ICCJ. Decizia nr. 5961/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5961/2013
Dosar nr. 390/46/2008
Şedinţa publică de la 25 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 15 mai 2008, reclamanta Sfânta Mănăstire C. – Călimăneşti a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile Bucureşti: anularea parţială a Ordinului nr. 552 din 26 august 2003 privind aprobarea zonării interioare a parcurilor naţionale şi a parcurilor naturale din punct de vedere al necesităţii de conservare a diversităţii biologice prin includerea unităţilor amenajistice 58 A,B,C,D şi 59 A,B,C,D, din Unitatea de Producţie III C.A., proprietatea reclamantei, în anexa referitoare la delimitarea zonei de conservare specială a Parcului Naţional C.; obligarea pârâtului la repararea pagubei cauzate, constând în contravaloarea masei lemnoase rezultată din doborâturi, în cuantum de 70 mc., neridicată din cauza interdicţiei impuse; obligarea la repararea daunelor morale în cuantum de 38.400 RON; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că prin ordinul a cărui anulare se solicită, în mod greşit, au fost incluse în perimetrul cuprinzând zona de conservare specială a Parcului Naţional C. şi Unităţile amenajistice din Unitatea III C.A., ce constituie proprietatea privată a Sfintei Mănăstiri C., proprietate istorică cu o durabilitate de peste 600 de ani.
S-a mai arătat că reconfirmarea dreptului său de proprietate s-a realizat la 15 octombrie 2001, prin procesul verbal de punere în posesie, iar ulterior, la 2 august 2002, a fost emis şi titlul de proprietate, astfel că dreptul său de proprietate asupra terenului forestier se bucură de toate prerogativele permise de regimul silvic oricărui proprietar de pădure, fără a fi suspus vreunei restricţii speciale.
A mai arătat reclamanta că la data de 26 august 2003, acest teren a fost inclus în zona de conservare specială a Parcului Naţional C. ceea ce echivalează cu o privare de proprietate, conform art. 1 al Protocolului nr. 1 la C.E.D.O.
A mai susţinut că privarea de proprietate s-a făcut în baza unei legi care nu este accesibilă, precisă şi previzibilă în sensul jurisprudenţei Convenţiei.
Reclamanta a invocat şi prevederile art. 24 alin. (12) din Legea nr. 1/2000, modificată, în conformitate cu care terenurile din ariile naturale protejate se restituie foştilor proprietari cu obligaţia de a le păstra destinaţia şi de a le asigura administrarea prin structuri silvice autorizate c posibilitatea fostului proprietar de a opta pentru atribuirea unei suprafeţe echivalente din fondul forestier proprietate de stat, situat în apropierea vechiului amplasament.
Prin întâmpinarea formulată Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile a solicitat respingerea acţiunii . A fost invocată excepţia tardivităţii introducerii acţiunii prin încălcarea prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepţia lipsei de interes, cu motivarea că prin anularea acestui act administrativ nu se poate înlătura regimul juridic al terenului stabilit prin acte normative ce au stat la baza emiterii ordinului, respectiv H.G. nr. 230/2003, O.U.G. nr. 236/2000 şi Legea nr. 5/2000. Pe fond s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, invocând dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa conform interesului general.
Prin sentinţa nr. 86/F-C din 4 iunie 2008, Curtea de Apel Piteşti a dispus anularea acţiunii ca netimbrată, în temeiul art. 20 din Legea nr. 146/1997, modificată, şi O.G. nr. 32/1995, modificată, întrucât, deşi, legal citată, cu menţiunea să facă dovada plăţii taxelor judiciare de timbru, aceasta nu s-a conformat obligaţiei de plată fixate.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs de către reclamantă, iar I.C.C.J. prin Decizia nr. 4487/2009, a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu motivarea că reclamantei i-a fost încălcat dreptul la apărare, prevăzut de art. 156 alin. (1) C. proc. civ.
Prin sentinţa nr. 88/F-CONT din 7 mai 2010, Curtea de Apel Piteşti a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile reţinând că prin Ordinul Ministrului Apelor, Pădurilor şi Mediului Înconjurător nr. 7/1990, a fost înfiinţat Parcul Naţional C., care a fost declarat arie naturală protejată, în conformitate cu care au fost încheiate, ulterior, de către Ocolul Silvic Călimăneşti şi Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice, procese-verbale prin care au fost stabilite limitele Parcului Naţional C.
