ICCJ. Decizia nr. 590/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 590/2013
Dosar nr. 12190/2/2010
Ședința publică din 7 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 14 decembrie 2010, reclamantul Primarul sect. 3 – L.N. a chemat în judecată pârâtul C.N.C.D., solicitând anularea Hotărârii nr. 306 din 10 noiembrie 2010.
În motivarea acţiunii, reclamantul a expus situaţia de fapt potrivit căreia F.G. - preşedintele A.F.R., prin memoriul din 20 august 2007, a sesizat C.N.C.D. cu privire la discriminarea membrilor A.F.R. ca urmare a emiterii de către Primarul sect. 3 a Dispoziţiei din 16 august 2007 prin care s-a dispus pierderea valabilităţii/ revocării avizelor de amplasament pentru activitatea de comercializare flori pe domeniul public, de pe raza sect. 3 şi desfiinţarea pe cale administrativă a construcţiilor/ amplasamentelor pentru comercializare flori.
Cu privire la această dispoziţie, reclamantul a susţinut că actul administrativ a fost întocmit cu respectarea prevederilor legale, făcând referire la dispoziţiile Legii nr. 50/1991 şi precizând că s-a urmărit respectarea planului urbanistic şi degrevarea domeniului public de construcţii provizorii în scopul amenajării acestuia, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare.
În ceea ce priveşte actul contestat, reclamantul a susţinut că Hotărârea din 10 noiembrie 2010 a fost adoptată de C.D.C.N.C.D. cu încălcarea termenului de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 republicată.
La data de 2 iunie 2011, pârâtul a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii reclamantului şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii atacate.
Prin Sentinţa civilă nr. 6363 din 2 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, a respins plângerea reclamantului Primarul sect. 3 – L.N. în contradictoriu cu C.N.C.D., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele considerente:
Prin Hotărârea pârâtului din 10 noiembrie 2010, pronunţată urmare a sesizării petentului F.G., s-a stabilit că desfiinţarea amplasamentelor pentru comercializarea florilor din Sect. 3 al Municipiului Bucureşti reprezintă discriminare potrivit art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 si s-a recomandat Primarului sect. 3 Bucureşti şi Instituţiei Prefectului Bucureşti că în viitor să evite situaţiile similare.
Curtea a apreciat că instituţia pârâtă nu analizează şi nici nu este de competenţa acesteia stabilirea legalităţii unui act administrativ raportat la alte acte normative, ci examinează doar dacă prevederile unor hotărâri, decizii ori alte acte ale autorităţilor publice şi nu numai sunt discriminatorii, în sensul O.G. nr. 137/2000.
Ca atare, a reţinut judecătorul fondului, invocarea faptului că actul administrativ, respectiv Dispoziţia Primarului sect. 3 Bucureşti din 16 august 2007, a fost emis cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 50/1991 nu are nicio relevanţă în speţă.
Prima instanţă a statuat că atitudinea discriminatorie este dovedită şi de cele reţinute la punctul d) al raportului de specialitate care a stat la baza dispoziţiei incriminate, respectiv că există spaţii comerciale care au ca obiect de activitate comercializarea florilor şi că în imediata lor vecinătate există şi amplasamente stradale.
Curtea a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi (4) din O.G. nr. 137/2000, întrucât printr-o dispoziţie cel puţin aparent neutră, au fost dezavantajaţi comercianţii stradali şi avantajaţi comercianţii care îşi desfăşurau activitatea în spaţii comerciale, prin înlăturarea concurenţei din imediata vecinătate.
De asemenea, s-a reţinut că şi dacă scopul desfiinţării amplasamentelor ar fi fost unul legitim, adică sancţionarea celor care îngreunau traficul pietonal prin ocuparea abuzivă a domeniului public, metodele de atingere a acestui scop nu au fost adecvate, răspunderea pentru respectarea dispoziţiilor legale revenind fiecărui comerciant în parte, titular al unui aviz de amplasament pe domeniul public.
