ICCJ. Decizia nr. 5935/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5935/2013
Dosar nr. 470/35/2012
Şedinţa publică de la 25 iunie 2013
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 24 octombrie 2012, reclamanta SC S.D. SRL, prin administrator judiciar C.I. C.L., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională a Vămilor, Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, a solicitat suspendarea în baza art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, până la soluţionarea definitivă şi irevocabila a acţiunii, a deciziei de impunere din data de 6 septembrie 2012, emisa de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj privind obligaţiile fiscale de plată cu titlu de accize, stabilite de inspecţia fiscală în baza raportului de inspecţie fiscala din 6 septembrie 2012.
În motivarea cererii de suspendare, reclamanta a arătat că aceasta îndeplineşte cumulativ cerinţele legale impuse de lege pentru admisibilitatea sa, respectiv exista un caz bine justificat, aşa cum este prevăzut în dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 şi este, totodată, întemeiata în fapt, existând o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ contestat.
În ceea ce priveşte cazul bine justificat, reclamanta a arătat că se impune necesitatea protejării intereselor acesteia raportat la faptul că a desfăşurat o activitate continuă în baza unui act administrativ emis încă din anul 2003, autorizaţia de antrepozit fiscal din 15 decembrie 2003, iar în baza acestei autorizaţii a plătit obligaţii faţă de stat, faţă de partenerii de afaceri şi faţă de angajaţi. Aproximativ 9 ani de zile societatea a desfăşurat activitatea în condiţii de deplina legalitate.
Cu referire la actul contestat, reclamanta a susţinut că deplina legalitate este dovedită şi de procesul-verbal din 7 iunie 2011 emis de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj, Serviciul Antifraudă Fiscală şi Vamală, înscris prin care, verificându-se aceeaşi perioada ca şi cea din actul administrativ contestat, s-a constatat că reclamanta nu a încălcat nicio prevedere legală şi că şi-a desfăşurat activitatea în deplină legalitate.
Cu privire la nelegalitatea actului contestat, a arătat că inspecţia fiscală şi stabilirea obligaţiilor fiscale s-a desfăşurat cu încălcarea prevederilor art. 94 alin. (1) raportat la art. 6, art. 7 alin. (2)-(4), art. 12, art. 4 alin. (2), art. 39 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, starea de fapt constatată de inspecţia fiscală nefiind cea reală şi nefiind stabilită obiectiv şi cu bună credinţă.
Totodată, faţă de numiţii V.C. şi C.M.C., persoane semnatare ale deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală contestate, s-au efectuat acte de cercetare penală în Dosarul nr. 2945/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare şi în Dosarul nr. 435/P/2011 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cu privire la încălcarea obligaţiilor de către angajaţii Autorităţii Vamale ce aveau atribuţii exprese în aplicarea Legii nr. 571/03 şi H.G. nr. 44/2004.
A mai arătat că, pe rolul instanţelor de judecată a introdus acţiuni în contencios administrativ prin care, în contradictoriu cu Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj, a solicitat să se constate nelegalitatea refuzului pârâţilor de a adopta decizii asupra cererilor reclamantei, toate acestea conducând la concluzia că actele administrative emise în urma inspecţiei fiscale din 6 septembrie 2012 sunt de natură a se circumscrie dispoziţiilor art. 39 din O.G. nr. 93/2003.
În perioada 26 aprilie 2011-25 mai 2011, reclamanta a solicitat organelor abilitate cu respectarea prevederilor legale în vigoare [pct. 111 alin. (7) şi alin. (9) din H.G. nr. 44/2004] asigurarea supravegherii fiscale pentru cantităţile de alcool etilic şi tehnic conform cererilor de denaturare din 26 aprilie 2011, 6 mai 2011, din 28 aprilie 2011, din 2 mai 2011, din 29 aprilie 2011, din 4 mai 2011, din 9 mai 2011, din 10 mai 2011, din 18 mai 2011 şi din 26 aprilie 2011, dar toate aceste cereri nu au primit nici un răspuns, iar Autoritatea Vamală a refuzat să desemneze reprezentanţi la operaţiunea de denaturare.
