ICCJ. Decizia nr. 5746/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5746/2013
Dosar nr. 650/45/2011
Şedinţa publică de la 14 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul B.V. în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România - Baroul Iaşi şi Uniunea Naţională a Barourilor din România prin Consiliu, a solicitat, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:
- anularea Deciziei nr. 53 din 9 februarie 2011 emisă de Uniunea Naţională a Barourilor din România - Baroul Iaşi - prin Consiliul Baroului Iaşi, ca nefondată;
- anularea Deciziei nr. 192 din 9 iunie 2011 emisă de Uniunea Naţională a Barourilor din România - prin Consiliul Uniunii;
- obligarea Baroului Iaşi prin Consiliu să emită o decizie de primire în cadrul profesiei de avocat cu scutire de examen şi de înscriere în Tabelul avocaţilor definitivi;
- obligarea Uniunii Naţionale a Barourilor din România prin Consiliul să recunoască reclamantului dreptul de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, conform art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, sub sancţiunea aplicării pârâţilor a unor penalităţi de 1.000 RON pe zi întârziere, de la un termen de executare stabilit de instanţă, precum şi la aplicarea de amenzi cominatorii conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Prin Sentinţa civilă nr. 57 din 20 februarie 2012 Curtea de Apel Iaşi a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond, analizând prioritar respectarea prevederilor procedurale la adoptarea Deciziei nr. 53/2011 de Consiliul Baroului Iaşi, a constatat că cererea reclamantului de primire în profesia de avocat la Baroul Iaşi cu scutire de examen a fost afişată la 31 august 2010 şi chiar dacă ulterior etapele numirii raportorului, a depunerii raportului şi a adoptării deciziei de respingere a cererii reclamantului au implicat trecerea mai multor luni, în lipsa unor prevederi imperative în legea specială asupra temporizării procedurii şi a existenţei unor sancţiuni procedurale în caz de nerespectare a lor, instanţa nu poate lipsi de eficienţă decizia adoptată în curs de aproximativ 1 an pe acest considerent.
Procedând aşadar la verificarea condiţiei exercitării profesiei de „consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puţin 10 ani”, prevăzut de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, în vigoare la data formulării cererii de primire în Baroul Iaşi cu scutire de examen de reclamant, Curtea de Apel a constatat că reclamantul a absolvit Facultatea de studii juridice la Universitatea G.B. Braşov în sesiunea februarie 2000, însă în carnetul său de muncă apare cu un Contract de muncă nr. 20869 din 26 aprilie 1999, încadrat ca „jurist” începând cu 1 aprilie 1995, la firma tatălui său B.Gh.V., SC B.P.C. SRL cu sediul în Girov - Neamţ, deşi nu avea studiile corespunzătoare la acea dată.
La 1 aprilie 2000 este menţionat Contractul de muncă nr. 30639 din 18 aprilie 2000 între reclamant şi aceeaşi societate în funcţia de „jurist”, pentru ca la 1 martie 2002 să apară menţiunea „definitivat în funcţia de consilier juridic”, până la 7 aprilie 2010 când se încetează activitatea firmei.
Ulterior datei absolvirii studiilor juridice de reclamant, - anul 2000 -, activitatea de consilier juridic a fost reglementată de Legea nr. 514/2003, care la art. 21 prevede că „Asociaţia profesională a consilierilor juridici ţine evidenţa acestora în condiţiile similare evidenţei barourilor de avocaţi”, la debutul în activitate consilierii juridici având obligaţia să parcurgă un stagiu de pregătire profesională de 2 ani (art. 12 alin. (1)), urmat de un examen de definitivat în condiţiile Legii nr. 51/1995, toţi consilierii juridici din judeţe fiind consemnaţi într-o listă similară tabloului avocaţilor.
Art. 10 din Legea nr. 514/2003 prevede de asemenea că profesia de consilier juridic este incompatibilă cu: „a) calitatea de avocat”… d) orice altă funcţie autorizată sau salarizată în ţară sau în străinătate.