S-a reţinut că faţă de actele normative în raport de care s-a stabilit natura terenului din litigiu, pe baza studiilor anterior fundamentate de delimitare a Parcului Naţional C., rezultă fără dubiu că reclamanta a devenit proprietara terenurilor când acestea erau incluse şi declarate „Parc Naţional”, ceea ce conduce la concluzia că la momentul reconstituirii dreptului său de proprietate reclamanta cunoştea regimul juridic al parcelelor respective. Preluând acest teren fără a contesta legislaţia care îl reglementase, aceasta şi-a asumat regimul juridic respectiv, în raport de care a devenit obligată să respecte destinaţia stabilită prin actele normative privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale a florei şi a faunei sălbatice. Această obligaţie a fost stipulată în mod expres, prin Legea nr. 462/2001 caducă prin intervenţia O.U.G. nr. 57/2007, în conformitate cu care este obligatorie respectarea acestui regim, indiferent de destinaţia terenurilor şi persoana deţinătorului.
A mai reţinut instanţa că, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, lege în vigoare la data reconstituirii dreptului său de proprietate, reclamanta nu a optat pentru altă modalitate prevăzută de lege, ci a acceptat punerea în posesie pe un amplasament aflat într-o zonă de restricţie în ceea ce priveşte exploatarea forestieră.
S-a mai arătat că reclamantei nu i-a fost încălcat dreptul de proprietate, ci doar restricţionată folosinţa acestuia, iar aceasta nu a criticat studiile efectuate de Institutul de Biologie Bucureşti, ci numai aspectul inexistenţei unor arbori, vegetaţie, faună, care să necesite protecţie specială
Nu a fost reţinută susţinerea reclamantei vizând neacordarea despăgubirilor pentru restricţionarea adusă prin emiterea actului administrativ în litigiu constatându-se că până la acel moment nu exista un temei legal în baza căruia să se acorde aceste despăgubiri, iar absenţa unei asemenea compensări nu este de natură a conduce la anularea ordinului de mai sus, acesta neconstituind un motiv de nulitate în accepţiunea dispoziţiilor legale în materie.
A mai reţinut Curtea că asupra aceluiaşi ordin s-a pronunţat instanţa de judecată, prin sentinţa nr. 94/FC din 15 octombrie 2007, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4165 din 8 octombrie 2009 a I.C.C.J. Bucureşti, statuarea instanţei de fond asupra excepţiei de nelegalitate a ordinului invocată de către reclamantă, intrând în puterea lucrului judecat.
Prin decizia nr. 1158 din 25 februarie 2011, Î.C.C.J., secţia contencios administrativ şi fiscal a admis recursul formulat de reclamantă, a casat sentinţa nr. 88 din 7 mai 2010 a Curţii de Apel Piteşti şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, apreciindu-se că hotărârea instanţei de fond este contradictorie şi nu corespunde consemnărilor din încheierile de şedinţă, că instanţa s-a pronunţat pe baza unui probatoriu incomplet, nesoluţionând practic fondul.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 88/F – CONT din 9 martie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia tardivităţii cererii formulate, ridicată de Ministerul Mediului şi Pădurilor; s-a respins excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii; s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat; s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta Sfânta Mănăstire C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului şi Pădurilor; s-a anulat Ordinul nr. 552/2003 emis de pârât, în parte, cu privire la includerea UA 58A, 58B, 58C, 58D şi 59A, 59B, 59C, 59D din UP III C.A. proprietatea reclamantei, în anexa referitoare la determinarea zonei de conservare specială a Parcului Naţional C. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 6.510 RON contravaloarea masei lemnoase neexploatate în condiţiile art. 4 din Ordinul nr. 552/2003. S-a respins cererea privind daunele morale şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că soluţionarea excepţiilor de tardivitate a cererii, respectiv lipsă de interes, invocate de către pârâtă în întâmpinarea formulată la 29 septembrie 2008, a fost implicit realizată de către prima instanţă prin sentinţa casată, aşa cum a reţinut şi instanţa supremă.
S-a mai arătat in considerentele sentinţei atacate că, faţă de natura actului atacat, în aplicarea art. 11 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 7 alin. (11) din acelaşi act normativ, cererea de chemare în judecată poate fi formulată oricând, astfel că excepţia tardivităţii cererii de chemare in judecată este neîntemeiată. S-a reţinut că şi faţă de răspunsul la plângerea prealabilă, cererea adresată instanţei, depusă la poştă la data de 12 mai 2008, este făcută cu respectarea dispoziţiilor art. 11 raportat la art. 7 din Legea contenciosului administrativ.
