşura activitatea economică conduce fără niciun dubiu la intrarea acesteia în faliment.
Prin prisma anularii autorizaţiei de funcţionare, în baza unui act nelegal şi abuziv, se urmăreşte închiderea activităţii agentului economic, chiar dacă în urma acţiunilor întreprinse de acesta la organele competente ar obţine anularea actului administrativ vătămător - Ordinul nr. 1303. Starea de inactivitate în care se află şi prelungirea acesteia fac practic imposibilă reluarea activităţii economice chiar şi după anularea Ordinului nr. 1303 deoarece se sporeşte starea de insolvabilitate a comerciantului într-un context economic dificil, neputându-se redresa.
Previzibilitatea cu evidenţă a pagubei produse prin executarea imediată a deciziei atacate rezultă atât din cuantumul datoriei, care este într-o continuă creştere cât şi prin raportare la cifra de afaceri a reclamantei, ca indicator principal al puterii sale economice.
Recurenta invocă în susţinere şi prevederile Recomandării nr. R/89/8 din 13 septembrie 1980 a Co.M.C.E. privind protecţia jurisdicţională provizorie a persoanelor care statuează că executarea imediată, deplină de acte administrative care au fost contestate sau sunt pe cale de a fi atacate, poate, în anumite circumstanţe, aduce atingere intereselor persoanelor într-un mod ireparabil care, pentru motive de echitate, ar trebi să fie evitat pe cât posibil.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Cu privire la susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa de fond în mod greşit a obligat-o la plata unei cauţiuni în vederea suspendării actului atacat, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată şi nu poate fi primită, având în vedere că în materie fiscală dispoziţiile art. 14 Și 15 din Legea nr. 554/2004 se completează cu prevederile art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., astfel încât, suspendarea executării actului administrativ se poate dispune numai după depunerea unei cauţiuni.
Potrivit dispoziţiilor art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., republicat, cu modificările si completările ulterioare: „Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare. Instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2.000 lei."
În categoria acestui gen de norme derogatorii se încadrează şi dispoziţiile art. 215 C. proc. fisc. potrivit cărora introducerea contestaţiei pe cale administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal, aceste dispoziţii neaducând atingere dreptului contribuabilului de a cerere suspendarea executării actului administrativ fiscal în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, condiţionat însă, de depunerea unei cauţiuni.
Potrivit dispoziţiilor art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2000 lei.
Din interpretarea logico - juridică a acestui text de lege, rezultă că depunerea cauţiunii este o etapă prealabilă obligatorie pentru analizarea oportunităţii suspendării actului administrativ, această condiţie, impusă imperativ de lege, trebuind a fi îndeplinită anterior dispunerii măsurii suspendării.
Având în vedere şi natura juridică a obligaţiei de plată a cauţiunii, de garanţie pentru acoperirea pagubelor ce ar rezulta din luarea măsurii de suspendare, legiuitorul a urmărit să restrângă posibilitatea exercitării cu rea-credinţă a dreptului de a cere suspendarea executării.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că prima instanţă în mod corect a apreciat că, în cauză, nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond”.
Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
Legiuitorul naţional a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a acestora cu normele juridice aplicabile în speţă. Măsura cu caracter provizoriu anterior individualizată determină punerea în balanţă a interesului social cu cel personal, preeminenţa unuia dintre ele fiind subsumată principiului legalităţii.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalităţii activităţii administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu eludeze dispoziţiile legale, cât şi ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Condiţia existenţei cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Înalta Curte constată că, în cauză, nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.
Instanţa de control judiciar, în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, apreciază că cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate este îndeplinită.
Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.
Însă, pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ cele două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 trebuie îndeplinite cumulativ.
În cauza de faţă această cerinţă nu este satisfăcută.
Recurenta a invocat, în sprijinul admiterii cererii de suspendare şi Recomandarea nr. 89/8 a Comitetului de Miniştri, însă, trebuie avut în vedere faptul că aceasta vizează sistemul de protecţie care poate fi acordat luând în considerare interesele relevante, respectiv ale societăţii, ale destinatarului actului şi ale terţelor persoane.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC L.P. SRL Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 6125 din 30 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5294/2013. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5305/2013. Contencios. Litigiu privind regimul... → |
|---|