Interpelat în şedinţă, privind derularea procedurii de înscriere în asociaţia consilierilor juridici, reclamantul a recunoscut că nu a respectat aceste reglementări legale, întrucât apreciază că vechimea în această profesie se dovedeşte doar cu contractul de muncă, apreciere total eronată, având în vedere că profesia de consilier juridic, ca şi cea de avocat, pot fi exercitate doar în cadrul organizatoric prevăzut expres prin lege, societăţii SC B.P.C. SRL Neamţ fiindu-i interzis de lege, în fapt, a perfecta/menţiune contractul de muncă pe această funcţie, dacă angajatul nu respecta condiţia de înregistrare la asociaţia consilierilor juridici local, de efectuare a stagiului, de trecere a examenului de definitivat, când este cazul.
S-a mai reţinut că potrivit copiei cărţii de identitate a reclamantului rezultă că acesta domiciliază din anul 2003 în Municipiul Bacău, ceea ce face puţin probabil că acesta ar fi putut face o navetă zilnică în satul Girov, judeţul Neamţ, unde să presteze cele 8 ore de muncă conform contractului de muncă, aşa încât pe lângă faptul că acest contract nu respecta condiţiile prevăzute de Legea 514/2003 pentru exercitarea profesiei de consilier juridic, prestarea muncii aferente contractului era practic imposibilă datorită situaţiei de fapt menţionate.
De altfel însuşi reclamantul a demonstrat că în fapt nu s-a aflat în localitatea în care presta munca de „jurist”, din moment ce depune la dosar Statutul „Baroului Bacău”, situat în str. R. nr. X, autentificat sub nr. 205 din 7 februarie 2007, pe care îl semnează în calitate de „decan”, „barou” înregistrat de altfel la administraţia fiscală locală.
Instanţa de fond a considerat că reclamantul nu a fost în măsură să dovedească dobândirea vreunei vechimi în profesia de consilier juridic, din moment ce nu a îndeplinit condiţiile de exercitare a acestei profesii prevăzute imperativ în Legea nr. 514/2003 - pentru intervalul 2000 - 2007 -, iar din anul 2007, a exercitat în afara Legii nr. 51/1995 profesia de „avocat” într-o structură nulă de drept, întrucât era paralelă baroului constituit legal, (şi care potrivit art. 50 din lege cuprinde „toţi avocaţii dintr-un judeţ”), astfel că nici activitatea juridică în intervalul 2007 - 2010 pe care a exercitat-o efectiv, nu se constituie ca vechime într-o funcţie juridică în sensul art. 16 din Legea nr. 51/1995.
Or, pe lângă faptul că a exercitat în mod nelegal profesia de avocat într-un cadru organizatoric interzis expres prin lege, în acelaşi interval - 2007 - 2010 -, reclamantul figura şi în exercitarea unui contract de muncă în judeţul Neamţ, în funcţia de consilier juridic, care este însă incompatibilă cu exercitarea pretinsei activităţi ca avocat, conform art. 20 din Legea nr. 514/2003.
Respingerea capetelor principale de acţiune, constând în anularea celor două acte administrative, a condus şi la respingerea cererilor accesorii privind daunele.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul B.V. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că sentinţa recurată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a interpretat greşit cererea de primire în cadrul profesiei de avocat cu scutire de examen conform art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, modificată şi completată şi de înscriere în Tabloul Avocaţilor definitivi din cadrul Baroului Iaşi, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al cererii (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
De asemenea, recurenta consideră că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 51/1995, în vigoare la data depunerii cererii de primire în cadrul profesiei de avocat cu scutire de examen conform art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, modificată şi completată şi de înscriere în Tabloul Avocaţilor definitivi din cadrul Baroului Neamţ (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Recurentul mai arată faptul că hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar cele succint redactate sunt contradictorii şi străine de natura pricinii în raport cu dispoziţiile art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi art. 52 alin. (1) şi (2) din Constituţie.
Se mai susţine că interpretarea greşită este dată de împrejurarea că, deşi obiectul juridic al acţiunii constă în principal în recunoaşterea dreptului pretins în contradictoriu cu pârâţii din proces, care nu au emis în termen legal soluţie la cererile înregistrate atât la Baroul Iaşi, cât şi la Uniunea Naţională a Barourilor din România, instanţa de fond a motivat eronat că ar fi trebuit ca mai întâi reclamantul să solicite, în contradictoriu cu aceleaşi părţi din proces, obligarea acestora de a emite într-un fel sau în altul o decizie, pentru ca ulterior emiterii acesteia, numai dacă răspunsul nu ar fi fost favorabil, abia atunci să se fi îndreptat la instanţa de contencios administrativ, în vederea anulării actului administrativ emis de părţi.
