ICCJ. Decizia nr. 6004/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6004/2013
Dosar nr. 1482/54/2012
Şedinţa publică de la 28 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Craiova a fost sesizată cu excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) din Ordinul nr. 894/2011 emis de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, excepţie invocată de petentul B.L.J. în Dosarul nr. 4253/63/2012 al Tribunalului Dolj, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Petentul a arătat că Ordinul nr. 894/2011 a fost emis de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate în vederea aplicării prevederilor art. XI din O.G. nr. 30/2011.
Art. XI alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 30/2011 prevede că „pentru obligaţiile fiscale restante la 31 august 2011, penalităţile de întârziere se anulează, dacă obligaţiile principale şi dobânzile aferente acestora se strâng prin plată voluntară sau compensare până la 31 decembrie 2011.
Petentul a mai susţinut că art. XI din O.G. nr. 30/2011 nu defineşte sintagma „obligaţiile fiscale restante”.
Prin sentinţa civilă nr. 911 din 3 octombrie 2012 Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia formulată de petentul B.L.J. în contradictoriu cu intimatele Casa de Asigurări de Sănătate Dolj şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, şi, pe cale de consecinţă, a constatat nelegalitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Ordinul nr. 894/2011, emis de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, că dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Ordin conţin o prevedere restrictivă şi care adaugă la legea cadrul O.G. nr. 30/2011 în sensul că definesc obligaţiile de plată restante la data de 31 august 2011 ca fiind doar acelea care sunt constatate printru-un înscris emis de contribuabil sau de organul fiscal până la data de 31 august 2011.
Curtea de Apel a reţinut că o obligaţie restantă este o obligaţie exigibilă, ce a ajuns la scadenţă şi nu a fost plătită creditorului. Din acest punct de vedere trebuie subliniat că existenţa condiţiei documentelor constatatoare a creanţei nu a fost cerută de art. XI din O.G. nr. 30/2011, astfel că nici prin actul administrativ de punere în aplicarea a ordonanţei nu trebuia stabilită o astfel de condiţie.
Ordinul preşedintelui C.N.A.S. nr. 894/2011 reprezintă un act administrativ cu caracter normativ şi un act normativ de rang inferior în raport cu O.G. nr. 30/2011. Din acest punct de vedere adăugarea la lege reprezintă o procedură nelegală, deoarece potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.
În acest sens, instanţa de fond a reţinut că dacă organul fiscal ar constata existenţa creanţei înainte de data de 31 august 2011 contribuabilul ar beneficia de facilitatea fiscală privind anularea penalităţilor. Însă dacă organul fiscal ar emite decizia de impunere după data de 31 august 2011, oricând în termenul de prescripţie fiscală de 5 ani, pentru datorii fiscale scadente înainte de 31 august 2011, dispoziţiile de la art. XI din O.G. nr. 30/2011 privind anularea penalităţilor ar fi eludate şi nu s-ar mai aplica.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs pârâta C.A.S. Dolj, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că prevederile ordinului contestat, prin explicitarea sintagmei „obligaţii de plată principale restante...", nu fac decât să trimită la prevederile art. 110 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., care enumeră actele prin care se stabilesc şi se individualizează creanţele fiscale, respectiv decizia de impunere lit. a) şi declaraţia fiscală lit. b).
Prevederile Ordinului nr. 894 din 1 noiembrie 2011 nu modifică prevederile O.G. nr. 30/2011, ci le completează prin explicitarea unor termeni, nefiind în contradicţie cu nici o dispoziţie legală menţionată în cuprinsul actului normativ principal. O.G. nr. 92/2003 este un act normativ de acelaşi rang ca şi O.G. nr. 30/2011 terminologia utilizată în acest din urmă act normativ fiind extrasă din C. fisc. şi C. proc. fisc. De altfel, pentru explicitarea sintagmei „obligaţii fiscale" nici nu este necesară lecturarea Ordinului nr. 894/2011, întrucât prevederile art. 110 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 cu modificările şi completările ulterioare sunt suficient de clare în acest sens.