Aşadar, măsura de retragere, anulare a avizelor şi cea de desfiinţare a amplasamentelor trebuia să fie luată individual, în funcţie de încălcările constatate pentru fiecare caz în parte, aspect invocat în mod corect de pârât la punctul 9 din hotărârea atacată.
Prin urmare, Curtea a reţinut că în mod corect s-a apreciat că este vorba despre o discriminare indirectă.
Referitor la încălcarea prevederilor art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/ 2000, prima instanţă a reţinut că, pe de o parte, o astfel de încălcare nu atrage nulitatea hotărârii atacate, iar pe de altă parte, singurul care ar fi putut fi afectat de nesoluţionarea petiţiei, sesizării în termenul legal, nu putea fi decât petentul.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reclamantul Primarul sect. 3 Bucureşti a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, admiterea plângerii şi anularea Hotărârii din 2010 a C.N.C.D.
În motivarea căii de atac, în esenţă, se susţine că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, întrucât măsura pierderii/ revocării avizelor de amplasament pentru activitatea de comercializare flori pe domeniul public de pe raza sect. 3 şi desfiinţarea pe cale administrativă a construcţiilor/ amplasamentelor pentru comercializare flori, ce face obiectul Dispoziţiei Primarului sect. 3 din 16 august 2007, nu are caracter discriminator în sensul prevederilor art. 2 alin. (3) şi alin. (4) din O.U.G. nr. 137/2000, republicată.
Se arată că această dispoziţie a fost emisă în scopul respectării prevederilor H.G. nr. 348/2004, pentru respectarea planului urbanistic şi degrevarea domeniului public de construcţiile provizorii.
De asemenea, se menţionează că ulterior acestei dispoziţii, Consiliul Local al sect. 3 a emis Hotărârea din 25 octombrie 2007 privind aprobarea documentaţiei de urbanism şi a regulamentului pentru desfăşurarea activităţii de comercializare a florilor şi plantelor decorative pe raza sect. 3, fiind stabilite condiţiile de comercializare a florilor pentru toţi comercianţii de flori (atât pentru cei cărora li s-au retras avizele de amplasament cât şi pentru cel care desfăşurau activităţi comerciale în spaţii comerciale) cu respectarea prevederilor H.G. nr. 584/2001 şi H.G. nr. 384/2004.
Intimatul-pârât C.N.C.D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând legalitatea şi temeinicia hotărârii recurate.
Se susţine că prin modul de aplicare a prevederilor legale menţionate de către Primarul Sect. 3, au fost tratate identic atât persoanele care au respectat condiţiile autorizării amplasamentelor pentru comercializarea florilor cât şi pe cele care nu au respectat aceste condiţii, iar prin efectul măsurilor adoptate s-a creat o situaţie dezavantajoasă primei categorii, astfel că s-a produs o discriminare în sensul art. 14 din C.E.D.O., iar măsura luată îndeplineşte condiţiile cerute de O.G. nr. 137/2000 R pentru a fi calificată ca fiind discriminatorie.
3. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile şi motivele invocate, de apărările părţilor, de dispoziţiile legale incidente şi, în condiţiile art. 3041 C. proc. civ., apreciază că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată anterior, prin Hotărârea nr. 306/2010 a C.N.C.D. s-a reţinut că dispoziţia de a retrage avizele de amplasament existente în Sect. 3 din Bucureşti, pentru comercializarea florilor, reprezintă discriminare indirectă, conform art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, republicată, întrucât reclamanţii au tratat identic atât persoanele care au respectat condiţiile autorizării amplasamentelor pentru comercializare flori cât şi persoanele care nu au respectat aceste condiţii, aplicând aceeaşi măsură pentru toţi, retrăgând avizele valabile şi dezavantajând persoanele din prima categorie.
Real este că prin Dispoziţia din 16 august 2007, emisă de Primarul sect. 3 Bucureşti, s-a dispus că începând cu data acestei dispoziţii avizele de amplasament pentru activităţi de comercializare flori pe domeniul public de pe raza Sect. 3 îşi pierd valabilitatea, desfiinţându-se, pe cale administrativă toate amplasamentele pentru comercializare flori de pe domeniul public al sect. 3. Această măsură a avut la bază Raportul de specialitate nr. DAC/6396 din 16 august 2007, art. 33 din Legea nr. 50/1991, republicată, Legea nr. 213/1998, art. 6 din Legea nr. 289/2003, art. 32 alin. (2) şi art. 62 alin. (1) din Legea nr. 350/2001.