Prin motivul de recurs întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea instanţei este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi următoarele din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, că nu există nicio încălcare a competenţei de către instanţă în a pronunţa o hotărâre judecătorească de recunoaştere a dreptului pretins prin acţiunea din acest dosar.
Se mai arată că prin nesoluţionarea în termenul legal a cererii de admitere în profesia de avocat şi de înscriere în Baroul Iaşi în tabloul avocaţilor definitivi, precum şi prin nesoluţionarea în termenul legal de către Uniunea Naţională a Barourilor din România a plângerii formulate împotriva Baroului Iaşi, prin Consiliul Baroului Iaşi, reprezentat prin decan, recurentului i s-a adus o vătămare în dreptul şi interesul legitim de a practica profesia de avocat în cadrul acestei organizaţii profesionale care îşi revendică dreptul de a fi unicul barou din Judeţul Iaşi, echivalând cu un exces de putere a voinţei de a nu rezolva cererea.
Recurentul consideră îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, prin care se arată că nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri se consideră refuz nejustificat, iar sub aspectul conţinutului Deciziei nr. 192 din 9 iunie 2011 emisă de Uniunea Naţională a Barourilor din România, prin Consiliul Uniunii, solicită să se constate nelegalitatea acestei decizii, întrucât motivele de respingere a cererii de recunoaştere a dreptului pretins exced cadrului legal prevăzut de Legea nr. 51/1995 modificată şi completată, cât şi Statutului profesiei de avocat.
De asemenea, recurentul consideră că nu are nicio relevanţă împrejurarea că s-a mai adresat cu astfel de cereri şi la alte barouri din ţară, având în vedere libertatea dreptului de asociere, recunoscut de art. 40 alin. (1) din Constituţia României.
De asemenea, recurentul prezintă apărările susţinute şi în faţa instanţei de fond.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Înalta Curte reţine următoarele:
- obiectul acţiunii constă în obligarea Baroului Iaşi, prin Consiliul Baroului Iaşi, să recunoască reclamantului dreptul de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, conform art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 modificată şi completată şi de înscriere în Baroul Iaşi, în tabloul avocaţilor definitivi; obligarea Baroului Iaşi să emită decizie de admitere în cadrul profesiei de avocat cu scutire de examen; obligarea Uniunii Naţionale a Barourilor din România să-i recunoască dreptul de a fi primit în cadrul profesiei de avocat cu scutire de examen, de a emite decizia de admitere în profesie şi de înscriere în Baroul Iaşi, în tabloul avocaţilor definitivi.
La data de 30 august 2010 reclamantul a formulat cerere de înscriere în profesia de avocat cu scutire de examen.
După 5 luni, pârâtul Baroul Iaşi i-a comunicat Decizia nr. 53 din 9 februarie 2011, împotriva căreia a formulat Contestaţia nr. 130/C din 7 martie 2011 la Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, care prin scrisoarea primită la 28 iunie 2011 îi comunică Decizia nr. 192 din 9 iunie 2011, de respingere ca neîntemeiată a contestaţiei.
În Decizia nr. 53 din 9 februarie 2011 se menţionează că la 8 iulie 1992 B.V. a înfiinţat ca unic asociat şi administrator SC B.P.C. SRL, şi că, deşi se pretinde de reclamant că a lucrat în această societate în funcţia de consilier juridic timp de 10 ani, exact în acelaşi interval a „funcţionat” şi ca membru activ şi „decan” al Baroului Paralel - denumit „Constituţional”, purtând nelegal roba de avocat, montându-şi firmă de avocat şi făcându-şi publicitate în această calitate, această conduită fiind de natură a încălca legea avocaturii „flagrant şi continuu”.
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat, deoarece instanţa de fond a făcut o analiză detaliată asupra tuturor capetelor de cerere ale acţiunii, exprimată cu claritate şi numai în justificarea soluţiei ce avea să o pronunţe, fără pretinsele contradicţii invocate de recurent.
