ICCJ. Decizia nr. 5508/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5508/2013
Dosar nr. 855/45/2011
Şedinţa publică de la 31 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii I.E.V., T.M.V., M. (R.) I.G., I.I.V., G.P.P., O. (L.) V.A., O. (C.) V.M. şi S.D.D. au chemat în judecată pe pârâţii Universitatea „S.H.” Bucureşti şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, solicitând ca pârâta Universitatea ”S.H.” Bucureşti să fie obligată să emită diplomele de licenţă şi suplimentele la diplomă, prin care să li se recunoască calitatea de licenţiat al formei de învăţământ superior absolvită, iar pârâtul Ministerul Educaţiei Cercetării, Tineretului şi Sportului să fie obligat la tipărirea formularelor tipizate, constând în Diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă, pentru reclamanţi, în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt absolvenţi ai Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi Administrative din Braşov, specializarea Administraţie Publică, respectiv Drept, din cadrul Universităţii ”S.H.” Bucureşti, promoţia 2009, că fiecare a susţinut şi promovat examenul de licenţă în sesiunea din iulie 2009, că, în mod nejustificat, pârâta refuză să le elibereze diplomele de licenţă şi suplimentele la diplomă, prin care să li se recunoască calitatea de licenţiat al formei de învăţământ superior absolvită.
Prin Sentinţa nr. 42/2012 din 6 februarie 2012 Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:
- a admis excepţia lipsei procedurii prealabile invocată de pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului,
- a respins acţiunea introdusă de reclamanţii: I.E.V., T.M.V., M. (R.) I.G., I.I.V., G.P.P., O. (L.) V.A., O. (C.) V.M., S.D.D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului,
- a admis acţiunea formulată de reclamanţii mai sus menţionaţi în contradictoriu cu pârâta Universitatea ”S.H.”,
- a obligat pe pârâta Universitatea ”S.H.” din Bucureşti să elibereze actul de studii cu regim special, denumit ”Diplomă de licenţă”, însoţit de suplimentul de diplomă, prin care să se ateste că reclamantele au susţinut şi promovat examenul de licenţă, în specialitatea urmată de fiecare în parte, obţinând titlul de licenţiat,
- a admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta-reclamantă Universitatea ”S.H.” din Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul-chemat în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului,
- a obligat pe pârâtul-chemat în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să aprobe tipărirea, în termen de 30 de zile de la data pronunţării prezentei hotărâri, a formularelor tipizate, constând în Diploma de licenţă şi suplimentul de diplomă, într-un număr care să asigure realizarea dreptului reclamantelor de a li se elibera documentul oficial de stat cu regim special prin care se confirmă studiile de învăţământ superior efectuate în cadrul Universităţi ”S.H.” din Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că excepţia neefectuării procedurii prealabile este întemeiată, în raport de prevederile art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale art. 109 pct. 2 C. proc. civ., astfel că a admis-o în privinţa cererii formulate de către reclamanţii: I.E.V., T.M.V., M. (R.) I.G., I.I.V., G.P.P., O. (L.) V.A., O. (C.) V.M., S.D.D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, pe care a respins-o ca inadmisibilă.
Pe fondul acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta Universitatea ”S.H.” Bucureşti, instanţa a constatat că reclamanţii au încheiat, în cursul anului 2006, contracte de studii cu Universitatea ”S.H.” Bucureşti, având ca obiect pregătirea acestora în cadrul formei denumită ”învăţământ la distanţă”, la Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative din Braşov, şi că, în urma promovării examenului de licenţă, în sesiunea iulie 2009, celor în cauză li s-au eliberat adeverinţe individuale, prin care se atestă că respectivii studenţi au ”susţinut şi promovat examenul de licenţa”, obţinând ”Titlul de licenţiat” în specialitatea urmată, în finalul înscrisului făcându-se precizarea că adeverinţa are ”termen de valabilitate până la eliberarea Diplomei de licenţă” şi că ”Universitatea ”S.H.”, având învăţământ de zi autorizat sau acreditat, poate organiza învăţământ la distanţă şi cu frecvenţă redusă”, precum şi faptul că, întrucât reclamanţilor nu li s-au eliberat diplomele de licenţă, aceştia, prin cererea adresată, Universităţii ”S.H.”, au solicitat a li se elibera actul administrativ care să ateste absolvirea formei de învăţământ urmate, în perioada anilor 2006 - 2009.
