ICCJ. Decizia nr. 5855/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5855/2013
Dosar nr. 277/64/2012
Şedinţa publică de la 20 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, reclamantul G.A., în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. Bucureşti, a solicitat obligarea pârâtei să-i elibereze Diploma de licenţă pentru specializarea Administraţie Publică şi Suplimentul la Diplomă, aferentă Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi Administrative din Braşov, specializarea Administraţie Publică din cadrul Universităţii S.H. Bucureşti.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că titlul de licenţiat în Ştiinţe Administrative i-a fost atestat prin adeverinţa din 08 iulie 2009, valabilitatea expirând în iulie 2010.
Urmând procedura reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004, a solicitat universităţii eliberarea Diplomei de licenţă, actele de studii obţinute şi eliberate de Universitatea S.H. în urma promovării examenului de licenţă fiind legale şi conferindu-i toate drepturile care decurg din absolvirea unei instituţii de învăţământ superior.
În cauză, pârâta Universitatea S.H. a înţeles să formuleze cerere de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei Cercetării, Tineretului şi Sportului, solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care chemată în garanţie să fie obligată să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în Diploma de licenţă şi suplimentul la diploma pentru reclamant, sub sancţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în cuantum de 50 RON/zi de întârziere, începând cu a 30-a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 259/F din 21 noiembrie 2012, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Braşov, a respins acţiunea principală formulată de reclamantul, G.A. în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. Bucureşti şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Universitatea S.H. în contradictoriu cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond, faţă de obiectul învestirii şi cu respectarea principiului disponibilităţii, a reţinut ca fiind neîntemeiată excepţia necompetentei materiale a Curţii de Apel Braşov, în raport cu dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 şi cu cele ale art. 2 pct. 1 lit. d), art. 3 pct. 1, 3 şi art. 4 pct. 1 C. proc. civ. aceasta.
Curtea a reţinut situaţia de fapt conform căreia, potrivit adeverinţei din 08 iulie 2009, reclamantul a absolvit în anul 2009 ciclul I – Studii universitare de licenţă (Sistem Bologna) – Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative din Braşov – Specializarea Administraţie Publică din cadrul Universităţii S.H.
Împrejurarea că, în acord cu prevederile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 republicată, Universitatea S.H. avea vocaţia de-a organiza în cadrul facultăţilor, forma de învăţământ (ID) în specializările autorizate sau acreditate nu echivalează cu dreptul de-a organiza şcolarizarea la forma de învăţământ ID, fără parcurgerea procedurii de autorizare/acreditare pentru acest program conform Legii nr. 88/1993 şi ulterior, prin O.U.G. nr. 75/2005 cu modificările şi completările ulterioare.
Reclamantul n-a exhibat probe în sensul că specializarea pe care a absolvit-o (Administraţie Publica în sistem Bologna) şi pentru care a promovat examenul de licenţă, era acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu conform legislaţiei în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate.
Argumentul invocării propriei culpe nu subzistă, întrucât O.G. nr. 10/2009, abrogată în prezent prin Legea nr. 1/2011, nu retroactivează. Astfel, art. 3 stipula dreptul studenţilor ID înmatriculaţi în anul I în perioada 2005 – 2008 de a-şi continua specializările autorizate să funcţioneze provizoriu potrivit metodologiei aprobate prin Ordin al Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării, diploma obţinută, urmând a fi recunoscută în condiţiile legii. Or, în cadrul Universităţii S.H. specializările ID au fost organizate şi desfăşurate fără respectarea prevederilor legale, cu încălcarea Legii nr. 88/1993, a O.U.G. nr. 75/2005 şi ale H.G. nr. 1011/2001, nefiind parcursă procedura de evaluare academică.
Pe cale de consecinţă, acţiunea întemeiată pe art. 8 din Legea nr. 554/2004 a fost respinsă, întrucât refuzul de eliberare a diplomei de licenţă şi a suplimentului de diplomă, respectiv refuzul de aprobare a tipizării formularelor de diplomă de licenţă este unul justificat, întrucât specializarea ID absolvită de reclamant s-a organizat şi desfăşurat cu încălcarea Legii nr. 88/1993, O.U.G. nr. 75/2005 şi ale H.G. nr. 1011/2001.
Cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Universitatea S.H. în condiţiile art. 60 – 63 C. proc. civ., a fost respinsă, întrucât obligaţia de garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului în raport de Regulamentul privind regimul actelor de studii din sistemul de învăţământ superior, aprobat prin OMECT nr. 2248/2007, subzistă doar în raport de facultăţile, colegiile şi specializările din structura Universităţii S.H., pentru care s-a parcurs procedura de evaluare academică.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reclamantul G.A. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 din C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul susţine că instanţa de fond nu a analizat dreptul pretins a fi vătămat reclamantului, ci şi-a însuşit întâmpinarea chematului în garanţie Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
Astfel, arată recurentul, în mod greşit prima instanţă s-a preocupat, deşi nu a fost învestita cu acest capăt de cerere, să facă analiza hotărârilor de guvern prin care Universitatea S.H. a fost autorizata să funcţioneze provizoriu şi a dreptului acestei universităţi de a elibera acte de studii pentru absolvenţii unor programe de studii şi forme de învăţământ neacreditate. Aşadar, instanţa de fond nu a fost investită cu o cerere privind legalitatea acreditării formelor de învăţământ la distanta.
Totodată, se susţine că prima instanţă nu a dat eficienţă actului juridic depus în dovedirea titlului de licenţiat a recurentului în ştiinţe administrative, ignorând dreptul său de a obţine diploma finală de studii, atestată prin adeverinţa din 08 iulie 2009, act care deja a produs efecte juridice.
Pe de altă parte, obligaţia pârâtei-intimate Universitatea S.H. de a elibera diploma de licenţa potrivit menţiunilor din adeverinţă este corelativă obligaţiei chematului în garanţie Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului de a aproba formularele tipizate.
Recurentul apreciază că, întrucât instanţa nu a fost investită a se pronunţa asupra legalităţii acreditării formelor de învăţământ la distanta, dat fiind obiectul cererii deduse judecaţii, aceasta trebuia să dea curs favorabil atât cererii introductive, cât şi celei de chemare în garanţie.
Procedura în faţa instanţei de recurs
La termenul de judecată din data de 20 iunie 2013, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetenţa Curţii de Apel Braşov de soluţionare a cauzei în primă instanţă.
Pe acest aspect, instanţa de control judiciar apreciază că prezintă relevanţă şi prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum şi cele ale art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Investită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Braşov nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situaţia dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menţionează faptul că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanţă, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV din C. proc. civ., care reglementează conflictul de competenţă între instanţe.
Aşadar, având în vedere că nu a fost stabilită potrivit legii competenţa instanţei cu respectarea prevederilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Covasna, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele în continuare arătate:
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Aşa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea diplomei de licenţă către reclamant.
Pârâta Universitatea S.H. din Bucureşti poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea S.H. din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea S.H. nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În speţa de faţă, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menţionează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.”
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu.
Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
Participarea în proces, în calitate de chemat în garanţie a Ministerului Educaţiei, Tineretului şi Sportului nu poate determina aplicarea altor reguli de competenţă materială, întrucât cererea de chemare în garanţie întemeiată pe dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., are caracterul unei cereri incidentale, care se judecă o dată cu cererea principală şi pentru care operează o prorogare legală de competenţă, conform dispoziţiilor art. 17 şi art. 63 alin. (1) C. proc. civ.
Din acest considerent, calitatea chematului în garanţie, de organ al administraţiei publice centrale, nu poate constitui un criteriu legal pentru stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cauzei, care se determină pe baza obiectului şi părţilor din raportul dedus judecăţii prin cererea principală de chemare în judecată.
Faţă de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Covasna, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de G.A. împotriva sentinţei nr. 259/F din 21 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Covasna, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5853/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5859/2013. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