A apreciat instanţa că şi excepţia lipsei de interes este nejustificată, in condiţiile in care reclamanta a primit reconstituirea unei suprafeţe de teren forestier înscris în amenajamentul silvic în suprafaţă de 30 ha. O.S. Călimăneşti, U.P.III, U.A. 58A, 58B, 58C, 58D, 59A, 59B, 59C şi 59D, terenul pentru care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate susmenţionată, regăsindu-se în Ordinul nr. 552/2003, ordin ulterior constituirii dreptului de proprietate.
S-a mai susţinut că soluţia pronunţată în excepţia de nelegalitate, chiar irevocabilă, nu poate fi invocată potrivit art. 1201 C. civ. anterior, cu efect de autoritate de lucru judecat în cauză, în condiţiile în care pe de o parte, analiza legalităţii Ordinului nr. 552/2003 s-a făcut strict prin prisma capetelor de cerere şi a motivelor invocate în cererea respectivă, iar pe de altă parte, pentru că s-a reţinut că cererea reclamantei este lipsită de interes.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, in raport de expertiza tehnică de specialitate mediu şi silvicultură, s-a concluzionat că nu se poate stabili încadrarea U.A. - urilor contestate în cauză, în zona tampon sau în zona de conservare specială a P.N. C., de vreme ce pârâtul nu a depus documentele pe care şi-a întemeiat includerea acestora în anexa ordinului atacat, iar pe de altă parte, concluziile studiului întocmit de prof. univ. dr. C.D. arată că nu se impune ca suprafaţa în discuţie să rămână în zona de protecţie specială putând fi inclusă în zona tampon, deoarece nu s-a observat nici o specie de interes comunitar, din cele inserate în cartea roşie a plantelor vasculare din România, endemice, nefiind semnalate elemente geomorfologice sau floristice care au stat la baza constituirii Parcului Naţional C.
S-a reţinut că oportunitatea includerii unităţilor amenajistice în discuţie în zona de conservare specială a Parcului Naţional C. prin ordinul din 26 august 2003 a fost considerată ca o cerinţă a legalităţii ordinului atacat.
A mai constatat Curtea de Apel că prin actele normative cu forţă juridică superioară, anterioare ordinului atacat, respectiv Legea nr. 5/2000 şi Anexa H.G. nr. 230/2003 nu sunt detaliate suprafeţele în discuţie, ci doar prin Anexa Ordinului nr. 552/2003 privind aprobarea zonării interioare a parcurilor naţionale şi a parcurilor naturale, din punct de vedere al necesităţii de conservare a diversităţii biologice, se menţionează includerea în zonele speciale de protecţie a suprafeţelor în discuţie, acesta având la bază studiul naturalistic complex al fondului forestier din O.S. Călimăneşti elaborat în anul 1970 şi Proiectul de studiu privind organizarea reţelei de arii protejate pe teritoriul ţării efectuat în anii 1992 şi 1994, anexa acesteia menţionând în cadrul Parcului Naţional C. U.A.- urile 57-75 din U.P. III Călimăneşti, fără însă a le încadra în zona I rezervaţii integrale, haşurat pe harta din anexa studiului .
Faţă de aceste considerente, prin coroborarea hărţilor, s-a stabilit că parcele X şi Y nu pot fi încadrate in zona cu restricţii, ci din zona tampon a parcului.
În fine, s-a mai reţinut şi că prin Proiectul de studiu privind organizarea reţelei de arii protejate pe teritoriul ţării, din anul 1991, s-a propus reducerea suprafeţei ariilor de conservare specială la 6.971 mp., justificat de faptul că nu întreaga suprafaţă prezintă trăsături specifice care să atragă încadrarea sa în zonă de protecţie, ci numai o parte, însă în Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional s-a stabilit pentru PN C. tot suprafaţa de 17.100 ha., fără justificare.
