ICCJ. Decizia nr. 5853/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5853/2013
Dosar nr. 365/44/2012
Şedinţa publică de la 20 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, reclamanţii A.R.A., B.G.I., C.G.B., C.C., G.D., G.C., L.I., M.A., R.C.C., T.F.A. şi G.B.V. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi Universitatea S.H. Bucureşti, solicitând să fie obligaţi pârâţii să elibereze diploma de licenţă ca urmare a promovării examenului de licenţă sesiunea iunie 2009.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au susţinut că sunt absolvenţi ai Universităţii S.H. Bucureşti şi cu toate că au promovat examenul de licenţă susţinut în luna iunie 2009, cele două pârâte refuză să elibereze diploma de licenţă.
Pârâta Universitatea S.H. Bucureşti a depus întâmpinare şi a solicitat chemarea în garanţie a Ministerului Educaţiei şi Cercetărilor, întrucât acesta are atribuţii în eliberarea diplomelor de licenţă.
Hotărârea instanţei de fond
Prin decizia nr. 420/2012 din 27 septembrie 2012, Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanţii A.R.A., B.G.I., C.G.B., C.C., G.D., G.C., L.I., M.A., R.C.C., T.F.A. şi G.B.V., în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. şi chematul în garanţie Ministerul Educaţiei ,Cercetării, Tineretului şi Sportului, precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Universitatea S.H., a respins excepţiile invocate ca nefondate, a obligat pârâta Universitatea S.H. la eliberarea diplomelor de licenţă şi a suplimentelor de diplomă pentru fiecare reclamant şi a obligat chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licenţă pentru reclamanţi sub sancţiunea plăţii a câte 50 RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligaţiei, pentru fiecare reclamant.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, din adeverinţele emise de pârâta Universitatea S.H., rezultă că reclamanţii au fost admişi să susţină examenul de licenţă în sesiunea iunie 2009, examen pe care l-au şi promovat, astfel că în mod justificat li s-au eliberat adeverinţe din care rezultă că sunt licenţiaţi în drept.
Referitor la specializarea urmată de reclamanţi pentru care instituţia de învăţământ nu are autorizare sau acreditare provizorie, Curtea a constatat că prin metodologia organizării şi desfăşurării examenelor de finalizare a studiilor, aceasta a informat opinia publică despre faptul că Universitatea S.H. are acreditate sau autorizate toate specializările din cadrul facultăţilor sale.
Din dispoziţiile art. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare emis de universitate, rezultă că Universitatea S.H. organizează formele de învăţământ la distanţă şi cu frecvenţă redusă, respectând prevederile din Legea învăţământului nr. 84/1995. În art. 4 din Regulament se defineşte noţiunea învăţământului la distanţă, formă de învăţământ absolvită de reclamant din prezenta cauză.
Din probele analizate mai sus rezultă că reclamanţii au urmat cursurile organizate de pârâtă şi sunt licenţiaţi, motiv pentru care sunt îndreptăţiţi să li se elibereze diplomele de licenţă.
Curtea a reţinut că, pentru tipărirea diplomelor de licenţă, instituţia de învăţământ superior are nevoie de avizul ministerului şi, în baza art. 63 C. proc. civ., a admis cererea de chemare în garanţie şi a obligat chematul în garanţie Ministerului Educaţiei şi Cercetărilor să aprobe tipărirea formularelor pentru diplomele de licenţă ale reclamanţilor.
Având în vedere că pentru eliberarea actelor respective este nevoie de avizul chematului în garanţie, Curtea l-a obligat pe acesta să îşi îndeplinească obligaţia sub sancţiunea plăţii sumei de câte 50 RON pentru fiecare zi de întârziere pentru fiecare reclamant.
Curtea a respins ca nefondate excepţiile invocate având în vedere prevederile legale incidente care stabilesc obligaţiile chematului în garanţie, cât şi calitatea reclamanţilor de absolvenţi ai universităţii respective, aceştia având calitatea de a formula acţiunea de faţă.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 9 şi art. 3041 din C. proc. civ.
În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul a arătat faptul că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu depăȘirea atribuțiilor judecătoreȘti.
Mai precis, instanța de fond s-a substituit organismelor de certificare a calității studiilor universitare Și a decis să acorde diplome unor persoane care au urmat studii universitare la specializări neautorizate/neacreditate, deȘi nu are competența de a se pronunța cu privire la conținutul, calitatea sau îndeplinirea criteriilor Și standardelor de autorizare sau acreditate ale unităților de învățământ superior, competență care aparține doar ministerului recurent Și ARACIS.
În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea primei instanţe a fost criticată pentru interpretarea greşită dată legii şi materialului probator administrat de părţi, în sensul că, metodologia unei persoane juridice de drept privat a fost considerată ca având o putere superioară legilor şi hotărârilor de guvern incidente în domeniul organizării şi funcţionării învăţământului superior.
Recurentul a susţinut că instanţa de fond nu a analizat hotărârile de guvern prin care Universitatea S.H. a fost acreditată şi autorizată să funcţioneze, structurile şi specializările universitare, fără a ţine cont de faptul că, actele de studii pot fi eliberate doar absolvenţilor care au promovat examenul de licenţă, urmând o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu conform legislaţiei în vigoare şi în consecinţă nu se poate elibera avizul pentru tipărirea unui număr nelimitat de tipizate a diplomelor de licenţă, ci doar absolvenţilor care au urmat o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu.
Procedura în faţa instanţei de recurs
La termenul de judecată din data de 20 iunie 2013, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetenţa Curţii de Apel Galați de soluţionare a cauzei în primă instanţă.
Pe acest aspect, instanţa de control judiciar apreciază că prezintă relevanţă şi prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum şi cele ale art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Investită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Galați nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situaţia dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menţionează faptul că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanţă, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV din C. proc. civ., care reglementează conflictul de competenţă între instanţe.
Aşadar, având în vedere că nu a fost stabilită potrivit legii competenţa instanţei cu respectarea prevederilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Galați, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele în continuare arătate:
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Aşa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea diplomelor de licenţă către reclamanţi.
Pârâta Universitatea S.H. din Bucureşti poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea S.H. din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea S.H. nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În speţa de faţă, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menţionează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.”
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu.
Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Reclamanţii au optat pentru instanţa de la domiciliul lor, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
Participarea în proces, în calitate de chemat în garanţie a Ministerului Educaţiei, Tineretului şi Sportului nu poate determina aplicarea altor reguli de competenţă materială, întrucât cererea de chemare în garanţie întemeiată pe dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., are caracterul unei cereri incidentale, care se judecă o dată cu cererea principală şi pentru care operează o prorogare legală de competenţă, conform dispoziţiilor art. 17 şi art. 63 alin. (1) C. proc. civ.
Din acest considerent, calitatea chematului în garanţie, de organ al administraţiei publice centrale, nu poate constitui un criteriu legal pentru stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cauzei, care se determină pe baza obiectului şi părţilor din raportul dedus judecăţii prin cererea principală de chemare în judecată.
Faţă de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Galați, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (reorganizat ca Minister al Educaţiei Naţionale, în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative) împotriva deciziei nr. 420/2012 din 27 septembrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 581/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5855/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
