ICCJ. Decizia nr. 5940/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Obligaţia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5940/2013
Dosar nr. 254/46/2012
Şedinţa de la 25 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin cererea disjunsă din Dosarul nr. 1482/46/2011, formulată de C.F.L., reclamanta a chemat în judecată Universitatea S.H. Bucureşti şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, solicitând obligarea la eliberarea diplomei de licenţă şi suplimentului de diplomă, care să ateste faptul că a absolvit cursurile acestei universităţi, specializarea drept.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este absolventa Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică, Specializarea Drept din cadrul Universităţii S.H., promoţia 2009, învăţământ fără frecvenţă şi că de la data absolvirii şi până în prezent a solicitat în nenumărate rânduri eliberarea diplomelor de licenţă, însă nu a primit nici un răspuns, în luna noiembrie 2011 comunicându-i-se cu adresa din 2011 că s-au depus diligenţele necesare pentru eliberarea actelor de studii, dar până la data formulării acţiunii ministerul nu a emis formularele de diplomă.
Legal citată, pârâta Universitatea S.H. a depus întâmpinare prin care a arătat că şi-a îndeplinit obligaţiile legale, eliberându-i reclamantei adeverinţa de absolvire a studiilor cu termen de valabilitate 12 luni, potrivit ordinului Ministrului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nr. 2284/2007 a mai susţinut că a solicitat eliberarea formularelor de diplomă, însă Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este autoritate publică ce gestionează materialele şi tipizate cu regim special necesare eliberării diplomelor şi suplimentelor de diplomă. Prin urmare, refuzul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este cel care a determinat imposibilitatea îndeplinirii obligaţiei faţă de reclamantă, deşi acest refuz nu este justificat.
Universitatea S.H. a formulat şi cerere de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului solicitând să fie obligat să aprobe tipărirea formularului constând în diplomă de licenţă şi suplimentul la diplomă pentru reclamantă sub sancţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 125/F CONT din 23 martie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea şi cererea de chemare în garanţie; a fost obligată pârâta Universitatea S.H. să elibereze reclamantei C.F.L. actele de studii; a fost obligat pârâtul, chemat în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să avizeze eliberarea formularelor de diplomă şi suplimentele acesteia; a fost respinsă cererea de aplicare a art. 24 alin. (2) Legea nr. 554/2004.
Totodată, au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantei suma de 8 RON, reprezentând cheltuieli de judecată şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să achite către Universitatea S.H. suma de 4 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a urmat studiile Universităţii S.H., Facultatea de Drept şi Administraţie Publică Bucureşti, specializarea Drept, FR, pe o perioadă de 4 ani cu 240 puncte de credit, finalizându-le cu examenul de licenţă susţinut în sesiunea iulie 2009, precum şi faptul că a solicitat Universităţii S.H. eliberarea diplomei şi foii matricole, răspunsul acordat de Universitate arătând că aceasta a întreprins demersurile necesare pentru obţinerea de la Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a aprobărilor legale pentru tipărirea formularelor de diplomă de licenţă pentru absolvenţii promoţiei 2009, prin numeroase adrese între 6 aprilie 2009-18 octombrie 2010, însă comanda nu a fost onorată decât parţial, deoarece reprezentanţii ministerului au amânat repetat aprobarea pentru toate formularele tipizate.
Prima instanţă a reţinut că adeverinţa emisă de către universitate pentru reclamantă atestă faptul că instituţia de învăţământ superior particulară este acreditată, fără a se specifica forma de învăţământ a specializării urmate, adeverinţele purtând numai menţiunea că potrivit art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, în vigoare la momentul emiterii acestora, activitatea didactică se poate organiza în următoarele forme: de zi cu frecvenţă redusă şi la distanţă. Formele de învăţământ seral, cu frecvenţă redusă şi la distanţă pot fi organizate de instituţiile de învăţământ superior care au cursuri de zi.
Curtea a mai reţinut că posibilitatea eliberării diplomei rezultă din prevederile normative aplicabile în raport de momentul înmatriculării reclamanţilor în anul I de studiu, respectiv al finalizării studiilor prin examenul de licenţă.
Potrivit art. 5 din Ordinul Ministrului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nr. 2284/2007 instituţiile de învăţământ p ot gestiona, completa şi elibera numai acele acte de studii la care au dreptul în condiţiile legii.
Ca atare, dispoziţia normativă se referă la actele de studii la care universităţile au dreptul potrivit legii, în sensul eliberării acestora de către Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului , atunci când unitatea de învăţământ şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege.
Curtea a constatat că la data înmatriculării în anul I de studiu, 1 octombrie 2005, specializarea Drept, era autorizată să funcţioneze provizoriu, cu forma de organizare zi şi FR, această din urmă formă de învăţământ fiind urmată de reclamantă.
Textul în vigoare la data înmatriculării în anul I de studiu era art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 88/1993 republicată, privind acreditarea instituţiilor de învăţământ superior şi recunoaşterea diplomelor, abrogată ulterior prin O.U.G. nr. 75/2005.
P otrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 88/1993, p rocedura de autorizare pentru funcţionarea provizorie, care acordă dreptul de organizare a admiterii şi de desfăşurare a procesului de învăţământ, fiind deci prealabilă începerii activităţii, demarează cu elaborarea de către instituţia interesată a unui raport de autoevaluare pentru fiecare specializare, raport ce se anexează la cererea înaintată Ministerului Educaţiei Naţionale, care verifică legalitatea cererii şi transmite de îndată raportul de autoevaluare Consiliului Naţional de Evaluare Academică şi Acreditare. La finalul procedurii, după verificarea criteriilor şi standardelor de către Consiliului Naţional de Evaluare Academică şi Acreditare şi avizarea de către ministru, se întocmeşte hotărârea de guvern, prin care se acordă instituţiei solicitante autorizaţia de funcţionare provizorie pentru facultăţile, colegiile şi specializările care îndeplinesc standardele legale.
La data înmatriculării în anul I de studiu era în vigoare H.G. nr. 916/2005 şi H.G. nr. 1609/2004. În H.G. nr. 1609/2004, în cadrul Universităţii S.H. din Bucureşti s-a reţinut că sunt acreditate o serie de facultăţi printre care şi Facultatea de Drept, forma de învăţământ zi şi FR. Ca atare, forma de învăţământ urmată de reclamantă este menţionată din anexa 2 la H.G. nr. 1609/2004.
Instanţa de fond a reţinut că forma de învăţământ FR la Drept , era menţionată în anexa 3 pct. 6 a H.G. nr. 676/2007 privind domeniile de studii universitare de licenţă, structurile instituţiilor de învăţământ superior şi specializările organizate de acestea şi în H.G. nr. 635/2008, aceeaşi poziţie în anexă.
Ca atare, fiind necesar să se determine respectarea cerinţelor legale la data înmatriculării reclamantei în anul I de studiu, dată la care formele menţionate în H.G. nr. 410/2002 şi ulterior în H.G. nr. 1609/2004 erau forma de învăţământ de zi şi FR la specializarea Drept, rezultă că refuzul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului de avizare a eliberării formularului de diplomă pentru reclamantă, nu este justificat.
Curtea a respins cererea de aplicare a art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reţinând că textul are în vedere cazul în care termenul de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii nu este respectat, ceea ce nu se regăseşte în cauză.
În ceea ce priveşte aplicarea art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, curtea a constatat că nu se impune aplicarea amenzii la care trimite textul, deoarece reclamanta nu a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului avizarea eliberării actelor de studii, prealabil sesizării instanţei, astfel că faţă de art. 109 alin. (3) C. proc. civ., deşi nu se poate face aplicarea art. 7 din Legea nr. 554/2004, nu se poate reţine incidenţa textului.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale (fost Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului), criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, a arătat, în esență, că instanţa de fond nu a analizat şi calitatea activă a reclamantei, raportat la capătul de cerere privind obligarea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului de a aproba tipărirea formularelor tipizate constând în diplomă de licenţă şi suplimentul la diplomă, caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că instanţa de fond, deşi respinge excepţia lipsei calităţii procesual pasive a ministerului, reţine că procedura pentru avizarea tipizatelor se desfăşoară între instituţiile de învăţământ superior şi minister, astfel încât reclamanta nu justifică calitatea procesuală activă.
Recurentul a invocat, de asemenea, art. 304 pct. 8 şi art. 304 pct. 6 C. proc. civ., arătând că instanţa de fond, deşi a reţinut că „niciuna din adresele Universităţii S.H. nu a fost urmată de un răspuns pozitiv”, ulterior precizează că ministerul a avizat achiziţionarea de formulare tipizate şi, respectiv că, deşi instanţa de fond nu a fost sesizată pentru recunoaşterea actelor de licenţă, a constatat, cu toate acestea, că reclamanta a susţinut toate examenele în conformitate cu legislaţia în vigoare a învăţământului şi planul de învăţământ, drept pentru care a obligat ministerul să aprobe necesarul de formulare tipizate solicitat.
A mai invocat în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca motiv de recurs, împrejurarea că instanţa de fond a ignorat prevederile legale din domeniul învățământului superior, că nu a analizat hotărârile de guvern prin care sunt acreditate să funcţioneze provizoriu structurile de învățământ, luând în calcul doar contractele de studii, încheiate în afara cadrului legal, care însă nu sunt opozabile ministerului.
Procedura în fața instanței de recurs.
Intimata-pârâtă Universitatea S.H. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Considerentele și soluția instanței de recurs.
Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Argeş, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea diplomei de licenţă şi a altor acte de studii reclamantei, absolventă a Universităţii S.H.
Nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiţie persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Or, în cauza de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea S.H., ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ pe acelaşi palier cu Ministerul Educaţiei Naţionale, neavând aceleaşi competenţe şi responsabilităţi ca instituţie publică, responsabilă de fundamentarea şi aplicarea strategiei globale a învăţământului.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În speţă, Universitatea S.H. nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În alţi termeni, Universitatea S.H. nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu conţine o asemenea dispoziţie cu privire la universitatea pârâtă.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorităţi publice locale.
Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte reţine că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanţei competente material, două criterii, şi anume: (i) rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice; (ii) criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat, astfel că, raportat la rangul local al autorităţii publice pârâte, Universitatea S.H., competenţa de soluţionare a litigiului revine tribunalului.
De asemenea, se cuvine a observa dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală care va fi soluţionată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
Reţinând în mod greşit că este competentă să soluţioneze cauza de faţă în raport cu obiectul acţiunii şi cu dispoziţiile legale citate mai sus, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre casabilă în condiţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) şi art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Argeş, secţia contencios, administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Educaţiei Naţionale (fost Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului) împotriva sentinţei nr. 125/F CONT din 23 martie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Argeş.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5935/2013. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5947/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
