ICCJ. Decizia nr. 5963/2013. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5963/2013
Dosar nr. 463/42/2012
Şedinţa publică de la 25 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond
Prin cererea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, recurenta G.V.B., în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii, a declarat recurs împotriva Hotărârii din 18 octombrie 2011 a Plenului C.S.M. prin care s-a respins contestaţia împotriva Hotărârii nr. 765 din 6 octombrie 2011 a secţiei pentru Judecători a C.S.M. prin care s-a încuviinţat percheziţia domiciliară.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 857 din 20 februarie 2012, a admis excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi şi a trimis cauza la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal pentru competentă soluţionare, reţinând că „Percheziţia este prevăzută în Legea nr. 303/2004 în capitolul privind răspunderea magistraţilor, iar obligativitatea încuviinţării prealabile nu ţine de cariera şi drepturile magistratului, ci este un act obligatoriu în cadrul unei proceduri penale”.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti sub nr. 8323/1/2011, reclamanta a formulat precizare la acţiune, iar prin încheierea din 16 mai 2012 a fost scoasă de pe rol şi înaintată Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca urmare a admiterii cererii de strămutare formulată de reclamanta B.G.V.
La Curtea de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal cauza a fost înregistrată sub nr. 463/42/2012.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 318 din 25 septembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul C.S.M. şi a fost respinsă acţiunea reclamantei B.G.V., ca inadmisibilă.
În motivarea sentinţei s-a arătat că obiectul acţiunii modificate, formulată de reclamantă constă în anularea în parte a Hotărârii secţiei pentru judecători a C.S.M. nr. 765 din 6 octombrie 2011, sub aspectul încuviinţării percheziţiei domiciliare la adresa pârâtei.
Prin hotărârea contestată a fost încuviinţată percheziţia domiciliară la domiciliul reclamantei, în temeiul dispoziţiilor art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, conform cărora „judecători procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii" şi a dispoziţiilor art. 42 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior a Magistraturii, potrivit cărora "secţia pentru judecători a Consiliului Superior a Magistraturii încuviinţează percheziţia, reţinerea sau arestarea preventivă; judecătorilor şi a magistraţilor-asistenţi".
Această încuviinţare, calificată în corelaţie cu prevederile art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., constituie o condiţie specială prevăzută de lege pentru; efectuarea anumitor acte de procedură penală sau pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, condiţie specială , raportată la calitatea persoanei vizate.
S-a reţinut că în decizia nr. 687 din 9 febrarie 2012 pronunţata în Dosarul nr. 9661/2/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, plecând de la interpretarea care se regăseşte în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, referitor la natura juridica a actelor de încuviinţare a percheziţiei, că este inadmisibilă contestarea lor pe calea contenciosului administrativ.
Astfel, în considerentele deciziei menţionate s-a arătat că în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că avizul pe care îl emitea ministrul justiţiei în temeiul art. 91 alin. (2) din Legea nr. 92/ 1992 pentru organizarea judecătorească (în prezent abrogată şi înlocuită cu Legile nr. 303 şi nr. 304/2004), aviz echivalent, din punct de vedere al efectelor, cu încuviinţarea dată de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii în temeiul legislaţiei în prezent în vigoare, are natura juridică a unui act - condiţie pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (decizia nr. 53/ 21 martie 2000 a Curţii Constituţionale) şi constituie o măsură raţională de protecţie a magistraţilor, garanţie legală a consolidării independenţei justiţiei (decizia nr. 4 din 13 ianuarie 2004 a Curţii Constituţionale).
Deşi Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit rolului său constituţional şi atribuţiilor stabilite prin Legea nr. 317/2004 exercită, în principal, o activitate de natură administrativă, legată de cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, de jurisdicţia disciplinară şi de organizarea şi funcţionarea instanţelor şi parchetelor, încuviinţarea percheziţiei, prevăzută în art. 42 din Legea nr. 317/2004, nu este o activitate de natură administrativă, ci procesual - penală.