În ceea ce priveşte capătul din cerere, judecătorul fondului a apreciat că, întrucât în afara zonelor de conservare specială reclamanta ar fi putut realiza în condiţiile art. 4 din Ordinul nr. 552/2003, activitatea de tăiere, progresiv, cu perioadă lungă de regenerare, valoarea masei lemnoase ridicându-se potrivit concluziilor expertizei, la suma de 6.510 RON, astfel că a dispus admiterea acestuia şi obligarea pârâtului la plata sumei, cu respingerea cererii de acordare a daunelor morale în cuantum de 38.400 RON, ca nedovedite.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice (fost Ministerul Mediului şi Pădurilor) , criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Motivele de recurs invocate conform art. 3041 C. proc. civ. se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se aplicarea şi interpretarea greşită a legii atât în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiilor invocate, care au fost respinse, cât şi în ceea ce priveşte soluţia pe fond recurată prin care s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Sfânta Mănăstire C.
Recurentul arată că soluţia recurenta a fost pronunţată ca urmare a deciziei nr. 4487 din 21 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin care s-a casat sentinţa civilă nr. 88/F CONT din 7 mai 2010 trimiţându-se cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe în vederea completării materialului probator prin efectuarea unei probe cu expertiza tehnică de specialitate.
Recurentul critică sentinţa atacată prin care s-au respins excepţiile invocate, respectiv excepţia tardivităţii cererii, excepţia lipsei de interes şi excepţia autorităţii de lucru judecat şi prin care pe fond s-a dispus admiterea în parte a acţiunii dispunându-se anularea, în parte a Ordinului nr. 552/2003 şi obligarea recurentului-pârât la plata sumei de 6.510 RON masei lemnoase neexploatate în condiţiile art. 4 din Ordinul nr. 552/2003 şi la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la soluţionarea excepţiilor invocate, recurentul invocă următoarele aspecte de nelegalitate.
Excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată se arată că în mod nelegal a fost respinsă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 respectiv depăşirea termenului de 6 luni, având în vedere că răspunsul la plângerea prealabilă a fost comunicat la data de 15 noiembrie 2007, iar acţiunea a fost introdusă la data de 19 mai 2008.
Excepţia lipsei de interes a fost invocată avându-se în vedere că prin anularea Ordinului nr. 552/2003 nu poate fi înlăturat regimul juridic al terenului în litigiu, care este stabilit prin acte normative anterioare, care au stat la baza emiterii sale, iar anularea nu este de natură a duce vreun beneficiu pentru reclamanta-intimată.
Excepţia autorităţii de lucru judecat, apreciază recurentul a fost în mod nelegal respinsă în condiţiile în care erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ., în raport de sentinţa civilă nr. 94/FC din 19 octombrie 2007 irevocabilă prin decizia din 8 octombrie 2009.
Recurentul arată că în cauză erau îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat. Aceasta deoarece prin sentinţa civilă nr. 94/FC din 19 octombrie 2007, irevocabilă prin decizia din 8 octombrie 2009 s-a respins excepţia de nelegalitate a ordinului contestat în prezenta cauză nr. 552/2003, cu litigiu purtat între aceleaşi părţi, în cadrul procedurii speciale prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurentul invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor egale în ceea ce priveşte aprecierea asupra legalităţii ordinului contestat şi aprecierea eronată a probelor administrate.
Recurentul arată că în mod nelegal prima instanţă a dispus anularea parţială a Ordinului nr. 554/2003 fără a verifica condiţiile de legalitate, de la data emiterii sale conformitatea sa cu actele normative cu forţă juridică superioară în baza cărora a fost emis, respectiv H.G. nr. 230/2003, privind delimitarea rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale şi parcurilor naturale şi constituirea administraţilor acestora, O.U.G. nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, modificată şi completată prin Legea nr. 462/2001 şi Legea nr. 5/2000 aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional – secţiunea III-a – zone protejate.
Recurentul arată că instanţa de fond şi-a baza exclusiv în mod nelegal şi netemeinic soluţia de admitere pe raportul de expertiză efectuat în cauză pe care îl interpretează contrar concluziilor acestuia, iar pe de altă parte prin motivare manifestă un exces de putere. Aceasta deoarece face aprecieri nejustificate cu privire la efectele şi puterea unor acte normative aplicabile care au stat la baza emiterii ordinului contestat, aspect care excede competenţa instanţei de contencios administrativ şi obiectivului cauzei respectiv verificarea legalităţii Ordinului nr. 552/2003.
În ceea ce priveşte raportul de expertiză, recurentul arată că pe de o parte expertiza nu a răspuns în concret la obiectivele stabilite iar cele reţinute în mod greşit de instanţă se raportează la situaţii ipotetici prezente care au legătură cu situaţia de fapt şi de drept de la data emiterii actului contestat.
