ICCJ. Decizia nr. 586/2013. Contencios. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizie nr. 586/2013
Dosar nr. 10626/2/2011
Şedinţa publică de la 5 februarie 2013
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată la 14 decembrie 2011, reclamanta V.M. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei şi P.M.C., în calitate de ministru al justiţiei, solicitând:
- să se constate că actul administrativ unilateral cu caracter normativ emis sub nr. 76602 din 3 iulie 2009, a fost anulat irevocabil prin Sentinţa civilă nr. 4860 din 2 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 8695/2/2009, hotărâre rămasa irevocabilă prin Decizia nr. 4673 din 12 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz contrar instanţa să dispună anularea acestuia;
- obligarea celor doi pârâţi, în solidar, la plata unei despăgubiri materiale de 50% din indemnizaţia de încadrare lunară, începând cu data de 1 iunie 2009 şi până la data de 12 noiembrie 2009;
- plata sumei de 5.000 RON cu titlu de daune morale, având în vedere lipsirea abuzivă de drept;
- plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a invocat sentinţa civilă pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. 6188/2/2009, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4266/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus irevocabil suspendarea Adresei nr. 76602 din 3 iulie 2009 emisă de Ministrul Justiţiei, până la pronunţarea instanţei de fond. Prin Adresa nr. 76602 din 3 iulie 2009, dreptul salarial, constând în sporul de 50% prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996 R, recunoscut prin Sentinţa civilă nr. 986 din 26 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, rămasă irevocabilă, a fost refuzat de Ministrul Justiţiei, pârâtul P.M.C., cu motivarea că la baza acestei măsuri au stat dispoziţiile Primului Ministru şi ale Ministerului Finanţelor Publice, ca urmare a epuizării fondurilor prevăzute în Legea bugetului pe anul 2009, la capitolul "cheltuieli de personal".
Totodată, arată că prin Sentinţa civilă nr. 4860 din 2 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 8695/2/2009, hotărâre rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4673 din 12 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acest act administrativ prin care i s-a diminuat salariul nelegal cu 50% a fost irevocabil anulat.
În cauză au formulat cereri de intervenţie în interes propriu: M.A., M.E., V.D., S.E.R., L.C., etc., formulând aceleaşi solicitări ca şi cele ale reclamantei, în ceea ce îi priveşte, invocând fiecare hotărâri judecătoreşti prin care le-a fost conferit dreptul la sporul de 50% prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996 R, drept refuzat la plată în baza aceluiaşi act administrativ invocat de către reclamantă, ce a fost iniţial suspendat şi apoi, anulat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
În susţinerea capătului de cerere privind obligarea pârâţilor la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de daune morale, s-a arătat că pârâţii nu au înţeles să respecte dispoziţiile din hotărârea judecătorească prin care s-a dispus suspendarea actului administrativ din data de 7 iulie 2009, fiind astfel puşi în situaţia de a nu se bucura de drepturile recunoscute de lege, respectiv de salariu cuvenit, situaţie care a generat prejudiciul moral.
Prin întâmpinarea formulată, atât cu privire la cererea de chemare în judecată, cât şi cu privire la cererile de intervenţie în interes propriu, pârâtul Ministerul Justiţiei a solicitat respingerea acestora, invocând neregularităţi procedurale, excepţii şi formulând apărări de fond.
Astfel, pe cale de excepţie, a invocat excepţia inadmisibilităţii cererilor în raport de faptul că Adresa nr. 76602 din 3 iulie 2009 a fost anulată în mod irevocabil prin mai multe decizii, inclusiv cea arătată de reclamantă şi intervenienţi în cadrul cererilor, respectiv Sentinţa nr. 4860 din 2 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, iar cât îi priveşte pe intervenienţi excepţia a fost invocată şi pentru neîndeplinirea procedurii prealabile reglementate de art. 7 din Legea nr. 554/2004. Totodată, a fost invocată excepţia tardivităţii în raport de cererea de chemare în judecată şi de cererile de intervenţie, arătând că adresa nr. 76602 a fost emisă la 3 iulie 2009, iar hotărârea prin care efectele acesteia au fost suspendate a fost pronunţată la 7 iulie 2009, astfel că este evident că plângerea prealabilă a fost formulată în acest interval de 4 zile, în luna iulie 2009, ceea ce înseamnă că termenul de 30 de zile pentru soluţionarea sa a expirat în luna august 2009.
Sentinţa nr. 2866 din 7 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti şi-a încetat efectele după 60 de zile de la pronunţarea sa, având în vedere că reclamanta, respectiv intervenienţii nu au formulat şi cerere de anulare a actului administrativ, în condiţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, cererea de anulare a actului administrativ şi cererea de acordare de despăgubiri formulate de reclamanta V.M. este tardivă.