Or, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, actul administrativ, supus regimului contenciosului administrativ, este o manifestare de voinţă unilaterală a unei autorităţi publice, emisă în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, esenţiale în analiza naturii juridice a unui act administrativ fiind efectele pe care le produce, obiectul măsurilor dispuse.
Dacă s-ar accepta teza că orice manifestare de voinţă care emană de la o autoritate publică reprezintă un act administrativ, indiferent de obiectul sau de natura sa juridică, fără a se face distincţie între actele de autoritate prin care se realizează o activitate de natură administrativă şi cele prin care autorităţile publice (altele decât autorităţile administrative propriu-zise) exercită alt tip de atribuţii ce ţin de propria competenţă, s-ar ajunge la concluzia că ar putea fi atacate, pe calea contenciosului administrativ, refuzul procurorului de a declara o cale de atac sau modul de executare a unei hotărâri judecătoreşti civile sau penale, care în mod evident, exced competenţei instanţei specializate în materia contenciosului administrativ.
Argumentul potrivit căruia respingerea acţiunii în contencios administrativ ca inadmisibilă ar constitui o încălcare a principiului liberului acces la justiţie, consacrat în art. 21 din Constituţia României şi a prevederilor art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului, corelate cu dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, nu a fost reţinut, pentru că art. 44 alin. (1) C. proc. pen. oferă un remediu procesual, instituind competenţa instanţei penale pentru judecarea oricărei chestiuni prealabile de care depinde soluţionarea cauzei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin aceeaşi decizie, a mai reţinut ca nimic nu împiedică instanţa ca, în cadrul procesului penal, să verifice legalitatea formală a încuviinţării percheziţiei, în condiţiile în care, în substanţa sa, această încuviinţare a fost concepută ca o măsură de protecţie a magistratului, prerogativă a Consiliului Superior al Magistraturii, în calitatea sa de garant al independenţei justiţiei, conform art. 133 din Constituţia României.
Un argument suplimentar în sensul inadmisibilităţii acţiunii în contencios administrativ constă în aceea că nici în situaţia în care o încuviinţare, un aviz sau un acord ar fi exprimate de o autoritate publică în vederea emiterii sau adoptării unui act administrativ, deci atunci când raportul juridic ar avea o natură pur administrativă în toate dimensiunile sale, avizul, încuviinţarea sau acordul, ca operaţiuni administrative prealabile , nu ar putea fi atacate separat injustiţie, ci numai împreună cu actul final, conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Curtea a reţinut, în speţă, aşadar, natura juridică procesual penală a încuviinţării percheziţiei domiciliare efectuate la domiciliul reclamantei sub acest aspect, doctrina arătând ca autorităţile publice nu sunt angrenate numai in raporturi de drept administrativ, ci şi în raporturi juridice aparţinând altor ramuri de drept.
Totodată Curtea a mai reţinut că această încuviinţare nu produce efecte juridice prin ea însăşi, astfel că nu poate forma obiectul unei acţiuni în contencios administrativ.
Una dintre trăsăturile actului administrativ este aceea că , la fel ca orice act juridic, trebuie ca manifestarea de voinţă pe care o exprimă actul administrativ să aibă capacitatea de a produce efecte juridice proprii, a căror realizare este garantată prin forţa de constrângere a statului , în condiţiile prevăzute de normele juridice în vigoare.
Or, potrivit art. 100 alin. (3) C. proc. pen., „percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii", încheierea prin care judecătorul soluţionează cererea procurorului de autorizare a efectuării percheziţiei este, conform art. 311 C. proc. pen., o hotărâre judecătorească.
În aceste condiţii, s-a apreciat de către instanţa de fond că legalitatea şi temeinicia percheziţiei, inclusiv sub aspectul respectării privilegiilor şi imunităţilor judecătorilor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt analizate în cadrul cauzei penale, de organele judiciare penale şi de instanţa sesizată cu încuviinţarea acestui mijloc de probă.