Recurentul solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în principal admiterea excepţiilor invocate şi în subsidiar respingerea în tot a acţiunii astfel cum a fost formulată.
La dosar intimata-reclamantă a depus concluzii scrise şi acte inclusiv în termenul de amânare a pronunţării, în care solicită respingerea recursului ca nefondat.
Curtea, cu opinie majoritară, apreciază pentru următoarele considerente că recursul este fondat, în cauză în ceea ce priveşte pe fond soluţia dispusă, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. aplicarea greşită a legii şi interpretarea eronată a probelor administrate.
În ceea ce priveşte soluţia excepţiilor invocate, care constituie primul aspect de nelgalitate, Curtea apreciază că în mod corect acestea au fost respinse în raport de situaţia de fapt şi probele administrate în toate etapele procesuale.
În fapt rezultă următoarele:
În speţă, prin Ordinul Ministrului Apelor, Pădurilor şi Mediului Înconjurător nr. 7/1990, a fost înfiinţat Parcul Naţional C., care a fost declarat arie naturală protejată, în conformitate cu care au fost încheiate, ulterior, de către Ocolul Silvic Călimăneşti şi Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice, procese-verbale prin care au fost stabilite limitele Parcului Naţional C.
Astfel, prin procesul verbal din 18 iunie 1990, au fost incluse în zona rezervaţiilor integrate ale acestui parc şi parcelele din Unitatea de Producţie III C.A., din care fac parte şi unităţile amenajistice 58 A-D şi 59 A-D care, în prezent, au fost reconstituite în proprietatea Sfintei Mănăstiri C.
În amenajamentul silvic din anul 1993, acest perimetru a fost încadrat în subunitatea F (funcţională) de ocrotire integrală a naturii, stabilindu-se măsuri de gospodărire a arboretelor cu funcţii speciale de protecţie, din amenajamentul silvic respectiv.
Anterior constituirii acestui amenajament, s-au elaborat studii naturale complexe (în anul 1970 şi anul 1994), în care s-a stabilit rolul funcţional ştiinţific al pădurilor din Parcul Naţional C.. Ulterior, în anul 2002, s-a refăcut amenajamentul silvic care a menţinut UP III în Parcul Naţional C..
Aceste studii au stat la baza elaborării Legii nr. 5/2000 privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului naţional şi a H.G. nr. 230/2003 privind delimitarea rezervaţiilor biosferei a parcurilor naţionale şi naturale şi constituirea administraţiilor acestora, acte normative care, la rândul lor, au constituit baza emiterii Ordinului Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului nr. 552/2003- privind aprobarea zonării interioare a parcurilor naţionale şi naturale a cărui anulare parţială se solicită.
Aşa cum arată şi recunoaşte însăşi reclamanta, aceasta a devenit proprietara terenului inclus în parcelele 58 A-D şi 59 A-D, în anul 2001, prin punerea în posesie, conform procesului-verbal de punere în posesie din 15 octombrie, iar ulterior eliberându-i-se şi titlul de proprietate din 2 august 2002.
Excepţia tardivităţii formulării acţiunii invocate de recurent în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în mod corect a fost respinsă, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 554/2004 avându-se în vedere caracterul ordinului contestat act administrativ cu caracter normativ.
Excepţia lipsei de interes nu poate fi reţinută, reclamanta – intimată în calitate de proprietară a terenului în litigiu justificând un interes legitim privat de a solicita a anularea parţială a ordinului prin care s-au reglementat anumite măsuri de conservare specială a Parcului Naţional C. de natură a îngrădi nelegal, în opinia reclamantei, dreptul de folosinţă asupra terenului proprietatea sa.
Excepţia autorităţii de lucru judecat, în mod corect a fost respinsă de prima instanţă deoarece nu a existat identitate de cauză în raport cu acţiunea soluţionată prin sentinţa civilă nr. 94/FC din 19 octombrie 2007 irevocabilă prin decizia din 8 octombrie 2009.
Cauza soluţionată în baza sentinţei nr. 9/FC/2007 a avut ca obiect o excepţie de nelegalitate invocată în condiţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar prezenta cauză are ca obiect o acţiune directă formulată în condiţiile art. 1 alin. (1) şi art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 împotriva unui act administrativ cu caracter normativ respectiv Ordinul nr. 552/2003.
