ICCJ. Decizia nr. 5861/2013. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5861/2013
Dosar nr. 1577/59/2011
Şedinţa publică de la 20 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamanta C.C. a chemat în judecată pârâta Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi a judeţului Timiş, solicitând instanţei să dispună anularea încheierii nr. 13 din 07 octombrie 2011 a Camerei de Conturi a Judeţului Timiş, anularea în parte a Deciziei nr. 46 din 25 august 2011 emisă în Dosarul nr. 48/2011 al Camerei de Conturi Timiş în baza raportului de audit financiar din 29 iulie 2011 şi a Procesului verbal de constatare din 29 iulie 2011, întocmite de către auditorii publici externi I.D. şi B.L., în ceea ce priveşte măsurile dispuse cu privire la drepturile speciale acordate în anii 2009/2010, în baza art. 35 din CCM/ACM, primele de sărbători acordate şi indemnizaţia de dispozitiv, suspendarea executării Deciziei nr. 46 din 25 august 2011 emisă în Dosarul nr. 48/2011 al Camerei de Conturi Timiş în baza Raportului de audit financiar din 29 iulie 2011 şi a procesului verbal de constatare din 29 iulie 2011, în ceea ce priveşte măsurile dispuse cu privire la drepturile speciale acordate în anii 2009/2010, în baza art. 35 din CCM/ACM, primele de sărbători acordate şi indemnizaţia de dispozitiv, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanta susţine că, fără a ţine cont de obiecţiile formulate, Camera de Conturi Timiş le-a comunicat Decizia nr. 46 din 25 august 2011 emisă în Dosarul nr. 48/2011.
Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat contestaţie, solicitând Comisiei de soluţionare a contestaţiilor ca, prin încheierea ce o va pronunţa, să dispună anularea în parte a deciziei contestate, în ceea ce priveşte măsurile dispuse cu privire la drepturile speciale acordate în anii 2009/2010, în baza art. 35 din CCM/ACM, primele de sărbători acordate şi indemnizaţia de dispozitiv.
Prin încheierea din 07 octombrie 2011 a Camerei de Conturi a Judeţului Timiş, comunicată reclamantei la data de 12 octombrie 2011, Comisia de soluţionare a contestaţiilor a dispus respingerea contestaţiei din 06 septembrie 2011.
Reclamanta susţine că atât încheierea din 07 octombrie 2011 a Camerei de Conturi a Judeţului Timiş, cât şi Decizia nr. 46 din 25 august 2011 emisă în Dosarul nr. 48/2011 al Camerei de Conturi Timiş, precum şi constatările Raportului de audit financiar din 29 iulie 2011 şi ale procesului verbal de constatare din 29 iulie 2011, întocmite de către auditorii publici externi I.D. şi B.L. sunt netemeinice şi nelegale.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 284 din 7 mai 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta C.C. şi a respins cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, prin decizia din 25 august 2011 a Camerei de Conturi Timiş, s-a dispus, printre altele, în sarcina reclamantului, stabilirea întinderii prejudiciului şi luarea măsurilor pentru recuperarea acestuia pentru cheltuieli efectuate cu personalul în anii 2009 şi 2010 în temeiul contractului/acordului colectiv de muncă, respectiv:
- drepturi speciale pentru acoperirea cheltuielilor pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii în muncă;
- drepturi speciale pentru sărbătorile de Paşti şi de Crăciun (numai pe 2010);
- spor de dispozitiv (2010);
- prime de vacanţă (2010).
În esenţă, reclamanta pretinde că aceste drepturi (se referă expres la drepturi speciale pentru acoperirea cheltuielilor pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii în muncă) rezultă din contractul/acordul colectiv de muncă legal încheiat şi ele trebuiau acordate cheia dacă nu sunt prevăzute expres în lege. În ce priveşte sporul de dispozitiv, pretinde că în sensul acordării lui s-au pronunţat deja instanţele judecătoreşti.
Curtea de Apel a înlăturat aceste apărări, reţinând că, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, „Contracte colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale”. Aceasta înseamnă că drepturile băneşti cuvenite salariaţilor din instituţiile bugetare sunt stabilite prin lege şi, în consecinţă, nu pot fi negociate. Pe de altă parte, raportat la resurse financiare ale statului, ale unităţilor administrativ teritoriale şi, în general, ale sectorului public, interesul public (care, de principiu, este protejat cu prioritate în această materie) cere ca drepturile băneşti ale personalului bugetar să fie uniform stabilite prin lege în ansamblul ţării.
În cazul funcţionarilor publici drepturile salariale sunt reglementate de art. 31 din Legea nr. 188/1999 şi nu pot fi negociate prin acord colectiv, nefiind cuprinse în enumerarea dată de art. 72 alin. (1) din aceiaşi lege, care prevede limitativ măsurile ce pot face obiectul acordului, drepturile de natură salarială neputând fi negociate.
Referitor la sporul de dispozitiv (reglementat de Legea nr. 138/1999, privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar, din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii), Curtea a reţinut că apărarea este neîntemeiată, deoarece acesta se acordă doar funcţionarilor publici şi personalului contractual care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi în instituţiile publice din subordinea ministerului, precum şi personalului care îşi desfăşoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale şi a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial şi înainte de transfer sau detaşare din cadrul fostului Minister de Interne , în acest sens dispunând şi Decizia nr. 37/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, obligatorie pentru instanţe în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ. (în prezent, art. 3307 C. proc. civ.); or, funcţionarii sau salariaţii din cadrul autorităţii reclamante nu se află în această situaţie.