Deşi încheierea prin care s-a dispus autorizarea percheziţiei nu are cale separată de atac, potrivit art. 361 alin. (2) C. proc. pen., încheierea va putea fi atacată odată cu fondul.
O astfel de reglementare legislativă nu contravine însă principiilor garantate de Constituţia României, întrucât art. 129 din Constituţie precizează faptul că împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.
De asemenea, instanţa a mai reţinut că pentru toate actele sau măsurile procurorului ori efectuate din dispoziţia sa, fie au fost reglementate proceduri specifice de verificare imediată de către instanţă (art. 1402 şi art. 168 C. proc. pen.), fie există posibilitatea de a fi cenzurate indirect de instanţă, în cadrul procedurii prevăzute de art. 300 C. proc. pen., referitoare la verificarea regularităţii actului de sesizare sau cu ocazia cercetării judecătoreşti.
Percheziţia constituie un procedeu de descoperire a mijloacelor materiale de probă, încuviinţarea percheziţiei fiind o măsură procesuală luată pentru strângerea probelor necesare aflării adevărului, dreptul părţilor la apărare şi la un proces echitabil nefiind încălcat, deoarece acestea pot formula toate apărările pe care le consilieră necesare, atât în timpul urmăririi penale, cât şi în timpul judecăţii.
Pe de altă parte, chiar in situaţia în care dosarul de urmărire penală nu este finalizat cu rechizitoriu, iar persoana al cărei domiciliu a fost percheziţionat consideră că a fost lezată în drepturile şi interesele sale şi formulează o contestaţie împotrivi modului în care s-a efectuat percheziţia, art. 21 din Constituţie garantează liberul acces la justiţie inclusiv pentru astfel de situaţii, cât timp nu se îndreaptă împotriva soluţiei din dosar, ci împotriva modului în care s-a făcut percheziţia, privind un drept fundamental al omului - inviolabilitatea domiciliului şi, implicit, respectare vieţii private.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta B.G.V., invocând ca motive de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pentru că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura acestuia şi pe cele ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece sentinţa pronunţată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În motivele de recurs s-a arătat că instanţa de fond a considerat că actul juridic dedus judecăţii (Hotărârea nr. 729 din 18 octombrie 2011 a secţiei pentru judecători a C.S.M. privind încuviinţarea percheziţiei domiciliare) nu este un act administrativ supus cenzurii instanţelor de contencios administrativ şi, de aceea, a respins cererea ca inadmisibilă.
Prima instanţă şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi pe Deciziile Curţii Constituţionale nr. 53/2010 şi nr. 4/2004, dar această soluţie a fost considerată aberantă.
Recurenta a apreciat că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate ale unei acţiuni în contencios administrativ, deoarece:
- actul atacat este un act administrativ, fiind un act unilateral individual emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării în concret a legii, care dă naştere unor raporturi juridice şi actul nu poate avea o natură procesuală penală, deoarece C.S.M. nu este o autoritate judiciară cu atribuţii în procesul penal;
- actul atacat nu este un simplu aviz (o operaţiune administrativă), întrucât dacă avizul este o operaţiune administrativă (nu produce prin el însuşi efecte juridice) care se raportează la un act administrativ, actul atacat (de încuviinţare a percheziţiei) se raportează la o hotărâre judecătorească (de autorizare a percheziţiei);
- nu există nicio altă cale judiciară de cenzură a legalităţii acestui act, în raport cu faza procesului penal (urmărire penală), recurenta-reclamantă nu are deschisă nici calea unei plângeri la instanţa penală împotriva soluţiei procurorului (art. 2781 C. proc. pen.), nici calea apărărilor în procesul penal după trimiterea în judecată (fiind posibilă o soluţie de scoatere de sub urmărire penală, caz în care nu se va ajunge niciodată în faţa instanţei penale), calea plângerii la procurorul ierarhic superior (art. 278 C. proc. pen.) nu semnifică accesul la o instanţă judecătorească, iar recursul împotriva încheierii de autorizare a percheziţiei a fost respins ca inadmisibil de Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a apreciat ca fiind iluzorie calea indicată de prima instanţă în caz de scoatere de sub urmărire penală, cât timp art. 2781 C. proc. pen. limitează expres plângerea adresată instanţei judecătoreşti penale de soluţia de netrimitere în judecată, excluzând actele de procedură penală efectuate pe parcursul urmăririi penale.