Pe fond, cu privire la cererea de acordare de despăgubiri materiale, s-a invocat inexistenţa unui prejudiciu, Ministerul Justiţiei fiind deja obligat la plata sumelor de bani reprezentând sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică prin alte hotărâri. Totodată, a susţinut că în acest mod s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză, întrucât ambele hotărâri ar fi susceptibile a fi executate, având în fapt acelaşi obiect, executându-se aceiaşi sumă de bani, o dată cu titlu de spor de 50% acordat prin hotărârea instanţei de litigii de muncă şi asigurări sociale ca drepturi de muncă, iar în cadrul acestui litigiu, cu titlu de despăgubiri acordate de instanţa de contencios administrativ.
Cu privire la acordarea de despăgubiri morale, a susţinut că nu s-a făcut măcar dovada minimală a existenţei unui prejudiciu moral, fără a mai pune în discuţie celelalte condiţii legale pentru angajarea unei răspunderi delictuale sau contractuale. Aminteşte că, în baza acestui argument, de altfel, prin Sentinţa civilă nr. 4860 din 2 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a respins aceleaşi pretenţii.
Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 2623 din 12 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis atât cererea principală, cât şi cererile de intervenţie, în parte, constatând că Adresa nr. 76602 din 3 iulie 2009 a fost anulată prin Sentinţa civilă nr. 4860 din 2 decembrie 2010 rămasă irevocabilă şi i-a obligat pe pârâţi în solidar, la plata către reclamantă şi fiecare intervenient a unei despăgubiri materiale de 50% din indemnizaţia de încadrare lunară, începând cu data de 1 iunie 2009 până la data de 12 noiembrie 2009. A respins cererea principală şi cererile de intervenţie cu privire la plata daunelor morale ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă că, faţă de prevederile art. 23 din Legea nr. 554/2004, efectele Sentinţei civile nr. 4860 din 2 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 8695/2/2009, hotărâre rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4673 din 12 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la anularea Adresei cu nr. 76602 din 3 iulie 2009 emisă de Ministrul Justiţiei, se produc şi în raport cu reclamanta şi intervenienţii. De asemenea, în acest sens, a reţinut şi caracterul normativ al actului administrativ anulat.
Cât privesc despăgubirile materiale, Curtea a reţinut că dreptul salarial al reclamantei şi al intervenienţilor nu putea fi diminuat sau suspendat decât în condiţiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. De asemenea, dreptul reclamantei şi al intervenienţilor asupra salariului este un bun, în înţelesul art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar reducerea acestuia reprezintă o ingerinţă. Aceasta ingerinţă nu este prevăzută de lege, deoarece nu există o lege în sensul Convenţiei care să justifice adoptarea actului administrativ de diminuare a drepturilor salariale ale reclamantei şi intervenienţilor.
În ceea ce privesc despăgubirile morale, Curtea a respins cererea, reţinând că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu moral pe care reclamanta şi intervenienţii l-au suferit prin neplata sporului de 50%, dovada care le revenea potrivit art. 1169 C. civ.
Recursul
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei P.M.C., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În motivarea cererii de recurs, pârâţii au arătat în esenţă următoarele:
Recurentul invocă excepţia inadmisibilităţii acţiunii întrucât, în opinia recurentului, adresa contestată nu constituie un act administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004, ci o măsură stabilită de ordonatorul principal de credite, în sarcina celorlalţi ordonatori din sistem, materializată sub forma unei adrese; în concret, este vorba despre o simplă operaţiune de încunoştinţare a ordonatorilor secundari şi terţiari de credite, realizată ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2009, coroborat cu Legea nr. 18/2009 şi Legea nr. 500/2002.
- De asemenea, recurenţii-pârâţi au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile şi excepţia tardivităţii introducerii cererii de anulare în raport de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004.
- Pe fondul cauzei, recurentul a arătat că, în mod eronat, instanţa a apreciat că este vorba de o diminuare a salariilor, atâta vreme cât salariile reclamanţilor sunt şi au fost calculate în conformitate cu O.U.G. nr. 27/2006, fiind vorba doar de executarea unor hotărâri judecătoreşti care va fi realizată potrivit eşalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009.
Mai arată recurentul că prin adresa contestată nu se încalcă principiul neretroactivităţii, pentru că adresa nu produce nici un efect în afara celui de informare a destinatarilor săi.
- Au mai arătat recurenţii că în momentul emiterii Adresei nr. 76602 din 3 iulie 2009 sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică nu exista reglementat în nici un act normative în vigoare. Actul normativ care prevedea acest spor, respectiv Legea nr. 50/1996 a fost abrogată prin O.G. nr. 83/2000. Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 21 din 10 martie 2008 s-a decis ca instanţele de judecată să considere în vigoare dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicat. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009 s-a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească pe de o parte şi Parlamentul României şi Guvernul României pe de altă parte, iar instanţa de fond trebuia să ţină cont de această decizie şi să considere art. 47 din Legea nr. 50/1996 abrogat.
- Referitor la despăgubirile materiale arată recurenţii că o parte a acestora au fost deja acordate în octombrie 2009 şi în luna aprilie 2012 în temeiul O.U.G. nr. 71/2009 şi H.G. nr. 257/2012.
