ICCJ. Decizia nr. 5730/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5730/2013
Dosar nr. 3431/2/2012
Şedinţa publică de la 14 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 6372 din 8 noiembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii cererii de modificare a acţiunii, a admis excepţia lipsei procedurii prealabile şi, pe cale de consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanta D.V.A., în contradictoriu cu pârâta Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, astfel cum a fost modificată şi precizată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamanta D.V.A. a invocat nelegalitatea art. 29 alin. (1) lit. b) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată prin Ordinul nr. 8 din 16 iunie 2008 emis de preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Instanţa de fond a constatat că, în cauză, cererea de modificare a acţiunii introductive a fost formulată de reclamantă în termenul prevăzut de art. 132 C. proc. civ., respectiv până la prima zi de înfăţişare, astfel că excepţia tardivităţii invocată de pârâtă a fost respinsă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei procedurii prealabile, instanţa de fond a constatat că susţinerile pârâtei sunt întemeiate, întrucât reclamanta nu s-a adresat acesteia în calitate de autoritate emitentă a Ordinului nr. 8 din 16 iunie 2008, anterior sesizării instanţei, cu plângere prealabilă, prin care să solicite reexaminarea actului administrativ, în sensul revocării în tot sau în parte a acestuia.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta D.V.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (5) teza finală din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 nu este obligatorie plângerea prealabilă în cazurile prevăzute de art. 4 din acelaşi act normativ. Art. 4 din Legea nr. 554/2004 examinează tocmai excepţia de nelegalitate, iar cererea formulată la curtea de apel are ca obiect (şi este motivată în fapt şi în drept) pentru acest mijloc de apărare.
În sensul inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 la cererile având ca obiect excepţia de nelegalitate este şi jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 4329 din 26 noiembrie 2008, Decizia nr. 3251 din 2 octombrie 2008, Decizia nr. 1850 din 13 mai 2008 şi Decizia nr. 4311 din 8 noiembrie 2007).
Cererea are ca obiect constatarea nelegalităţii unui act administrativ normativ care la data sesizării instanţei era abrogat în mod expres printr-un alt act administrativ normativ, astfel că îndrumarea instanţei către parcurgerea recursului graţios în faţa autorităţii administrative este inutilă şi lipsită de interes practic.
Recurenta mai susţine că, Ordinul nr. 8 din 16 iunie 2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emis de preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (C.S.A.) (publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 500 din 3 iulie 2008) şi-a încetat valabilitatea, iar la data invocării excepţiei de nelegalitate el era abrogat în mod expres prin Ordinul nr. 20/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 762 din 11 noiembrie 2008).
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (C.S.A.), în calitatea sa de autoritate administrativă emitentă a actului administrativ normativ contestat, nici dacă ar vrea nu ar mai putea face o reexaminare a acestuia în sensul revocării sau modificării lui.
Recurenta mai prezintă în motivarea recursului motivele de nelegalitate ale Ordinului nr. 8/2008.
Înalta Curte, având în vedere că instanţa de fond a soluţionat cauza pe o excepţie, nu va analiza aceste motive.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Prin cererea formulată iniţial, reclamanta D.V.A. a solicitat să constate "nelegalitatea dispoziţiilor" art. 29 alin. (1) lit. b) din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 8/2008.
La termenul din data de 17 mai 2012, Curtea de apel a pus în vedere reclamantei să îşi precizeze acţiunea sub aspectul obiectului acesteia, temeiului juridic, precum şi de a menţiona care este calea procedurală pe care înţelege să o exercite, respectiv excepţie de nelegalitate sau o acţiune în anularea actului administrativ contestat.
Reclamanta a depus "modificări şi precizări ale cererii introductive", în sensul că înţelege să solicite anularea actului administrativ contestat, în temeiul prevederilor art. 8 şi art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte examinând actele şi lucrările dosarului constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ, reclamanta nu a solicitat pârâtei, în calitate de autoritate emitentă a actului atacat, revocarea sau modificarea acestuia, potrivit art. 7 alin. (1) şi (11) din Legea nr. 554/2004.
De altfel şi prin precizarea la acţiune, reclamanta a arătat că înţelege să solicite anularea actului administrativ contestat, deci cauza nu are ca obiect soluţionarea excepţiei de nelegalitate, cum susţine recurenta.
Exceptarea de la obligativitatea parcurgerii prealabile prevăzută de art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 se referă la excepţia de nelegalitate, nu şi la acţiunea în anularea actului administrativ contestat.
Prin urmare, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ, reclamanta avea obligaţia de a parcurge procedura prealabilă.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, anterior sesizării instanţei de contencios administrativ, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, revocarea în tot sau în parte a actului, în termen de 30 de zile de la data comunicării acestuia.
În cauză, recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii acestei proceduri.
Aşadar, neîndeplinirea de către recurentă a acestei cerinţe procedurale a fost corect constatată de către instanţa de fond în soluţionarea excepţiei invocată de pârât.
Recurenta a avut cunoştinţă de această excepţie de procedură, prin întâmpinarea depusă de pârâtă şi a cărei copie i-a fost comunicată, conform dispoziţiilor cuprinse în Încheierea de şedinţă din data de 27 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti.
Cu toate acestea, recurenta nu a formulat apărări şi nu a prezentat dovezi privind îndeplinirea procedurii prealabile, în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Sub acest aspect Înalta Curte are în vedere şi prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora: „în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile în condiţiile stabilite de acea lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea dată de instanţa de fond este legală şi temeinică.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.V.A. împotriva Sentinţei nr. 6372 din 8 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5717/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5731/2013. Contencios → |
|---|