Pentru că prima instanţă a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului, în temeiul art. 312 alin. (1), (2), (3) şi (5), art. 313 şi art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi al art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 s-a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond primei instanţe, cu luarea în considerare a caracterului obligatoriu al dezlegărilor date de instanţa de recurs privind natura de act administrativ a actului atacat şi admisibilitatea acţiunii de contencios administrativ.
Tot în cadrul motivelor de recurs s-a formulat o cerere de sesizare a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că prima instanţă şi-a întemeiat soluţia pe Decizia nr. 687din 9 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 9661/2/2010.
În opinia recurentei, soluţia reţinută în respectiva decizie privind natura juridică a acestor acte ale C.S.M. este fundamental greşită şi privează magistraţii de orice protecţie reală şi efectivă împotriva abuzurilor şi, de aceea, în temeiul art. 25 lit. b) şi art. 26 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, s-a solicitat întreruperea judecării cauzei şi sesizarea secţiilor unite ale Înaltei Curţi în vederea schimbării jurisprudenţei secţiei de contencios administrativ, în sensul calificării acestor acte ale C.S.M. drept acte administrative şi al admisibilităţii acţiunilor de contencios administrativ vizând anularea lor.
4. Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul declarat pentru următoarele considerente:
Aşa cum rezultă din cererea de întregire şi modificare a cererii adresată Curţii de Apel Bucureşti la 8 mai 2012, recurenta-reclamantă a solicitat anularea în parte (sub aspectul încuviinţării percheziţiei domiciliare la domiciliul reclamantei, iar nu şi la domiciliul celuilalt magistrat vizat de hotărâre) a Hotărârii Secţiei pentru judecători a C.S.M. nr. 765 din 6 octombrie 2011.
Prin Hotărârea nr. 765 din 6 Octombrie 2011 a secţiei pentru judecători a C.S.M., în baza art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii raportat la art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, a fost încuviinţată efectuarea percheziţiei domiciliare la locuinţa magistratului B.G.V., judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi preşedinte al secţiei de contencios administrativ şi fiscal şi la un alt judecător.
Împotriva acestei hotărâri a fost formulată contestaţie de către recurenta-reclamantă B.G.V., iar prin hotărârea nr. 729 din 18 octombrie 2011 a Plenului C.S.M. a fost respinsă contestaţia.
În motivarea soluţiei de respingere a contestaţiei, Plenul C.S.M. a arătat că referitor la încălcarea dispoziţiilor privind imunităţile şi privilegiile menţionate la dispoziţiile art. 1 şi 4 din Protocolul adiţional nr. 6 la Acordul General privind privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei şi a art. 30 parag. 1 din Convenţia de la Viena, aplicabilitatea acestora nu vizează teritoriul statului acreditant, ci teritoriul statului acreditar.
În urma emiterii Hotărârii nr. 765 din 6 octombrie 2011 de către secţia pentru judecători a C.S.M. a fost efectuată percheziţia domiciliară la 6 octombrie 2011 la domiciliul recurentei-reclamante, fiind întocmit un proces-verbal acesta fiind şi domiciliul comun al soţilor B., G.V., judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi C.B., judecător naţional la C.E.D.O.
Instanţa de fond a respins cererea reclamantei de anulare parţială a Hotărârii nr. 765 din 6 octombrie 2011 a secţiei pentru judecători a C.S.M. ca inadmisibilă, considerând că hotărârea atacată nu este un act administrativ, astfel cum acesta este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Principala critică din motivele de recurs se referă la greşita admitere a excepţiei inadmisibilităţii şi a fost invocată Decizia nr. 505 din 31 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care a reţinut natura administrativă a Hotărârii nr. 765 din 6 octombrie 2011 a secţiei pentru judecători a C.S.M.