Reclamanta a menţionat faptul că în ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia-Mare din data de 27 ianuarie 2012 (Dosar nr. 2945/P/2011) s-a reţinut că Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Maramureş, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 27/2003 ar fi aprobat tacit cererile reclamantei. Numitul C.M.C., cercetat în Dosar nr. 2945/P/2011 era şef al Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Maramureş, iar în acel moment era cel care comanda controalele la societatea SC S.D. SRL din postura de şef al Serviciului de Inspecţie Fiscală din cadrul Direcţiei Regionale pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj.
A precizat că obligaţiile fiscale suplimentare stabilite prin decizia de impunere din 6 septembrie 2012, respectiv în raportul de inspecţie fiscală din 6 septembrie 2012 au fost greşit aplicate în raport cu temeiurile de drept şi de fapt.
Prevederile imputate trebuiesc completate şi coroborate cu prevederile art. 20633 din Legea nr. 571/2003, pct. 2, pct. 4, pct. 5 şi cu prevederile art. 20637 din aceeaşi lege, care reţin faptul ca „raportul de primire prevăzut la art. 20633 alin. (1) constituie dovada faptului că deplasarea produselor accizabile s-a încheiat”, iar art. 20630 din Legea nr. 571/2003 reţine faptul că deplasarea în regim suspensiv de accize a produselor accizabile se încheie în momentul în care destinatarul a recepţionat produsele accizabile. Ordinul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 2434/2010 reţine faptul că ajungerea produselor la destinaţie este confirmată de către destinatar în maximum 48 de ore de la data înştiinţării şi poate verifica şi certifica datele înscrise în Dobânda Anuală Efectivă. Acelaşi ordin indică faptul că, în situaţia în care lucrătorul vamal nu efectuează controlul în termenul de maximum 48 ore de la momentul înştiinţării, destinatarul va efectua primirea şi va evidenţia operaţiunea prin completarea în E.M.C.S.-RO a raportului de primire.
Prin urmare, reclamanta s-a conformat aplicaţiei E.M.C.S.-RO potrivit pct. 59 alin. (2) lit. a) din Ordinul nr. 2434/2012, întocmindu-se raportul de primire verificat de Autoritatea Vamală.
Reclamanta a susţinut că operaţiunile de denaturare fiind verificate de către Autoritatea Vamala prin aplicaţia E.M.C.S.-RO, acestea au fost validate şi le-a fost atribuite coduri de referinţa unice. Lucrătorii vamali şi-au îndeplinit aceste obligaţii în mai puţin de 48 de ore, astfel că reclamanta a respectat obligaţia de a completa raportul de primire conform art. 20633 din Legea nr. 571/2003 şi nu mai avea obligaţia de a păstra aceste produse după primirea raportului din partea Autorităţii Vamale.
A apreciat că, dat fiind faptul că deţinea Autorizaţia de utilizator din 14 iunie 2010, care permitea achiziţionarea în regim de scutire directa de la plata accizelor şi potrivit căreia nu pot fi calculate accize pentru alcoolul etilic denaturat, obligaţiile de plata stabilite în decizia de impunere şi în raportul de inspecţie fiscală contestat sunt nelegale.
Cantitatea de 68.000 litri alcool etilic a fost denaturată în baza unui titlu executoriu, ordonanţa preşedinţială din 20 decembrie 2011 a Judecătoriei Satu Mare, hotărâre executorie.
Autoritatea Vamala nu avea la data de 24 ianuarie 2012 o decizie de suspendare a procedurii de executare silite, ea formulând o astfel de cerere abia în data de 14 februarie 2012 (conform acţiunii din Dosarul nr. 12008/296/2012 al Tribunalului Satu Mare).
