ICCJ. Decizia nr. 5938/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5938/2013
Dosar nr. 127/2/2012
Şedinţa de la 25 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 09 ianuarie 2012, reclamanta C.L.D., în contradictoriu cu pârâţii Universitatea S.H. şi M.E.C.T.S., a solicitat obligarea primei pârâte la eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului de diplomă în termen de 30 de zile de la pronunţarea sentinţei, iar a celui de-al doilea pârât la aprobarea tipizării formularelor de diplomă de licenţă pentru reclamantă în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii sub sancţiunea plăţii penalităţilor de întârziere.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este absolventă a Facultăţii de Sociologie - Psihologie din Bucureşti - specializarea psihologie, promoţia 2006 - 2009, forma de învăţământ ID, susţinând şi promovând examenul de licenţă în sesiunea iulie 2009 în urma căruia i-a fost eliberată adeverinţa din 23 iulie 2009 cu termen de valabilitate 12 luni.
A mai arătat reclamanta că şi-a îndeplinit toate obligaţiile ce-i reveneau din momentul înscrierii la facultate şi până la absolvirea acesteia, condiţii în care potrivit Metodologiei organizării şi desfăşurării examenelor de finalizare a studiilor emisă de pârâtă sub nr. 1405 din 21 mai 2009, precum şi art. 20 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin O.M.E.C.T. nr. 2284/2007, pârâta era obligată să-i elibereze actele de studii completate.
Pârâţii nu au formulat întâmpinare, dar pârâta Universitatea S.H. a solicitat la data de 01 februarie 2012 amânarea cauzei, cerere respinsă pentru argumentele expuse în practicaua hotărârii.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 922 din data de 13 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta C.L.D.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că l a data înmatriculării în anul I de studiu pentru specializarea urmată de reclamantă, pârâta Universitatea S.H. era autorizată să funcţioneze provizoriu cu forma de organizare zi, nu şi ID ori FR. În consecinţă, reclamanta nu a parcurs o formă de învăţământ superior într-o specializare care să fi fost acreditată ori autorizată provizoriu conform legii; prin urmare, aceasta nu este îndreptăţită a obţine diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă. O practică administrativă defectuoasă determinată de neexercitarea corespunzătoare a atribuţiilor legale din partea M.E.C.T.S., care a dus în final la înmatricularea unui număr important de studenţi în aceste forme de învăţământ şi a permis în anii anteriori absolvirii reclamantei la eliberarea de diplome şi pentru absolvenţii unor astfel de forme de învăţământ, nu duce la înlăturarea concluziei susmenţionate şi naşterea în patrimoniul reclamantei a dreptului la obţinerea diplomei pentru studiile absolvite. Această concluzie nu este înlăturată nici de existenţa raporturilor contractuale între reclamantă şi universitatea pârâtă, de executarea obligaţiilor contractuale din partea reclamantei sau de pretinsa inducere în eroare a acesteia cu privire la acreditarea instituţiei de învăţământ absolvite, aceste aspecte putând însă a fi valorificate pe temeiul răspunderii contractuale ori a altei forme de răspundere juridice.
În esenţă, s-a constatat că Universitatea S.H. nu era acreditată pentru specializarea urmată de reclamantă, forma de învăţământ ID, nici la data la care reclamanta a început cursurile la respectiva facultate şi nici în prezent.
Prin urmare, reţinând şi procedura privind acreditarea/autorizarea provizorie a specializărilor instituţiilor de învăţământ (art. 17 alin. (1) lit. b), art. 29, art. 30-35 din O.U.G. nr. 75/2005 ), Curtea a reţinut că nu există temei legal pentru demersul reclamantei, respectiv acela de a urma cursurile unei facultăţi neacreditate/eautorizate provizoriu, iar ulterior de a solicita în instanţă obligarea M.E.C.T.S. la recunoaşterea actelor emise de respectiva facultate ori la aprobarea tipizării formularelor de diplomă de licenţă . Un act nu poate avea efectele prevăzute de lege decât în eventualitatea în care este emis conform legii şi de către o entitate abilitată de lege în acest sens, fără a exista în acelaşi timp posibilitatea recunoaşterii ca valabil a unui act emis fără respectarea normelor edictate pentru încheierea sa valabilă. Cu alte cuvinte, în măsura în care Universitatea S.H. nu era acreditată/autorizată provizoriu pentru specializarea urmată de reclamantă, forma de învăţământ ID, iar la momentul încheierii contractului cu reclamanta nu îi putea elibera acesteia în mod valabil o diplomă de licenţă producătoare de efecte juridice, în condiţiile legii, recunoscută de pârâtul M.E.C.T.S., această posibilitate legală nu există nici în prezent.
