ICCJ. Decizia nr. 5509/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5509/2013
Dosar nr. 423/59/2012
Şedinţa publică de la 31 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta P. (M.) E.C.O. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Universitatea S.H. Bucureşti, Universitatea S.H. Braşov şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, obligarea pârâţilor să-i elibereze diploma de licenţă corespunzătoare, precum şi a suplimentelor sale, în termen de 30 zile de la pronunţarea hotărârii, sub sancţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 54 /2004 şi a daunelor cominatorii în cuantum de 50 RON pe fiecare zi de întârziere, până la eliberarea actelor de studii solicitate.
În motivarea cererii sale reclamanta a arătat că în perioada 2006 - 2009 a absolvit cursurile Facultăţii de Management din Braşov - Specializarea contabilitate şi informatică de gestiune din cadrul Universităţii S.H., iar în luna iulie 2009 a promovat examenul de licenţă şi, ca urmare, i-a fost eliberată adeverinţa din 14 iulie 2009 care atestă titlul de licenţiat în ştiinţe economice.
Prin Sentinţa civilă nr. 630 din 26 noiembrie 2012 Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:
- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta P. (M.) E.C.O., în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. Bucureşti,
- a obligat pârâta Universitatea S.H. Bucureşti să elibereze reclamantei diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă,
- a respins în rest acţiunea faţă de pârâta menţionată,
- a respins acţiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă,
- a admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Universitatea S.H. în contradictoriu cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi a obligat chematul în garanţie să aprobe tipărirea formularelor tipizate de diplomă de licenţă şi suplimentul la diplomă,
- a respins în rest cererea de chemare în garanţie.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este întemeiată, că nu există niciun raport juridic între reclamantă şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, respectiv niciun drept pe care reclamanta să-l poată opune pârâtului, astfel încât nu există nici obligaţia corelativă, că pârâta Universitatea S.H. a înţeles să cheme în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, iar acţiunea acesteia lipseşte de interes o acţiune directă a reclamantului împotriva Ministerului.
Prin urmare, instanţa a admis excepţia, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei faţă de acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Cât priveşte fondul cauzei, Curtea a constatat că acţiunea reclamantei este întemeiată în parte, deoarece Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nu şi-a îndeplinit obligaţia de a aviza achiziţionarea de către Universitatea S.H., de la SC R. SA, a formularelor tipizate pentru toţi absolvenţii promoţiei 2009, fapt ce rezultă din împrejurarea că nu s-a făcut dovada vreunui aviz pentru formularele de diplomă solicitate de Universitatea S.H. prin adresa nr. 769 din 25 august 2009, constatându-se, aşadar, o lipsă de coordonare între două autorităţi publice (Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi Universitatea S.H., cea din urmă asimilată unei autorităţi publice, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004) care converge spre vătămarea dreptului reclamantei de obţinere a diplomei de licenţă şi a suplimentului la diplomă, vătămare ce se cuvine a fi înlăturată prin obligarea fiecărei autorităţi la executarea obligaţiilor din domeniul lor de activitate.
Instanţa a admis acţiunea numai în parte (în ce priveşte diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă), nu şi referitor la plata daunelor cominatorii, apreciind că aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004 [ în temeiul art. 18 alin. (6) din aceiaşi lege ] nu se justifică, în măsura în care îndeplinirea obligaţiei de către pârâta Universitatea S.H. este condiţionată de îndeplinirea prealabilă a obligaţiilor ce revin Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi societăţii comerciale care tipăreşte diplomele (şi care nu e parte în prezentul litigiu).
Instanţa a admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă în contradictoriu cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi a obligat chematul în garanţie să aprobe tipărirea formularelor tipizate de diplomă de licenţă şi suplimentul la diplomă şi a respins în rest cererea, respectiv în ce priveşte aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, apreciind că pârâta nu a prezentat date de natură să convingă instanţa că Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nu ar îndeplini de bună voie obligaţia stabilită în sarcina sa prin prezenta hotărâre.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Arad, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea unei diplome de licenţă şi a altor acte de studii reclamantei, care este absolventă a Facultăţii de Management din Braşov, din cadrul Universităţii S.H., promoţia 2009.
În alt registru de idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiţie persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea S.H. din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifestă prin relaţie directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei, care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
În cauza de faţă, Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea S.H. din Bucureşti este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, ce funcţionează doar ca parte a unui sistem naţional de învăţământ, care nu poate fi asimilată unei autorităţi administrative autonome sau unui organ central al administraţiei publice.
Prin urmare, pârâta aflată în discuţie este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea S.H. nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
În cauza de faţă, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În prezentul litigiu sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menţionează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă este aplicabil primul criteriu enunţat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu de contencios administrativ, faţă de împrejurarea că Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ.
În cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la emiterea unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială a instanţei de contencios administrativ revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Arad, competent şi din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeaşi lege.
Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Reclamanta a optat pentru instanţa de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
De asemenea, se cuvine a observa dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală care va fi soluţionată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
Soluţionând cauza de faţă fără a-şi verifica competenţa în raport cu obiectul acţiunii şi cu dispoziţiile legale citate mai sus, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre casabilă în condiţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) şi art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Arad, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (în prezent Ministerul Educaţiei Naţionale) împotriva Sentinţei civile nr. 630 din 26 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Arad, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5508/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5513/2013. Contencios → |
|---|