Curtea apreciază că soluţia pe fond de admitere în parte a acţiunii este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu aplicarea greşită a legii şi în contra probelor administrate în toate etapele procesuale, inclusiv a raportului de expertiză de specialitate efectuat ca urmare a deciziei de casare din 24 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Curtea apreciază că nelegalitatea sentinţei atacate, prin care s-a anulat în parte ordinul nr. 554/2003, constată în faptul că legalitatea acestui act cu caracter normativ a fost analizată raportat la împrejurări de fapt intervenite ulterior emiterii sale şi nu în raport cu actele normative care au stat la baza emiterii sale, acte normative care reglementează în concret situaţia juridică a parcurilor naţionale şi a parcurilor naturale, din punct de vedere al interesului public, de conservare a diversităţii biologice.
Fără a nega dreptul de proprietate al reclamantei-intimate Curtea apreciază că în mod nelegal prima instanţă nu a ţinut cont de cadrul legal, respectiv dispoziţiile actelor administrative au forţă juridică superioară în baza cărora a fost emis ordinul contestat.
Acest cadru este format din următoarele acte normative: H.G. nr. 230/2003 privind delimitarea rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale şi parcurilor naturale şi constituirea administraţiilor acestora O.U.G. nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 462/2001 şi la Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional - secţiunea a III-a - zone protejate.
Prima instanţă nu a verificat legalitatea ordinului în raport de aceste acte normative speciale, apreciind greşit că prin acest ordin i-a fost încălcat reclamantei un atribut al dreptului de proprietate recunoscut de lege, fapt eronat deoarece Curtea apreciază că ordinul nu înlătură dreptul de dispoziţie sau de folosinţă al reclamantei. Prin acest ordin, în acord cu legislaţia incidenţă şi dat fiind interesul public, sunt reglementate anumite restricţii şi obligaţii pentru toţi proprietarii de terenuri, din această categorie, fie ei persoane fizice sau juridice.
În ceea ce priveşte Parcul Naţional C., acesta a fost înfiinţat prin Ordinul Ministrului Apelor, Pădurilor şi Mediului înconjurător nr. 7/1990, fiind declarat arie naţională protejată. Ulterior, Ocolul Silvic Călimănesti şi Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice a încheiat mai multe procese-verbale prin care au fost stabilite limitele Parcului National C., prin procesul verbal din 18 iunie 1990 fiind incluse în zona rezervaţiilor integrate ale acestui parc şi parcelele din Unitatea de Producţie III C.A., parcele din care fac parte şi unităţile amenajistice 58 A-D şi 59 A-D, reconstituite apoi în proprietatea reclamantei.
În anul 1994 Institutul de Biologie Bucureşti a efectuat studii privind organizarea reţelei de arii protejate pe teritoriul ţării, studii care au stat la baza elaborării Legii nr. 5/2000 privind aprobarea; planului de amenajare a teritoriului naţional, a H.G. nr. 230/2003 privind delimitarea rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale şi parcurilor naturale şi constituirea administraţiilor acestora şi a ordinului atacat în prezenta cauză.
Aşadar, ordinul atacat în prezenta cauză nu este de natură a afecta în vreun fel dreptul reclamantei Sfintei Mănăstiri C., el valorificând doar cadrul deja reglementat şi situaţia juridică existentă la data reconstituirii dreptului de proprietate al recurentei, împrejurări cunoscute aşadar acesteia şi pe care Ie-a acceptat în condiţiile în care nu a solicitat ca dreptul de proprietate să-i fie reconstituit pe alte amplasamente în cadrul reglementat de dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 1/2000.
În acest context şi dat fiind faptul că, prevederile parag. 2 din art. 1 al Protocolului nr. 1 al C.E.D.O. permit statelor să adopte legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa interesului general, ordinul atacat de către reclamantă este conform legislaţiei incidente. El nu înlătură nici dreptul de dispoziţie şi nici dreptul de folosinţă al acesteia, prevederile art. 3 alin. (2) din ordin dându-i acesteia dreptul de a desfăşura activităţi de natură ştiinţifică şi educativă, de turism controlat, de utilizare raţională a pajiştilor pentru cosit şi/sau păşunat cu animale domestice, localizarea şi stingerea operativă a incendiilor etc, ci doar restricţionat dreptul de folosinţă prin aceea că îi este interzisă exploatarea şi folosirea terenurilor în alt mod decât cel privind utilizarea resurselor naturale în zonele de conservare până la aprobarea planului de management pentru fiecare parc naţional sau natural.