Pe de altă parte, în condiţiile în care pârâtul M.E.C.T.S. nu poate fi obligat la recunoaşterea unui astfel de diplome emisă de o facultate neacreditată/neautorizată ori la aprobarea tipizării formularelor de diplomă , nu este întemeiată nici cererea de obligare a facultăţii la eliberarea unei diplome de licenţă de moment ce un asemenea nu are niciun efect juridic, reclamanta neavând interesul în promovarea şi admiterea unei astfel de acţiuni şi respectiv în obţinerea unui asemenea act.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanta C.L.D. şi pârâta Universitatea S.H., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta - reclamantă C.L.D. a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
A susţinut că instanţa de fond, ignorând şi practica judiciară constantă în sensul admiterii acţiunilor de acest fel, în mod greşit a respins ca neîntemeiată acţiunea, deşi, în cuprinsul cererii de chemare în judecată a arătat că Universitatea S.H. se bucura, conform prevederilor Legii nr. 84/1995, în vigoare la data la care reclamanta a urmat cursurile acestei instituţii, de autonomie universitară, care presupunea printre altele şi dreptul comunităţii universitare respective de a-şi conduce şi exercita libertăţile academice şi de a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi obligaţii, inclusiv dreptul de a înfiinţa şi de a asigura funcţionarea facultăţilor şi a specializărilor universitare.
În aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 84/1995, ministrul educaţiei a emis Ordinul nr. 3404/2006, în cuprinsul căruia se stabileşte la art. 2 că „Admiterea în învăţământul superior public şi particular se organizează pe domenii de studiu de licenţă, pe baza metodologiilor stabilite de fiecare universitate”, iar la art. 8 prevăzându-se că „Formele de învăţământ cu frecvenţă redusă sau învăţământ la distanţă pot fi organizate numai de către universităţile care organizează cursuri de zi, în domeniile respective şi dispun de departamente specializate”.
Recurenta a arătat că, în derularea raporturilor cu universitatea şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate, respectiv plata taxelor de studii, susţinerea şi promovarea tuturor examenelor, inclusiv a celui de licenţă, iar la rândul său, Universitatea S.H. a procedat la eliberarea actelor de studii completate (cu excepţia diplomelor de licenţă), creând aparenţa de legalitate a formelor de învăţământ.
Adeverinţa de licenţă se bucură de prezumţia de legalitate, astfel încât trebuie să i se recunoască recurentei calitatea de licenţiată în specializarea urmată.
Recursul formulat în cauză de către recurenta - pârâtă Universitatea S.H. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., aceasta susţinând că soluţionarea pe fond a acţiunii la primul termen de judecată s-a făcut cu încălcarea dreptului acesteia la apărare şi la un proces echitabil, fiindu-i respinsă cererea de amânare a judecării cauzei.
Procedura în fa ț a instan ț ei de recurs.
Intimata - pârâtă Universitatea S.H. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta - pârâtă C.L.D. ca nefondat.
Considerentele ș i solu ț ia instan ț ei de recurs.
Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea diplomei de licenţă şi a altor acte de studii reclamantei, absolventă a Universităţii „S.H.”.
Nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiţie persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Or, în cauza de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea „S.H.”, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ pe acelaşi palier cu Ministerul Educaţiei Naţionale, neavând aceleaşi competenţe şi responsabilităţi ca instituţie publică, responsabilă de fundamentarea şi aplicarea strategiei globale a învăţământului.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În speţă, Universitatea „S.H.” nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În alţi termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu conţine o asemenea dispoziţie cu privire la universitatea pârâtă.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorităţi publice locale.
Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte reţine că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanţei competente material, două criterii, şi anume: (i) rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice; (ii) criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat, astfel că, raportat la rangul local al autorităţii publice pârâte - Universitatea „S.H.”- competenţa de soluţionare a litigiului revine tribunalului.
Soluţionând cauza de faţă fără a-şi verifica competenţa în raport cu obiectul acţiunii şi cu dispoziţiile legale citate mai sus, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre casabilă în condiţiile art. 304 pct. 3 din C. proc. civ.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) şi art. 304 pct. 3 din C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia contencios, administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de C.L.D. şi Universitatea S.H. Bucureşti împotriva Sentinţei nr. 922 din 13 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5930/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5939/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