Instanţa a apreciat în mod corect că nu putea să se substituie pârâtului în a se pronunţa în sensul obligării acestuia de a emite o decizie, prin care să dispună primirea reclamantului în profesia de avocat cu scutire de examen şi de înscriere în Baroul Iaşi în tabloul avocaţilor definitivi, reclamantul trebuind, eventual, să ceară obligarea pârâţilor de a se pronunţa asupra cererilor sale.
Nici al doilea motiv de recurs nu este fondat, instanţa de fond interpretând în mod corect actul juridic dedus judecăţii, având în vedere şi analizând capetele de cerere cu care a fost învestită, atât separat, cât şi în detaliu.
Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de fond că atitudinea pârâtului Baroul Iaşi nu poate fi catalogată ca reprezentând un refuz nejustificat în raport de dispoziţiile art. 2 lit. (i) şi art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că nesoluţionarea cererii reclamantului de primire în cadrul profesiei de avocat cu scutire de examen a avut drept cauză atitudinea petentului, care nu a formulat precizări şi opţiuni clare în ceea ce priveşte Baroul în care dorea să profeseze.
Hotărârea atacată este la adăpostul criticilor în ceea ce priveşte soluţionarea capătului de cerere vizând recunoaşterea dreptului reclamantului de a fi primit în cadrul profesiei de avocat cu scutire de examen în raport de dispoziţiile art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, dar şi în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând obligarea Baroului Iaşi, prin Consiliul Baroului Iaşi, de a emite o decizie de admitere în cadrul profesiei de avocat cu scutire de examen şi de înscriere în Baroul Iaşi, în tabloul avocaţilor definitivi.
Instanţa de fond a apreciat în mod corect că cererea reclamantului de obligare a pârâtului Baroul Iaşi de a emite o decizie cu un anumit conţinut, prefigurat de solicitant, excede legii şi spiritului Constituţiei.
Soluţia instanţei de fond este corectă şi în ceea ce priveşte respingerea ca nefondat a capătului de cerere vizând obligarea Uniunii Naţionale a Barourilor din România, prin Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, de a recunoaşte reclamantului dreptul solicitat, de a emite decizie de admitere în profesia de avocat cu scutire de examen, de a emite decizie de înscriere în Baroul Iaşi în tabloul avocaţilor definitivi, având în vedere faptul că Uniunea Naţională a Barourilor din România nu are competenţa primirii în profesia de avocat, aceasta soluţionează numai contestaţia formulată împotriva refuzului Consiliului Baroului de primire în profesie, potrivit art. 63 lit. o) din Legea nr. 51/1995 şi art. 21 alin. (4) şi art. 38 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, iar instanţa nu poate proceda la obligarea acesteia la emiterea unui act care prin lege şi statutul profesiei de avocat este dat în competenţa altui organ, respectiv în cea a Baroului.
Înalta Curte apreciază că în mod corect a respins instanţa de fond şi cererea de anulare a Deciziei nr. 192 din 9 iunie 2011 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România, în raport de argumentele de fapt şi de drept aduse de reclamant, cât şi de faptul că instanţa nu a constatat motive de nelegalitate a deciziei atacate.
Recurentul-reclamant a mai formulat cereri, asemănătoare cu cea de faţă, cu privire la primirea în profesia de avocat cu scutire de examen la barourile Bacău, Neamţ, Botoşani, Suceava şi Bucureşti, unele dintre acestea fiind soluţionate irevocabil prin decizii ale instanţei supreme (a se vedea Decizia nr. 676 din 12 februarie 2013 în Dosarul nr. 9938/2/2010; Decizia nr. 5862 din 6 decembrie 2011 în Dosarul nr. 144/32/2011; Decizia nr. 4064, din 14 septembrie 2011 în Dosarul nr. 804/39/2010; Decizia nr. 5016, din 27 octombrie 2011 în Dosarul nr. 766/39/2010), toate fiind defavorabile recurentului. Aşa cum a constatat şi prima instanţă, cele două decizii contestate au fost emise cu respectarea condiţiilor legale, ele îndeplinind toate condiţiile de formă şi de fond necesare, contrar susţinerilor recurentului.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată către intimata Uniunea Naţională a Barourilor din România.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva Sentinţei nr. 57 din 20 februarie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată către intimata Uniunea Naţională a Barourilor din România.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5737/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5750/2013. Contencios → |
|---|