Recurenta mai consideră că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii întrucât face referire, în mod repetat, la dispoziţiile O.G. nr. 30/2011 şi la dispoziţiile Ordinului nr. 894/2011, deşi speţa supusă judecăţii analizează dispoziţiile O.G. nr. 30/2011 respectiv dispoziţiile Ordinului nr. 894/2011. Este drept că, din contextul motivării hotărârii rezultă că intenţia judecătorului este aceea de a se referi la dispoziţiile celor din urmă acte menţionate, însă este necesar ca instanţa să se pronunţe asupra legalităţii actului administrativ contestat prin prisma unui cadru legal corect stabilit.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Ordinul nr. 894/2011 privind aplicarea prevederilor art. XI din O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale a fost emis pe baza şi în executarea art. XI din O.G. nr. 30/2011.
Potrivit art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative: „Ordinele, instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora”.
În cuprinsul dispoziţiilor art. XI din O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale se prevede că „(1) Pentru obligaţiile fiscale restante la 31 august 2011, penalităţile de întârziere se anulează sau se reduc, astfel: a) penalităţile de întârziere se anulează dacă obligaţiile principale şi dobânzile aferente acestora se sting prin plată voluntară sau compensare până la 31 decembrie 2011; b) penalităţile de întârziere se reduc cu 50% dacă obligaţiile principale şi dobânzile aferente acestora se sting prin plată voluntară sau compensare până la 30 iunie 2012. (2) Pentru dobânzile datorate până la data stingerii şi stabilite prin decizii comunicate după această dată, condiţia se consideră îndeplinită dacă dobânzile se sting până la termenul de plată prevăzut la art. 111 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările şi completările ulterioare. (3) În cazul prevăzut la alin. (1), se desfiinţează, total sau parţial, chiar dacă împotriva acestora s-au exercitat ori nu căi de atac, actele administrative fiscale sau titlurile executorii prin care s-au stabilit creanţe fiscale accesorii aferente creanţelor fiscale principale, stinse potrivit alin. (1). (4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi pentru o cotă de 50% din majorările de întârziere, reprezentând componenta de penalitate a acestora, aferente obligaţiilor fiscale stinse prin plată sau compensare”.
Analizându-se dispoziţiile legale menţionate anterior, se reţine că pentru a se acorda facilităţile fiscale prevăzute în cuprinsul dispoziţiilor art. XI alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 30/2011, se impune îndeplinirea următoarelor condiţii: obligaţiile fiscale să fie restante la 31 august 2011 şi obligaţiile fiscale principale şi dobânzile aferente acestora să fie plătite voluntar sau prin compensare până la 31 decembrie 2011.
Conform art. 3 alin. (1) din Ordinul nr. 894/2011 privind aplicarea prevederilor art. XI din O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale: „Prin obligaţii de plată principale restante la data de 31 august 2011 se înţelege obligaţiile de plată care sunt individualizate în declaraţiile contribuabilului depuse până la data de 31 august 2011 şi/sau decizii de impunere emise şi comunicate contribuabilului până la această dată de fiecare dintre organele competente prevăzute la art. 1 alin. (2)”.
După cum se constată, aceste dispoziţii explicitează ce se înţelege prin obligaţii de plată principale restante la data de 31 august 2011, însă, această individualizare prevăzută în cuprinsul art. menţionat nu poate conţine soluţii care să contravină prevederilor cuprinse în O.G. nr. 30/2011 pe baza şi în executarea cărora a fost emis Ordinul nr. 894/2011.
În raport cu dispoziţiile art. 78 din Legea nr. 24/2000, cât şi cu cele reţinute anterior, instanţa de recurs apreciază că dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Ordinul nr. 894/2011 prin care stabileşte ce se înţelege prin obligaţii de plată principale restante la data de 31 august 2011, sunt nelegale dacă se interpretează în sensul excluderii unor obligaţii fiscale, care erau restante la data de 31 august 2011 şi care au fost achitate până la data de 31 decembrie 2011, întrucât modul de individualizare şi de constatare a acestora nu trebuie să restrângă/ limiteze condiţia ca obligaţiile fiscale să fie restante la data de 31 august 2011.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Dolj împotriva sentinţei nr. 911 din 3 octombrie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6003/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 6014/2013. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