În mod eronat instanţa de fond a confirmat legalitatea Hotărârii nr. 306/2010 a C.N.C.D. care a calificat fapta reclamantului, materializată în măsurile dispuse prin dispoziţia menţionată, ca fiind discriminatorie.
Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut că au fost dezavantajaţi comercianţii stradali şi avantajaţi comercianţii care îşi desfăşoară activitatea în spaţii comerciale, deşi această situaţie nici nu a fost reclamată şi nici analizată/ reţinută de C.N.C.S. prin Hotărârea din 10 noiembrie 2010.
Instanţa de fond trebuia să se limiteze a analiza legalitatea Hotărârii nr. 306/2010 a C.N.C.D. în raport de cele reţinute în sensul că „reclamanţii au tratat identic atât persoanele care au respectat condiţiile autorizării amplasamentelor pentru comercializare flori cât şi persoanele care nu au respectat aceste condiţii”. Astfel că, prin măsura dispusă prin Dispoziţia nr. 12056/2007, tratând identic persoane aflate în situaţii diferite, s-a produs o discriminare indirectă, conform art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, republicată.
Deci, instanţa de fond a extins limitele investirii sale, ceea ce nu este permis, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Pe de altă parte, fapta reţinută drept discriminatorie în cuprinsul hotărârii care constituie obiectul acţiunii deduse judecăţii, nu întruneşte condiţiile cumulative care rezultă din cuprinsul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, pentru a fi calificată drept discriminare.
În primul rând, măsura dispusă prin Dispoziţia din 16 august 2007 a avut în vedere categoria persoanelor care au beneficiat de avizele de amplasament pentru activitatea de comercializare flori pe domeniul public de pe raza sect. 3, cu privire la care s-a dispus pierderea valabilităţii.
Deci, pentru toate persoanele aflate în această categorie s-a aplicat acelaşi tratament, nefiind vorba de persoane aparţinând unor categorii diferite, care să fie tratate identic.
Motivele de fapt şi legale, care au determinat autoritatea/ instituţia publică să ia măsura privind pierderea valabilităţii avizelor de amplasament precum şi celelalte măsuri, nu determină în nici un caz schimbarea categoriei persoanelor vizate de Dispoziţia nr. 12056/2007, care rămâne aceeaşi, respectiv a beneficiarilor avizelor de amplasament provizoriu.
Nici modul în care aceste persoane au înţeles să respecte avizul acordat prin activitatea desfăşurată nu schimbă categoria din care fac parte şi evident nu le plasează într-o altă categorie cum eronat s-a reţinut în cauză atât de instanţa de fond cât şi de C.N.C.D. prin Hotărârea nr. 306/2010.
Prin urmare, nu poate fi vorba în cauza de persoane aflate în situaţii diferite, tratate similar.
Mai mult, aspectele referitoare la oportunitatea/ legalitatea măsurii dispuse prin dispoziţia menţionată nu pot fi analizate într-o astfel de cauză cum este cea dedusă judecăţii, astfel că în mod nelegal s-a reţinut că „măsura de retragere, anulare a avizelor şi cea de desfiinţare a amplasamentelor trebuia să fie luată individual, în funcţie de încălcările constatate în fiecare caz în parte”.
În concluzie, sentinţa recurată este nelegală, astfel că faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, va admite recursul, va casa sentinţa recurată, va admite acţiunea formulată de Primarul sect. 3 Bucureşti şi va anula Hotărârea din 10 noiembrie 2010 a C.N.C.D.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Primarul sect. 3 Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 6363 din 2 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată.
Admite acţiunea formulată de Primarul sect. 3 Bucureşti şi anulează Hotărârea din 10 noiembrie 2010 adoptată de autoritatea pârâtă – C.N.C.D.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5898/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5922/2013. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