În mod greşit prima instanţă a pronunţat hotărârea recurată bazat exclusiv pe un raport de expertiză ale cărei concluzii le-a interpretat eronat şi necoroborat cu celelalte probe administrate.
Cele reţinute de prima instanţă reprezintă „opţiuni ale expertului D.E.” şi care nu pot reprezenta o probă de natură a infirma legalitatea ordinului deoarece se raportează la situaţii de fapt prezente, specii de plante existente în perimetrul Parcului Naţional C. şi nu prin raportare la reglementările anterioare, prin care s-a trecut acest teren în zona de rezervaţie naturală ocrotită.
De asemenea, din conţinutul actului administrativ a cărui anulare se solicită, se reţine că reclamantei nu i-a fost încălcat dreptul de proprietate, ci doar restricţionată folosinţa acestuia, restricţionare făcută în acord cu dispoziţiile legale referitoare la protejarea zonei respective în interes general. Astfel, reclamanta poate desfăşura activităţi de turism controlat, de utilizare raţională a pajiştilor conform art. 3 alin. (2), fiindu-i interzisă însă exploatarea şi folosirea terenurilor în alt mod decât cel privind utilizarea resurselor naturale în zonele de conservare, până la aprobarea planului de management pentru fiecare parc naţional sau natural.
De altfel, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar şi susţinerile reclamantei aceasta nu a criticat studiile efectuate de Institutul de Biologie Bucureşti, ci numai aspectul inexistenţei unor arbori, vegetaţie, faună, care să necesite protecţie specială.
Or, în art. 5 alin. (1) al aceluiaşi ordin se stipulează că deţinătorii acestui tip de teren forestier nu pot depăşi posibilitatea de produse principale rezultată în urma reîncadrării arboretelor în tipurile funcţionale, precum şi posibilitatea revizuirii amenajamentelor silvice în anul 2004, revizuire care, în cauză, nu s-a putut realiza deoarece suprafaţa de fond forestier din zona de conservare specială şi cea încadrată în tipul 1 funcţional, a depăşit suprafaţa admisă pentru unităţile de producţie respective, ceea ce infirmă susţinerea reclamantei vizând inexistenţa în zonă a unor arbori care să necesite o protecţie specială.
În ceea ce priveşte motivarea anulării Ordinului nr. 552/2003 pe faptul că a fost emis în baza unei legi imprevizibile, inaccesibile şi imprecise în sensul jurisprudenţei Convenţiei, prin aceea că , în acest mod, s-a ajuns la privarea de proprietate a reclamantei, aceasta este apreciată de către Curte ca nejustificată, prin faptul că inclusiv Normele Comunităţii Europene se referă la posibilitatea adoptării de către state a legilor pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa conform interesului general.
În acest sens este parag. 2 din art. 1 al Protocolului nr. 1 la C.E.D.O., dispoziţie în conformitate cu care se precizează că prin această atitudine statele nu aduc atingere dispoziţiilor art. 1 al prezentului Protocol.
Fiind legal emis, în aprecierea Curţii, Ordinul nr. 552/2003, în cauză apare ca nejustificată şi pe fond ca neîntemeiată cererea subsidiară de daune materiale astfel cum a fost admisă prin sentinţa atacată.
Susţinerea intimatei că nu s-au făcut demersuri pentru acordarea unor despăgubiri similare cu cele stabilite pentru persoanele fizice este infirmată de H.G. nr. 861/2009 prin care sunt reglementate norme privind acordarea sumelor anulate distinct gestionării fondurilor forestiere proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice, unde la art. 6 se apreciază că formele de sprijin prevăzute la art. 97 lit. a)-c) C. silvic se vor finanţa numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei europene ţinând cont de caracterul acestor sume calificate ca fiind ajutoare de stat.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea cu majoritate în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. va admite recursul şi va modifica în parte sentinţa atacată în sensul că va respinge în tot acţiunea ca nefondată.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţe atacate, privind soluţionarea excepţiilor invocate şi a cererii de acordare a daunelor morale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate:
Admite recursul declarat de Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice (fost Ministerul Mediului şi Pădurilor) împotriva sentinţei nr. 88/F – CONT din 9 martie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică in parte sentinţa atacată, in sensul că respinge in tot acţiunea ca nefondată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5959/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5963/2013. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
