ICCJ. Decizia nr. 5305/2013. Contencios. Litigiu privind regimul străinilor. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5305/2013
Dosar nr. 8049/2/2012
Şedinţa publică de la 17 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 7023 din 10 decembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis contestaţia formulată de reclamantul F.F.S.Y., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţie - Ministerul Administraţiei şi Internelor, a anulat refuzul acordării dreptului de şedere pe termen lung comunicat reclamantului cu adresa nr. 2450515/GG/S2/28 septembrie 2012 şi a obligat pârâtul la acordarea către reclamant a dreptului de şedere pe termen lung în România.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că prin decizia comunicată reclamantului cu adresa nr. 2450515/GG/S2/28 septembrie 2012 pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţiune a respins cererea pentru acordarea dreptului de şedere pe termen lung în România depusă la sediul Serviciului cetăţeni state terţe Bucureşti la data de 27 martie 2012, în temeiul disp. art. 71 alin. (1) lit. a) pct. i din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, întrucât reclamantul nu a avut un drept de şedere continuă pe teritoriul României, în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, acesta figurând ieşit din ţară 186 zile consecutive (20 aprilie 2009 - 23 octombrie 2009).
În Raportul prin care s-a luat şi hotărârea respingerii cererii, s-a stabilit şi s-a reţinut că acesta are un număr total de 1.168 zile de absenţă de pe teritoriul naţional, perioadă ce excede cu mult celor 10 luni permise de lege.
Motivul pentru care reclamantul nu îndeplineşte cerinţa de a avea o şedere continuă în România este reprezentat de faptul că este căpitan de vas, în anul 2009 acesta fiind angajat cu forme legale de către compania P.S.M. din Bahamas în calitate de căpitan de echipaj al navei malteze de pasageri „M.V.S.” din data de 20 aprilie 2009 până la data de 22 octombrie 2009, perioadă în care a navigat pe ruta: Barcelona, Villefrance, Civitavecchia, Livorno, Neapole şi Tunisia.
Instanţa de fond a apreciat însă că absenţa reclamantului din ţară nu este una nejustificată şi, deşi legea nu prevede expres, nu poate rămâne indiferent motivul pentru care cetăţeanul străin nu îndeplineşte cerinţa de a avea o şedere continuă pe teritoriul României o anumită perioadă de timp.
În cauză, motivul pentru care reclamantul are o absenţă din ţară mai mare decât cea prevăzută de lege este reprezentat de serviciul pe care îl are şi pentru care are o pregătire profesională corespunzătoare. Acesta nu s-a dezinteresat de Statul Român în care doreşte să rămână, aspect ce rezultă din faptul că şi-a întemeiat o familie, fiind căsătorit cu un cetăţean român cu care are doi copii, dar şi din faptul că intenţionează să-şi construiască o locuinţă.
Este adevărat că cetăţeanului străin i se pot institui anumite obligaţii tocmai în considerarea regimului juridic special, distinct de cel al unui cetăţean român, pentru ca acestuia să i se recunoască exerciţiul dreptului la şedere pe termen lung, însă acestea nu pot fi excesive. Iar respingerea cererii de acordare a dreptului de şedere pe termen lung întrucât nu are o şedere continuă în România, iar aceasta numai pentru că în tot timpul cât a lipsit din România, reclamantul era căpitan de echipaj al unei nave, navigând în afara graniţelor statului, este excesivă.
Conchide aşadar instanţa că absenţa reclamantului din România nu este una nejustificată, ci se explică printr-o situaţie de fapt obiectivă, respectiv necesitatea deplasării reclamantului pentru prestarea muncii.
A interpreta altfel ar putea duce la situaţia în care reclamantului din prezenta cauză să nu i se recunoască dreptul de şedere pe termen lung întrucât munceşte în afara statului, având o enormă responsabilitate, în timp ce unui cetăţean străin care nu munceşte dar are o şedere continuă în ţară să i se recunoască acest drept pe motiv că astfel s-ar realiza integrarea socială şi culturală a străinului în România.