Toată cantitatea denaturată de reclamantă a făcut obiectul cererilor înaintate autorităţilor competente conform prevederilor pct. 111 alin. (7) şi alin. (9) din H.G. nr. 44/2004 în coroborare cu dispoziţiile art. 20658 din Legea nr. 571/2003.
Întrucât cererile reclamantei nu au fost soluţionate de către Autoritatea Vamală, s-a apreciat că s-au aprobat tacit aceste cereri în baza O.U.G. nr. 27/2003.
Toate aceste cereri au fost înaintate Autorităţii Vamale în perioada de valabilitate a autorizaţiei de antrepozit fiscal din 15 decembrie 2003.
Ordonanţa preşedinţială a fost obţinută de reclamantă sub durata valabilităţii autorizaţiei de antrepozit fiscal întrucât, deşi autorizaţia a fost revocata prin decizia nr. 136 din 30 iunie 2011, efectele juridice ale acestei decizii au fost suspendate de drept pe durata soluţionării contestaţiei înregistrata la Ministerul Finanţelor sub nr. 13587 din 3 august 2011, prevederi legale în vigoare la data depunerii contestaţiei [art. 20628 alin. (8) din Legea nr. 571/2003].
În ce priveşte paguba iminentă, reclamanta a arătat că a intrat în procedura insolvenţei prin încheierea civila nr. 1168 din 23 ianuarie 2012 şi că executarea obligaţiilor fiscale imputate reclamantei prin actele contestate ar duce la intrarea firmei în faliment fără posibilitatea vreunei redresări.
Imposibilitatea redresării firmei conform planului de reorganizare ar conduce la imposibilitatea continuării activităţii pentru a putea relua plata debitelor. Plata sumelor stabilite prin actele contestate ar duce în mod direct la concedierea salariaţilor firmei şi la imposibilitatea achitării salariilor pentru angajaţi. Executarea obligaţiilor fiscale stabilite nelegal ar conduce, de asemenea, la imposibilitatea derulării contractelor încheiate, la iniţierea executărilor silite asupra scrisorilor de garanţie bancară pe care reclamanta le are.
Menţinerea deciziei contestate şi nesuspendarea acesteia ar conduce la reducerea veniturilor la bugetul de stat prin imposibilitatea plăţii accizelor sau reducerii cuantumului acestora.
Prin întâmpinare, pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj au solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de suspendare.
Prin precizarea cererii de suspendare, reclamanta a arătat că temeiul juridic al acesteia sunt prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, solicitând suspendarea deciziei de impunere din data de 6 septembrie 2012 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj privind obligaţiile fiscale de plată cu titlu de accize stabilite de inspecţia fiscală în baza raportului de inspecţie fiscală din 6 septembrie 2012, până la pronunţarea instanţei de fond în Dosarul nr. 469/35/2012 al Curţii de Apel Oradea.
2. Soluția instanței de fond
Prin sentința nr. 406 pronunţată la data de 26 noiembrie 2012, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantă şi a dispus suspendarea deciziei de impunere din data de 6 septembrie 2012 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj privind obligaţiile fiscale de plată cu titlu de accize stabilite de inspecţia fiscală în baza raportului de inspecţie fiscală din 6 septembrie 2012, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că cele două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă, sunt reciproc determinate, în sensul că pericolul producerii pagubei iminente determină cazul bine justificat şi ca principiu, în dreptul administrativ român operează prezumţia de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu.
Instituţia suspendării unui act administrativ reprezintă creaţia legislativă în baza căreia judecătorul învestit cu soluţionarea unei astfel de cauze apreciază tocmai posibilitatea suspendării unui act administrativ până la soluţionarea cauzei, dată la care este consfinţită legalitatea sau nelegalitatea acestuia.
Instanţa de fond, în contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, astfel cum a fost expusă prin cererea introductivă de instanţă, a apreciat că toate criticile formulate de către reclamantă sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, fiind îndeplinită astfel cerinţa existenţei unui caz bine justificat, în sensul art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ.
