ICCJ. Decizia nr. 6190/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6190/2013
Dosar nr. 7631/2/2012
Şedinţa publică de la 17 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
La data de 11 octombrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a fost sesizată prin încheierea Tribunalului Giurgiu, secţia civilă, dată la data de 27 aprilie 2012 în Dosarul nr. 7359/236/2011, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate având ca obiect certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 1999, excepţie ridicată de reclamante.
În motivarea acestei excepții, reclamantele au indicat, în esență, că pârâta SC A. SA Giurgiu (fosta I.A.S. Giurgiu) nu intră în sfera de reglementare a legii întrucât nu era o întreprindere cu capital de stat pentru că reclamantele aveau calitatea de acționari ai acesteia conform art. 36 şi 38 din Legea nr. 18/1991, iar la momentul eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu îndeplinea niciuna din condițiile necesare, prevăzute cumulativ, pentru obținerea acestuia.
Astfel, au arătat reclamantele că terenul nu se afla in patrimoniul societății, ci in administrarea sa.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 6723 din 26 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis la data de 11 februarie 1999 contestat în cadrul acţiunii în contencios administrativ formulată de reclamantele F.L. şi C.S., în contradictoriu cu pârâţii SC S.C.I. SRL, Municipiul Giurgiu prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond şi-a însuşit pe deplin opinia instanţelor europene şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia civilă nr. 4445 din 2 decembrie 2008, nr. 103 din 13 ianuarie 2009) în sensul că aceste dispoziţii ale Legii nr. 554/2004, care permit repunerea în discuţie, în mod repetat şi fără limită de timp, a legalităţii oricărui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile fundamentale ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la un proces echitabil, precum şi prevederile Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene referitoare la principiul securităţii raporturilor juridice şi contravin jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg exprimată în situaţii juridice similare, cu atât mai mult cu cât în privinţa actelor administrative individuale admiterea excepţiei de nelegalitate produce efecte similare, ca întindere şi conţinut, cu anularea actului.
A reţinut Curtea de Apel că dispoziţiile legale în discuţie fac posibilă cenzurarea legalităţii unui act administrativ unilateral cu caracter individual, cum este cel ce face obiectul prezentului dosar, emis la data de 11 februarie 1999, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, iar această ipoteză juridică ar permite repunerea pe rolul instanţelor judecătoreşti, în mod repetitiv, fără limită în timp, a controlului de legalitate al unui act administrativ unilateral cu caracter individual fie de către subiectul de drept determinat căruia i se adresează, fie de către terţe persoane, care însă au manifestat o atitudine pasivă prin neexercitarea în termenul legal sub imperiul legii aplicabile a acţiunii în anulare.
Astfel, a apreciat judecătorul fondului că, în privinţa actelor administrative unilaterale cu caracter individual, normele juridice în discuţie contravin principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată şi în aplicarea principiului priorităţii aplicării reglementărilor internaţionale, consacrat de art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, impunându-se aplicarea directă a dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O. ce consacră dreptul la un proces echitabil şi blocului de convenţionalitate constituit de practica constantă a C.E.D.O. în cauzele tip Beian c. României; a principiilor statuate prin Codul bunei administraţii, aprobat prin Recomandarea CM/Rec (2007) a Consiliului de Miniştri al U.E.; jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 6 din C.E.D.O., Curtea a apreciat că prin posibilitatea de a ataca fără limită în timp un act administrativ unilateral cu caracter individual se încalcă dreptul la un proces echitabil cu componentele sale referitoare la dreptul de acces la justiţie şi principiul securităţii raporturilor juridice.
A fost invocată jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg prin care s-a reţinut în ceea ce priveşte posibilitatea de invocare a excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare, că atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui un act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al actului respectiv nici chiar pe calea incidenţă a excepţiei de nelegalitate.
Pe cale de consecinţă, în raport cu argumentele expuse, Curtea de Apel a apreciat că prin dispoziţiile în discuţie, ce permit, fără limită în timp, controlul de legalitate al unui act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 şi după împlinirea termenului în care partea putea exercita acţiunea în anulare, cum este şi actul ce face obiectul prezentei cauze, certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis la data de 11 februarie 1999, se poate ajunge la înlăturarea efectelor juridice produse de actul administrativ cu caracter individual, fapt ce poate avea drept consecinţă crearea unui „climat general de incertitudine şi nesiguranţă juridică", aşa cum a concluzionat C.E.D.O., în parag. 99 al Hotărârii pronunţate în cauza P. contra României.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs recurentele – reclamante F.L. şi C.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentele au dezvoltat următoarele critici faţă de soluţia adoptată de prima instanţă, indicând incidenta motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la art. 3041 C. proc. civ.:
S-a susținut că instanţa fondului nu a examinat cauza sub toate aspectele, respectiv împrejurarea că prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate s-au încălcat grav prevederile art. 480 şi 481 C. civ.