Instanţa de fond a mai reţinut că finalizarea cursurilor universitare organizate de Universitatea ”S.H.” Bucureşti, în cadrul formei de învăţământ la distanţă, prin susţinerea examenului de licenţă şi obţinerea, în urma acestuia, a unei diplome, ”presupune în fapt recunoaşterea formei de învăţământ urmată, de către Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării”; menţionatul refuz neputând acoperi lipsa de acţiune a instituţiilor publice cu atribuţiuni în domeniul asigurării calităţii educaţiei.
Având însă în vedere că obligaţia de eliberare a actului individual de studii din sistemul naţional de învăţământ superior, care este definit de art. 2 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 2284/2007 al Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului ca fiind ”document oficial de stat, cu regim special, care confirmă studii de învăţământ superior efectuate”, revine instituţiei de învăţământ superior acreditate şi nu conducătorului sistemului naţional de educaţie, Curtea a admis acţiunea reclamanţilor doar în contradictoriu cu pârâta Universitatea ”S.H.” din Bucureşti, urmând să respingă acţiunea ce s-a intentat de către acestea pârâtului Ministerul Educaţiei, pentru lipsa procedurii prealabile.
Curtea a mai constatat că între pârâta-reclamantă Universitatea ”S.H.” şi pârâtul-chemat în garanţie Ministerul Educaţiei există un raport juridic direct, născut din refuzul expres al chematului în garanţie de a aproba tipărirea de către SC ”R.” SA, a formularelor tipizate, care să poată fi folosite de către Universitate la completarea şi eliberarea diplomelor de licenţă ce atestă absolvirea de către reclamante a cursurilor universitare la forma învăţământ la distanţă şi că acest refuz constituie un exces de putere, atâta timp cât, prin intermediul lui, se neagă dreptul Universităţii de a organiza această formă de învăţământ, conform reglementărilor prevăzute de Ordinul nr. 3404/2006, în condiţiile în care, în perioada 2005 - 2009, nu au fost ridicate obiecţii cu privire la desfăşurarea acestei activităţi, şi cât timp, anterior anului 2009, au fost puse la dispoziţia Universităţii formulare tipizate, care au atestat finalizarea studiilor, prin susţinerea examenului de licenţă, la formele de învăţământ pe care Ministerul refuză, la această dată, să le mai recunoască ca fiind valabile.
Instanţa a respins celălalt capăt al cererii de chemare în garanţie, apreciind că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum şi faptul că în cazul refuzului de executare, care poate fi constat abia după trecerea termenului de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, devin incidente dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, neexistând temei pentru obligarea chematei în garanţie la plata sumei de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere la acest moment.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea unor diplome de licenţă şi a altor acte de studii reclamanţilor, care sunt absolvenţi ai Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică Bucureşti, respectiv ai Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi Administrative Braşov, specializarea Administraţie Publică, din cadrul Universităţii „S.H.”, promoţia 2009.
În alt registru de idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiţie persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea „S.H.” din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifestă prin relaţie directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei, care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
În cauza de faţă, Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea „S.H.” din Bucureşti este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, ce funcţionează doar ca parte a unui sistem naţional de învăţământ, care nu poate fi asimilată unei autorităţi administrative autonome sau unui organ central al administraţiei publice.
Prin urmare, pârâta aflată în discuţie este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
În cauza de faţă, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În prezentul litigiu sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menţionează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă este aplicabil primul criteriu enunţat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu de contencios administrativ, faţă de împrejurarea că Universitatea „S.H.” din Bucureşti este o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ.
În cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la emiterea unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială a instanţei de contencios administrativ revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Iaşi, competent şi din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeaşi lege.
Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Reclamanţii au optat pentru instanţa de la domiciliul lor, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
De asemenea, se cuvine a observa dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală care va fi soluţionată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
Soluţionând cauza de faţă fără a-şi verifica competenţa în raport cu obiectul acţiunii şi cu dispoziţiile legale citate mai sus, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre casabilă în condiţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) şi art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (în prezent Ministerul Educaţiei Naţionale) împotriva Sentinţei nr. 42/2012 din 6 februarie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5507/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5509/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