În ceea de priveşte paguba iminentă, prima instanţă a apreciat că executarea actului administrativ a cărui suspendare se solicită este de natură a provoca societăţii reclamante prejudicii grave şi iremediabile.
Astfel, societatea reclamantă a intrat în procedura insolvenţei prin încheierea civilă nr. 1168 din 23 ianuarie 2012, iar executarea obligaţiilor fiscale imputate societăţii prin actele contestate ar duce la intrarea firmei în faliment, fără posibilitatea unei redresări.
Imposibilitatea redresării societăţii conform planului de reorganizare ar conduce la imposibilitatea continuării activităţii pentru a putea relua plata debitelor, la concedierea salariaţilor şi la imposibilitatea achitării salariilor pentru angajaţi.
De asemenea, derularea contractelor încheiate nu ar mai fi posibilă, menţinerea deciziei de impunere şi nesuspendarea acesteia ar determina iniţierea executării silite asupra scrisorilor de garanţie bancară pe care societatea le are şi, în acelaşi timp, la reducerea veniturilor la bugetul de stat prin imposibilitatea plăţii accizelor sau reducerii cuantumului acestora.
3. Recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 406 din data de 26 noiembrie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs pârâta Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj în nume propriu şi în reprezentarea intereselor Autorităţii Naţionale a Vămilor Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, pârâta Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj a arătat în esenţă următoarele:
- Instanţa de fond în mod greşit a considerat îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Se arată că recurenta a făcut dovezi cu hotărâri judecătoreşti definitive şi unele irevocabile precum şi cu o rezoluţie a Direcţiei Naţionale Anticorupţie prin care a probat măsurile întreprinse în legătură cu activitatea principală a intimatei-reclamante, iar demersurile judiciare ale acesteia nu au vreun fundament real.
În acest sens, arată recurenta prin sentinţa nr. 236/CA/2012 din 2 iulie 2012 Curtea de Apel Oradea a respins acţiunea reclamantei privind anularea măsurii de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, actul administrativ bucurându-se de prezumţia de egalitate.
- În mod eronat a apreciat instanţa de fond că denaturarea cantităţii de alcool etilic ar fi avut loc sub imperiul autorizaţii de antrepozit validă.
Arată recurenta că denaturarea a avut loc la data de 24 ianuarie 2012, iar decizia de soluţionare a contestaţiei a fost comunicată reclamantei la data de 29 decembrie 2011, aşa încât efectul suspensiv de executare, se producea până la comunicarea deciziei de soluţionare conform art. 20628 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., în vigoare la momentul soluţionării contestaţiei.
- A mai arătat recurenta că în cauză nu s-a probat că intimata-reclamantă a parcurs procedura prevăzută de art. 8 din O.U.G. nr. 27/2003 privind aprobarea tacită, care impunea petentului care s-a adresat autorităţii publice cu o cerere pentru eliberarea unei autorizaţii şi nu a primit nici un răspuns solicitării sale să ceară un document oficial prin care să se confirme neeliberarea vreunui răspuns şi care să ţină locul autorizaţiei.
- În ceea ce priveşte cea de-a doua cerinţă cea a pagubei iminente se arată de recurentă că sumele constatate prin decizie nu pot fi puse în executare silită având în vedere, că reclamanta se află în insolvenţă şi prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006.
Consideră recurenta că starea de insolvenţă nu este un motiv suficient pentru cererea de suspendare, întrucât nu s-a dovedit legătura indisolubilă şi consecinţa directă a măsurilor luate de recurentă.
Dimpotrivă a arătat recurenta, prejudiciul este la bugetul statului deoarece s-au denaturat 78.000 litri de alcool etilic fără a exista autorizaţie de antrepozit fiscal, fără a fi plătită acciza aferentă în valoare de 585.000 euro.
În drept, cererea de recurs este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9, art. 3041 C. proc. civ.