De asemenea, s-a susţinut că prin invocarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie de la Luxemburg, prin indicarea doar a numărului de hotărâre, instanţa nu a motivat sentinţa, nearătând elementele care converg spre speţa dedusă judecăţii.
S-a mai arătat că nu a fost examinată cauza prin prisma prevederilor art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie şi prin prisma dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, care garantează dreptul la proprietate.
S-a arătat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act de rang inferior tuturor actelor normative invocate de către reclamante, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
Procedura în fața instanței de recurs
La dosar au fost depuse întâmpinări din partea intimaţilor – pârâţi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Municipiului Giurgiu prin Primar, prin care s-a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.
Considerentele Și soluția instanței de recurs.
În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti în soluţionarea prezentei cauze, excepţie invocată oral cu ocazia dezbaterilor, Înalta Curte constată netemeinicia acesteia.
Astfel, art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 prevede că dispoziţiile noului C. proc. civ. se aplică numai proceselor începute după intrarea acestuia în vigoare.
Potrivit dispoziţiilor art. 54 pct. 9 din Legea nr. 76/2012 privind modificarea art. 28 din Legea nr. 554/2004, dispoziţiile legii contenciosului administrativ se completează cu cele C. civ. şi C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere între autorităţile publice, pe de o parte şi persoanele vătămate.
În acest sens, prin şedinţa Plenului secţiei de contencios administrativ şi fiscal din data de 9 iulie 2012 s-a stabilit că doar excepţiile de nelegalitate invocate începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. se soluţionează de către instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, conform dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin art. 54 din Legea nr. 76/2012.
Or, in prezenta cauză, excepţia a fost invocată la data de 27 martie 2012, fiind aplicabilă procedura prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004, in forma anterioară Legii nr. 76/2012.
Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum şi în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 11 februarie 1999 de către Ministerul Agriculturii şi Alimentației în favoarea beneficiarului A. Giurgiu SA pentru suprafața de teren de 429322 m2 identificata prin anexă şi planurile topografice cuprinse in anexe din documentația de stabilire şi evaluare a terenurilor înregistrata din 07 iunie 1993 la Oficiul de cadastru şi Organizarea Teritoriului jud Giurgiu, reprezintă incontestabil un act administrativ unilateral cu caracter individual.
Data emiterii acestui certificat este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel încât excepţia de nelegalitate invocată, în mod corect a fost respinsă de instanţa de fond.
Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 (text de lege ce constituie temeiul de drept al excepţiei invocate): „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate”, iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”.
Curtea Constituţională prin Decizia nr. 425/2008 şi nr. 426/10.04.2008 a reţinut că dispoziţiile sus-menţionate sunt constituţionale în raport de prevederile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 şi art. 44 din Legea fundamentală.
Cu privire la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a dispoziţiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate, trebuie precizat însă că judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenţiei Europene), iar pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa comunitare.
Raportându-se la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la practica C.E.D.O., precum şi la reglementările comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, Înalta Curte conform practicii sale constante reţine că instanţa de fond în mod corect a înlăturat dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, aceste dispoziţii contravenind unor principii fundamentale convenţionale şi comunitare a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
De asemenea, Înalta Curte reţine că jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg este constantă şi unitară, în ceea ce priveşte posibilitatea de invocare a excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare, în sensul că, atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate.
În măsura in care prima instanţă a respins excepţia de nelegalitate invocată constatând că certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu mai poate forma obiect al cenzurii instanţei de contencios administrativ pe calea excepţiei de nelegalitate, in mod corect nu s-a mai procedat la verificarea concordanţei actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, astfel că motivele de recurs sunt nefondate.
Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Constatând că sentința recurată este legală Și temeinică Și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia necompetenţei materiale invocată de recurenţii – reclamanţi.
Respinge recursul declarat de F.L. şi C.S. împotriva sentinţei nr. 6723 din 26 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6189/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 6197/2013. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