Prin decizia nr. 505 din 31 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis recursul declarat de reclamantul C.B., a fost modificată sentinţa atacată în sensul că a fost admisă acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu C.S.M. şi a fost anulată în parte Hotărârea secţiei pentru judecători a C.S.M. nr. 765 din 6 octombrie 2011, în privinţa încuviinţării percheziţiei domiciliare la locuinţa reclamantului B.C.
În considerentele deciziei nr. 505/2013 a Înaltei Curţi s-a arătat că soţii B. au acelaşi domiciliu, respectiv locuinţa unde s-a încuviinţat efectuarea percheziţiei prin Hotărârea nr. 765/2011 a secţiei pentru judecători a C.S.M. iar acţiunea reclamantului B.C. este admisibilă.
Hotărârea nr. 765 din 6 octombrie 2011 a secţiei pentru judecători a C.S.M. a fost anulată în privinţa încuviinţării percheziţiei domiciliare la locuinţa reclamantului B.C. pentru că actul administrativ atacat a fost emis cu nesocotirea normelor internaţionale care recunosc imunitatea judecătorului C.E.D.O. – C.B. – art. 51 C.E.D.O., art. 40 din Statutul Consiliului Europei, art. 18 din Acordul general asupra privilegiilor şi imunităţilor Consiliului Europei, art. 1 şi 4 din Al Şaselea Protocol adiţional la Acordul general asupra privilegiilor şi imunităţilor Consiliului Europei.
Tot în considerentele Deciziei nr. 505/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost invocată şi decizia din 29 noiembrie 2011 a Adunării Plenare a Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că „Privilegiile şi imunităţile vizate de Acordul general privind privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei şi de cel de-al Şaselea Protocol la acesta, în special, imunitatea faţă de anchetele penale şi inviolabilitatea reşedinţei private a judecătorului şi a soţului acestuia, se aplică atât judecătorului C.B., cât şi soţiei sale, în toate statele membre ale Consiliului Europei, inclusiv în România şi nu au mai fost analizate celelalte motive de nelegalitate ale actului atacat.
În aceste condiţii, având în vedere existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care s-a anulat în parte Hotărârea Secţiei pentru judecători a C.S.M. nr. 765 din 6 octombrie 2011, nu poate fi menţinută soluţia instanţei de fond de respingere ca inadmisibilă a cererii formulată de reclamanta B.G.V. pentru anularea aceleiaşi hotărâri prin care s-a încuviinţat percheziţia domiciliară la domiciliul reclamantei B.G.V., deoarece s-ar încălca principiul dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta a fost consacrat de art. 6 din C.E.D.O. şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, printr-o amplă jurisprudenţă, că dreptul de acces la un tribunal, ca o garanţie a unui proces echitabil, prevede printre altele, respectarea principiului securităţii raporturilor juridice care presupune ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţă să nu mai poată fi rediscutată.
În acelaşi timp, în cauza Beian împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat rolul pe care instanţa supremă îl are în respectarea principiului securităţii raporturilor juridice prin pronunţarea unor soluţii unitare în dezlegarea unor probleme de drept şi pentru ca aceasta să nu devină ea însăşi sursa nesiguranţei juridice.
Având în vedere că în privinţa Hotărârii nr. 765 din 6 octombrie 2011 a secţiei pentru judecători a C.S.M. există deja o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a dispus anularea ei în privinţa percheziţiei domiciliare încuviinţate în ceea ce-l priveşte pe reclamantul C.B., se impune admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru a fi analizată cererea reclamantei B.G.V. pe fondul cererii pentru aceleaşi aspecte avute în vedere la pronunţarea soluţiei în Dosarul nr. 8998/2/2011, respectiv a deciziei nr. 505 din 31 ianuarie 2013.
Având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1)-(5) C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul declarat şi va fi casată sentinţa atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta G.V.B. împotriva sentinţei civile nr. 318 din 25 septembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecaare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5961/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 6003/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