Procedura în faţa instanţei de recurs
La dosar s-au depus înscrisuri în dovedirea cererii de recurs în conformitate cu prevederile art. 305 C. proc. civ.
Reclamanta-intimată a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea cererii de recurs ca nefondată.
În esenţă, a arătat reclamanta că instanţa de fond a reţinut corect că denaturarea cantităţii de alcool etilic s-a făcut în baza unui titlu executoriu, ordonanţa preşedinţială din 20 decembrie 2011, iar la data de 24 ianuarie 2012 nu avea o decizie de suspendare a procedurii de executare silită.
S-a mai arătat că instanţa de fond a reţinut în mod temeinic faptul că toate cererile de denaturare formulate de reclamantă au fost înaintate în perioada de valabilitate a autorizaţiei de antrepozit fiscal.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în speţă precum şi în conformitate cu prevederile art. 3041, Înalta Curte constată că aceasta este fondată pentru considerentele următoare:
- În conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) Legea nr. 554/2004 „ În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate”.
În ceea ce priveşte cazul bine justificat, se reţine că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că acesta este îndeplinit.
Instanţa de fond a făcut o trecere în revistă a motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă, însă nu a subliniat care dintre aceste motive este de natură a înlătura prezumţia de legalitate a actului administrativ.
Analiza instanţei de fond vizează motive de fapt care nu au fost dezlegate în urma administrării de probe, precum, dacă sunt incidente prevederile art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2003 privind aprobarea tacită, dacă sunt înlăturate prevederile art. 20628 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind comunicarea deciziei de soluţionare a contestaţiei.
Nu a arătat instanţa de fond de ce a înlăturat apărările pârâtei referitoare la faptul că ordonanţa preşedinţială din 20 decembrie 2011 în baza căreia consideră prima instanţă, că a fost denaturată cantitatea de alcool etilic, a fost modificată în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca inadmisibile, de Tribunalul Satu Mare prin decizia civilă nr. 121R din 12 martie 2012 şi s-a dispus întoarcerea executării denaturării efectuată în data de 24 ianuarie 2012.
De asemenea, instanţa de fond în mod greşit a luat în considerare sentinţele civile invocate de pârâtă, în special sentinţa civilă nr. 236/CA/2012 PI (din 2 iulie 2012) a Curţii de Apel Oradea prin care s-a respins acţiunea împotriva măsurii de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal.
Deşi instanţa de fond a invocat, încheierea din Dosarul nr. 577/35/CA/2011 prin care decizia nr. 136 din 30 iunie 2011 de revocare a autorizaţiei era suspendată, nu face nici o referire la sentinţa civilă nr. 236/CA/2012, prin care s-a respins acţiunea reclamantei împotriva măsurii de revocare.
Această din urmă sentinţă civilă prezintă relevanţă prin prisma faptului că este un argument în plus pentru a întări prezumţia de legalitate de care se bucură actul administrativ.
Înalta Curte constată că într-un mod eronat instanţa de fond a prezentat situaţia de fapt, în realitate neexistând un caz bine justificat în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Cât priveşte prejudiciul iminent
Cum nu există un caz bine justificat, prejudiciul iminent nu se poate considera şi analiza în mod independent, astfel că se constată că nu sunt îndeplinite exigenţele art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
În conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatând că instanţa de fond a făcut o interpretare greşită a prevederilor art. 14 alin. (1) Legea nr. 554/2004, se va admite recursul, se va modifica sentinţa recurată în sensul că se va respinge cererea de suspendare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj în nume propriu şi în reprezentarea intereselor Autorităţii Naţionale a Vămilor Bucureşti împotriva sentinţei nr. 406/CA/2012 PI din 26 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea de suspendare formulată de reclamanta SC S.D. SRL, prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă C.L.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5933/2013. Contencios. Anulare decizie Uniunea... | ICCJ. Decizia nr. 5940/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