- Au mai arătat recurenţii că sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică nu reprezintă un bun în sensul convenţiei CEDO, că nu ne aflăm în prezenţa unei limitări a dreptului de proprietate, ci doar de o amânare a plăţii unor drepturi, apreciind că dreptul de proprietate nu este absolut ci statul având o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte anumite limitări.
Au arătat recurenţii de asemenea că prin măsura adoptată reclamanţii nu au încetat să beneficieze de dreptul la salariu, care fost plătit în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 27/2006 ci doar o amânare la plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică, ceea ce este o măsură proporţională, având în vedere situaţia excepţională în care se află statul şi situaţia economică.
În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele incidente în cauză, şi în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată pentru următoarele considerente:
Înalta Curte apreciază că, în speţa de faţă, nu poate fi primită critica recurentului în sensul negării caracterului de act administrativ a Adresei nr. 76602 din 3 iulie 2009.
În mod evident, adresa în discuţie adoptă o măsură prin care se modifică un element esenţial al raporturilor de serviciu existente între judecători şi stat: mai precis, este vorba de modificarea cuantumului salariului cuvenit pentru activitatea prestată în luna iunie 2009.
În plus, măsura supusă analizei în cauza de faţă a fost luată în regim de putere publică, în vederea organizării executării unei norme cu putere de lege, respectiv, a O.U.G. nr. 71/2009, dar şi a unei legi, respectiv, Legea nr. 18/2009.
Aşadar, nu se poate afirma că suntem în prezenţa unei simple operaţiuni administrative de comunicare către ordonatorii secundari şi terţiari de credite, după cum în mod eronat susţine recurentul.
- Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile a cererii intervenienţilor precum şi excepţia tardivităţii acţiunii în anularea Adresei nr. 76.602 din 3 iulie 2009, Înalta Curte reţine că acestea sunt nefondate.
Cauza dedusă judecăţii în cauza de faţă are ca obiect recunoaşterea dreptului reclamantei şi intervenienţilor la sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică, constatat deja prin Sentinţa civilă nr. 4860 din 2 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti şi rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4673 din 12 octombrie 2011.
Ca o consecinţă a recunoaşterii dreptului reclamantei şi intervenienţilor se solicită obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor materiale constând în cuantumul reducerii cu 50% a drepturilor salariale, ca urmare a refuzului de a se conforma al autorităţii pârâte.
Prin urmare, se conturează o cerere vizând refuzul nejustificat de a soluţiona cererea petenţilor după ce Adresa nr. 76.602 din 3 iulie 2009 a fost irevocabil suspendată şi irevocabil anulată.
În această situaţie, a refuzului nejustificat de a conforma sentinţelor judecătoreşti în mod voluntar, se constată că nu este necesară parcurgerea unei proceduri prealabile în conformitate cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere şi caracterul continuu al acestui refuz.
Cât priveşte excepţia tardivităţii, aceasta este de asemenea nefondată întrucât în speţa de faţă nu s-a solicitat anularea Adresei nr. 76.602 din 3 iulie 2009 decât în subsidiar ori instanţa de fond a constatat că actul administrativ cu caracter normativ emis sub nr. 76602 din 3 iulie 2009 a fost anulat irevocabil prin Sentinţa civilă nr. 4860 din 2 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti.
- Este nefondată critica recurentului privind aplicabilitatea dispoziţiilor O.U.G. nr. 71/2009, în raport de argumentele care vor fi expuse în continuare.
În primul rând, ordonanţa în discuţie, după cum se arată chiar în titulatura sa, se referă la plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
De asemenea, nu se poate pune problema incidenţei art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009, care menţionează faptul că plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare în perioada 2010 - 2012.
Un argument în acest sens îl reprezintă faptul că este vorba de plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 - noiembrie 2009, deci pentru o perioadă anterioară intrării în vigoare a acestei ordonanţe.
Art. 15 alin. (2) din Constituţie consacră principiul neretroactivităţii legii, prevăzând că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
Pe acest aspect, trebuie subliniat faptul că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situaţii existente înainte de momentul emiterii actului.
De asemenea, trebuie subliniat faptul că interdicţia retroactivităţii actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiţionează însăşi legalitatea acestor acte.
- Nu pot fi primite nici susţinerile recurentului privind abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, referirile la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 21/2008 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, întrucât acestea privesc fondul acţiunii în anulare şi constituie apărări care ar fi trebuit să fie valorificate în faţa instanţei care a anulat irevocabil actul administrativ.
- Referitor la pretinsa executare a despăgubirilor materiale către petenţii din prezenta cauză se reţine că nu s-a făcut dovada acestor susţineri şi că recurenţii nu au invocat vreo excepţie privind puterea de lucru judecat şi prin urmare se va respinge şi această critică.
Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs
Având în vedere considerentele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de Ministerul Justiţiei şi ministru Justiţiei P.M.C. sentinţa primei instanţe fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei - P.M.C. împotriva Sentinţei nr. 2623 din 12 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5858/2013. Contencios. Litigii Curtea de... | ICCJ. Decizia nr. 5881/2013. Contencios → |
|---|