Aşa fiind, în temeiul art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, acţiunea a fost respinsă şi, văzând că a căzut în pretenţii, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Curtea a respins şi cererea reclamantei referitoare la cheltuielile de judecată.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reclamanta C.C. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 din C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta învederează următoarele aspecte:
În ceea ce priveşte drepturile speciale acordate în anii 2009/2010, în baza art. 35 din CCM/ACM, reprezentând drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii în muncă şi alte drepturi speciale acordate în baza CCM/ACM (pct. V.2.1 şi V.2.2 din raportul de audit şi din procesul verbal de constatare).
Având în vedere faptul că Legea nr. 84/2012 este de imediată aplicare, precum şi faptul că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru exonerarea personalului bugetar de la plata sumelor stabilite prin încheierea din 07 octombrie 2011 a Camerei de Conturi a Judeţului Timiş şi decizia din 25 august 2011 emisă în Dosarul nr. 48/2011 al Camerei de Conturi Timiş, reclamanta solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii cererii subscrisei.
Cu privire la indemnizaţia de dispozitiv (pct. V.2.3.1 din raportul de audit şi din procesul verbal de constatare), recurenta arată că, prin decizia din 08 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 3506/30/2007, instanţa a dispus admiterea acţiunii formulate de către Sindicatul liber al salariaţilor din Primăria municipiului Timişoara şi din serviciile publice aflate în subordinea Consiliului Local al municipiului Timişoara, obligând pârâţii 164 de primării de pe raza judeţului Timiş - printre care şi C. - la alocarea, calcularea şi plata către funcţionarii publici şi personalul contractual angajat în cadrul acestor primării a drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de dispozitiv lunară în cuantum de 25% din salariul de bază, începând cu data de 27 aprilie 2004 şi până la încetarea raporturilor de serviciu, respectiv a contractului de muncă.
Recurenta precizează că decizia menţionată este definitivă, irevocabilă şi învestită cu formulă executorie, motiv pentru care este obligată a o respecta şi a o executa întocmai.
Aşadar, acordarea indemnizaţiei de dispozitiv angajaţilor Primăriei C. s-a făcut în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi devenită irevocabilă anterior publicării deciziei din 2009 a I.C.C.T. în M. Of.
Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate, examinând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia invocată de intimata Curtea de Conturi a României, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
În raport de actele depuse la dosar, Înalta Curte reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea încheierii din 07 octombrie 2011 a Camerei de Conturi a Judeţului Timiş, anularea în parte a deciziei din 25 august 2011 emisă în Dosarul nr. 48/2011 al Camerei de Conturi Timiş în baza raportului de audit financiar din 29 iulie 2011 şi a procesului verbal de constatare din 29 iulie 2011, în ceea ce priveşte măsurile dispuse cu privire la drepturile speciale acordate în anii 2009/2010, în baza art. 35 din CCM/ACM, primele de sărbători acordate şi indemnizaţia de dispozitiv, precum şi suspendarea executării deciziei din 25 august 2011 emisă în Dosarul nr. 48/2011 al Camerei de Conturi Timiş în baza raportului de audit financiar din 29 iulie 2011 şi a procesului verbal de constatare din 29 iulie 2011, în ceea ce priveşte măsurile dispuse cu privire la drepturile speciale acordate în anii 2009/2010, în baza art. 35 din CCM/ACM, primele de sărbători acordate şi indemnizaţia de dispozitiv, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 832/13.12.2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia”.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării este decizia structurii Curţii de Conturi prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că: litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de Tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale Curţilor de Apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, revine competenţa materială de soluţionare a cauzei Tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluţionarea contestaţiei la decizie intervine desfiinţarea/anularea deciziei emise de structura Curţii de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluţionare a contestaţiei, care se substituie astfel deciziei structurii judeţene, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât, în această situaţie, actul administrativ care produce efecte juridice şi „dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcţionează în cadrul Curţii de Conturi a României, autoritate publică centrală.
În altă ordine, chiar dacă soluţiile în ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părţile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost soluţionată irevocabil în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate şi constatării faptului că sunt nelegale dispoziţiilor pct. 228 şi 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, întăreşte argumentele expuse anterior cu privire la competenţa materială de soluţionare a unor astfel cauze. De asemenea, prin decizia din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a constatat nelegalitatea aceloraşi dispoziţii.
De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunţate ca regulator de competenţă, cât şi în astfel de litigii, cum este şi cel care face obiectul cauzei deduse judecăţii, că revine competenţa materială şi teritorială de soluţionare a acestor cauze Tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 şi nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudenţe unitare în ceea ce priveşte judecarea acestora.
Înalta Curte, ţinând seama de considerentele expuse, reţine că revenea competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalului Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că îi revine competenţa materială de soluţionare a cauzei.
În consecinţă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza întâi şi alin. (61) şi art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Totodată, Înalta Curte reţine că pronunţarea acestei soluţii face de prisos examinarea celorlalte cereri şi susţineri ale recurentei, formulate în prezenta cale de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de C.C. împotriva sentinţei civile nr. 284 din 7 mai 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5860/2013. Contencios. Litigii Curtea de... | ICCJ. Decizia nr. 5862/2013. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
