ICCJ. Decizia nr. 5713/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5713/2013
Dosar nr. 1812/84/2011
Şedinţa publică de la 13 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj sub numărul 1812/84/2011, reclamanta C.M.S. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea SH solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, obligarea pârâtei la eliberarea diplomei de licenţă ce atestă absolvirea Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică, specializarea Drept, şi promovarea examenului de licenţă, precum şi a certificatului de absolvire a studiilor psihopedagogice.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este absolventă a Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică, specializarea Drept, ale Universităţii SH la Centrul Teritorial Zalău, promoţia 2006 - 2009, forma de învăţământ ID, susţinând şi promovând examenul de licenţă, obţinând astfel titlul de licenţiat în psihologie. De asemenea, a urmat cursurile de psihopedagogie în vederea certificării pentru profesia didactică, promovând examenul final în anul 2009.
A mai arătat reclamanta că şi-a îndeplinit toate obligaţiile ce-i reveneau din momentul înscrierii la facultate şi până la absolvirea acesteia, fiind eliberate ulterior promovării examenului de licenţă Adeverinţa nr. 9588 din 9 iulie 2009 prin care se atesta titlul de licenţiat în drept, dar şi Adeverinţa de absolvire a studiilor psihopedagogice cu nr. 8567 din 12 august 2009, adeverinţe cu termen de valabilitate 12 luni.
Învederând că s-a adresat cu o cerere rectorului Universităţii SH solicitând eliberarea diplomei de licenţă, reclamanta a susţinut că această cerere nu a primit răspuns până în prezent.
Pârâta U.S.H. a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în măsura în care va fi admisă acţiunea iar pârâta va cădea în pretenţii, să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplomele de licenţă sub sancţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în cuantum de 500 RON/fiecare zi întârziere începând cu a 30 zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 5175 din 13 octombrie 2011 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâta Universitatea SH şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 1812/84/2011.
Prin întâmpinarea formulată la data de 25 ianuarie 2012, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei referitor la cererea de obligare a MECTS să dea avizul favorabil pentru eliberarea diplomelor de licenţă, pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, dar şi respingerea cererii de chemare în garanţie ca inadmisibilă.
Prin Sentinţa nr. 763 din 6 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea principală promovată de reclamanta C.M.S., ca fiind neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului formulată de pârâta Universitatea SH ca fiind rămasă fără obiect.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Sub aspectul excepţiei lipsei calităţii procesuale active, s-a reţinut că autorul excepţiei a înţeles a o invoca în raport de pretinsa solicitare a reclamantei de obligare a MECTS să dea avizul favorabil pentru eliberarea diplomelor de licenţă.
Examinând obiectul acţiunii principale însă, s-a constatat că reclamanta nu a chemat în judecată decât pe pârâta Universitatea SH cu privire la care a solicitat obligarea la eliberarea diplomei de licenţă ce atestă absolvirea Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică, specializarea Drept, şi promovarea examenului de licenţă, precum şi a certificatului de absolvire a studiilor psihopedagogice.
Reclamanta nu a chemat în judecată pe Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, nu a formulat nicio pretenţie în contradictoriu cu această parte, astfel că în opinia instanţei sunt străine cauzei atât invocarea în sine a excepţiei cât şi argumentele expuse în susţinerea acesteia.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că la data înmatriculării în anul I de studiu pentru specializările urmate de reclamantă, pârâta Universitatea SH era autorizată să funcţioneze provizoriu cu forma de organizare zi, nu şi ID ori FR. În consecinţă, reclamanta nu a parcurs o formă de învăţământ superior într-o specializare care să fi fost acreditată ori autorizată provizoriu conform legii; prin urmare, aceasta nu este îndreptăţită a obţine diploma de licenţă şi certificatul de absolvire studii.
La data înscrierii reclamantei în anul I de studiu era în vigoare H.G. nr. 410/2002 privind structurile şi specializările universitare acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu din instituţiile de învăţământ superior, hotărâre modificată în anexele 1 - 3 prin H.G. nr. 1609/2004 şi H.G. nr. 916/2005, potrivit cărora Facultăţile Management Financiar şi Contabil, Drept şi Administraţie Publică, Sociologie Psihologie, specializări urmate de reclamanţi din cadrul Universităţii SH, au fost autorizate să funcţioneze provizoriu pentru forma de învăţământ "zi" nu şi pentru forma de învăţământ urmată efectiv de aceasta - ID.
A concluzionat Curtea că dacă legea învăţământului şi legea de înfiinţare a Universităţii "SH" arată că nomenclatorul specializărilor şi al grupelor de specializări se stabileşte de Ministerul Educaţiei Naţionale, în temeiul cererii şi a dosarului de evaluare întocmite de fiecare instituţie de învăţământ superior, elaborându-se un act administrativ normativ prin care se stabilesc specializările care pot funcţiona în fiecare instituţie, înseamnă că lipsa menţiunii privind respectivul program de studii în cadrul unei specializări, în raport de forma de organizare (învăţământ), nu dă dreptul instituţiei respective să organizeze şi să desfăşoare activitate la acea specializare, în respectiva formă de învăţământ.
În esenţă, s-a constatat că Universitatea SH nu era acreditată pentru specializările urmate de reclamantă, forma de învăţământ ID ori FR, nici la data la care reclamanta a început cursurile la respectiva facultate şi nici în prezent.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta C.M.S. criticând sentinţa atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
La termenul din 13 iunie 2013, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a invocat necompetenţa primei instanţe în soluţionarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În privinţa acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competenţă.
Obiectul litigiului, în faţa instanţei de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei universităţi la eliberarea unei diplome de licenţă, dar a fost chemat în judecată şi MECTS, pentru un capăt de cerere subsidiar.
Pârâta Universitatea SH poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea "SH" din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, Universitatea "SH" nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea "SH" din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea "SH" nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică locală, competenţa de soluţionare a cauzei revine, în primă instanţă, tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal.
De asemenea, trebuie precizat că dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală care va fi soluţionată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
Faţă de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Sălaj, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de C.M.S. împotriva Sentinţei nr. 763 din 6 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează hotărârea atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Sălaj, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5712/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5714/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