În speţă, absenţa reclamantului îndeplineşte cerinţa legală, fiind vorba de o absenţă mai mult de 6 luni consecutive de moment ce acesta nu s-a aflat în România în perioada 20 aprilie 2009 - 22 octombrie 2009, iar aceasta a fost continuă, iar nu întreruptă.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că principalul criteriu ce stă la baza dobândirii dreptului de şedere pe termen lung este durata şederii pe teritoriul României, iar pentru obţinerea acestui drept, legea limitează perioada de absenţă la mai puţin de 6 luni consecutive şi la mai puţin de 10 luni, în total.
Recurentul mai susţine că legiuitorul nu face distincţie între motivele care stau la baza absenţei şi nu sunt prevăzute în textul de lege precizări sau excepţii cu privire la motivele de absenţă, ori, potrivit regulii ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, dacă legea nu distinge, nici cel care interpretează nu poate face distincţii, astfel încât nu putem avea în vedere situaţii care nu sunt conţinute de lege.
Aşadar, nu pot fi primite apărările reclamantului în sensul că perioada de absenţă de pe teritoriul României mai mare decât cea prevăzută de lege este impusă de activitatea profesională pe care o desfăşoară ori de orice altă obligaţie pe care o are în afara României.
Chiar instanţa de fond arată în sentinţa contestată că legea nu prevede expres, deci nu distinge cu privire la motivele absenţei şi recunoaşte implicit că acesta nu îndeplineşte cerinţa de a avea o şedere continuă pe teritoriul României o anumită perioadă de timp.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 71 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, prima condiţie care trebuie îndeplinită pentru acordarea dreptului de şedere pe termen lung este ca străinul să fi avut un drept de şedere continuă pe teritoriul României în ultimii 5 ani, anteriori depunerii cererii, în sensul că în această perioadă să nu fi absentat de pe teritoriul României mai mult de 6 luni consecutive şi să nu fi depăşit 10 luni de absenţă în total.
Textul de lege impune ca străinul să nu aibă o absenţă de pe teritoriul României mai mare de 6 luni consecutive sau de 10 luni în total, fără să facă distincţie între „calitatea” motivelor de absenţă, cu alte cuvinte dacă acestea sunt sau nu rezonabile, sau obiective.
Deci, Inspectoratul General pentru Imigrări poate verifica doar dacă absenţa străinului este mai mare decât cea permisă, iar în situaţia în care constată depăşirea acestei perioade nu poate aprecia că totuşi condiţia de la art. 71 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 ar fi îndeplinită.
Înalta Curte constată că susţinerile reclamantului potrivit cărora a fost nevoit să părăsească România datorită serviciului nu pot fi reţinute ca şi justificare pentru neîndeplinirea condiţiilor privind perioada de absenţă de pe teritoriul României.
Reclamantul nu a făcut nici dovada faptului că a fost nevoit să părăsească teritoriul naţional dintr-o cauză exterioară, imprevizibilă şi mai presus de voinţa sa, astfel încât să se poată reţine incidenţa unui caz de forţă majoră care l-a determinat să depăşească durata de absenţă permisă.
Cetăţeanul străin este liber să-şi aleagă profesia şi să depună diligenţele legale pentru a obţine cele necesare traiului dar aceasta nu aduce atingere dreptului Statului de a condiţiona, în baza suveranităţii sale, dobândirea unor drepturi de îndeplinirea unor condiţii, aspect valabil de altfel şi în cazul cetăţenilor români.
Înalta Curte apreciază că refuzul acordării dreptului de şedere pe termen lung este justificat în raport de dispoziţiile art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002, iar faptul că reclamantul are funcţia de „căpitan de vas" şi acest fapt îi impune părăsirea teritoriului României nu reprezintă o situaţie de forţă majoră, ci o opţiune a acestuia.
Criteriul principal ce stă la baza dobândirii dreptului de şedere pe termen lung este durata şederii pe teritoriul României.
Legiuitorul nu face distincţie între motivele care au stat la baza absenţei şi nu sunt prevăzute în textul de lege precizări sau excepţii cu privire la motivele de absenţă.
Din actele şi lucrările dosarului a rezultat că reclamatul are un număr total de 1.168 zile de absenţă de pe teritoriul României, perioadă ce excede cu mult termenul legal.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt întemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica sentinţa atacată, în sensul că va respinge contestaţia reclamantului, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Inspectoratul General pentru Imigrări împotriva Sentinţei civile nr. 7023 din 10 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge contestaţia formulată de reclamantul F.F.S.Y., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5295/2013. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5320/2013. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
