ICCJ. Decizia nr. 622/2013. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 622/2013
Dosar nr. 570/45/2012
Şedinţa de la 7 februarie 2013
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Obiectul acţiunii judiciare
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. 13125/99/2011, reclamantul D.M.D. a chemat în judecată I.P.J. Iaşi şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, solicitând obligarea pârâtelor la anularea deciziei de imputare din 06 iunie 2011 emisă de I.P.J. Iaşi - Comisia de Cercetare Administrativă, anularea hotărârii din 27 iulie 2011 emisă de I.P.J. Iaşi - Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, anularea hotărârii din 23 septembrie 2011 emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor, suspendarea efectelor deciziei de imputare şi a hotărârilor până la soluţionarea prezentei acţiuni, exonerarea de la plata sumei de 7.500 RON, contravaloarea răspunderii materiale care s-a antrenat în sarcina sa şi restituirea sumelor achitate cu acest titlu.
Hotărârea primei instanţei aflate în conflict
Prin sentinţa nr. 1151/2012 din 22 mai 2012, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetentei materiale a Tribunalului în soluţionarea cauzei şi, în consecinţă, a declinat, spre competentă soluţionare Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cauza privind pe D.M.D. în contradictoriu cu Ministerul Administraţiei şi Internelor şi I.P.J. Iaşi.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut că decizia de imputare contestată din 06 iunie 2011, prin care s-a stabilit răspunderea patrimonială a reclamantului pentru suma de 7.500 RON reprezentând daune morale achitate în baza unei sentinţe civile, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 din O.G. nr. 121/1998.
Răspunderea patrimonială a militarilor, stabilită prin actul normativ menţionat, derogă de la dreptul comun şi de la reglementările specifice legislaţiei muncii, prin art. 22 şi următoarele din nr. O.G. nr. 121/1998 prevăzându-se modalităţile de stabilire şi recuperare a pagubelor, iar pârâtul Inspectoratul de Politie al judeţului Iaşi s-a conformat acestor dispoziţii prin emiterea deciziei de imputare din 06 iunie 2011.
Tribunalul a apreciat că, în speţă, Curtea de Apel este competentă să se pronunţe pe fond, cauza fiind supusă reglementărilor speciale din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, coroborate cu prevederile Legii nr. 360/2002 privind statutul poliţistului şi ale H.G. nr. 137/1991 - în prezent abrogată prin H.G. nr. 294/2007.
De asemenea, a reţinut Tribunalul, natura cauzei este de contencios administrativ, iar nivelul central al instituţiilor pârâte, emitente a actelor contestate, atrage aplicabilitatea reglementărilor art. 10 din Legea nr. 554/2004 şi art. 3 pct. 1 C. proc. civ.
Reclamantul a contestat decizia de imputare a pagubei reprezentând daune morale achitate de I.P.J. Iaşi, în baza prevederilor O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor. Totodată, a atacat actele administrativ-jurisdicţionale emise ca urmare a contestării deciziei de imputare, în procedura administrativ-jurisdicţională declanşată la cererea sa, în temeiul dispoziţiilor art. 30 şi următoarele din O.G. nr. 121/1998, finalizată prin hotărârea din 27 iulie 2011 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din I.P.J. IASI şi prin soluţia dată ca urmare a plângerii formulate împotriva hotărârii de către Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din Ministerul Administraţiei şi Internelor, respectiv hotărârea din 2011. Prin aceasta din urmă, Comisia de Jurisdicţie a respins plângerea formulata de D.M.D. şi a menţinut hotărârea anterioară şi deci, decizia de imputaţie emisă.
Or, reclamantul, alegând calea administrativ-jurisdicţională stabilită de legea specială incidentă, în art. 30 şi următoarele ale O.G. nr. 121/1998, a procedat apoi la sesizarea instanţei de contencios, conform prevederilor art. 43 din acelaşi act normativ, care statuează că, în situaţia în care, după epuizarea acestor căi de atac, persoanele obligate la repararea prejudiciului în condiţiile prezentei ordonanţe consideră că au fost lezate într-un drept legitim se pot adresa instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii.
Tribunalul a reţinut, aşadar, că, pentru stabilirea instanţei competente, în situaţia dată, sunt de aplicat reglementările procedurale în materia contenciosului administrativ, ale art. 10 alin. (1) teza a doua, având în vedere calificarea ca acte administrative a actelor contestate, precum şi atacarea actului administrativ jurisdicţional al Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor, ca autoritate de nivel central, cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială.
Hotărârea celei de-a doua instanţe aflate în conflict
Prin sentinţa nr. 248/2012 din 24 septembrie 2012, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Iaşi, a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia civilă şi de contencios administrativ, a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă şi, în baza art. 21 C. proc. civ., a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţă în drept să hotărască asupra conflictului de competenţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a constatat că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă anularea deciziei de imputare din 06 iunie 2011 emisă de I.P.J. Iaşi - Comisia de Cercetare Administrativă, anularea hotărârii din 27 iulie 2011 emisă de I.P.J. Iaşi - Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, anularea hotărârii din 23 septembrie 2011 emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor, suspendarea efectelor deciziei de imputare şi a hotărârilor până la soluţionarea prezentei acţiuni şi exonerarea reclamantului de la plata sumei de 7.500 RON.
Curtea a reţinut că în cauză raportul juridic dedus judecăţii are la bază raportul de serviciu dintre reclamant, funcţionar public cu statul special şi I.P.J. Iaşi, instituţie publică locală, iar competenţa de soluţionare a unei cauze se stabileşte în raport de obiectul dedus judecăţii şi nu de calitatea părţilor pe care reclamanta înţelege să le cheme în judecată. Astfel, Curtea a constatat că reclamanta a înţeles să cheme în judecată şi o autoritate centrală, însă nu contestă vreun act emis de acestea în mod autonom, criticând exclusiv actul autorităţii locale, cu care are raportul de serviciu, acesta fiind actul administrativ ce a generat prezentul litigiu. Faptul că respectivul act a fost menţinut de autoritatea publică centrală faţă de care este subordonată autoritatea judeţeană emitentă, în procedura administrativ jurisdicţională urmată de reclamant, nu este în măsură să atragă competenţa curţii de apel, în condiţiile în care raportul de serviciu al reclamantului este cu o autoritate judeţeană, iar actul administrativ care produce efecte juridice şi „dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice” este decizia de imputare din 06 iunie 2011 emisă de I.P.J. Iaşi.
Regulatorul de competenţă
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21 şi art. 22 alin. (3) din C. proc. civ., va pronunţa, în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, regulatorul de competenţă şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
În cauză, este necontestat că reclamantul a sesizat instanţa de judecată în temeiul art. 43 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, solicitând anularea deciziei de imputare din 06 iunie 2011 emisă de inspectorul şef al Inspectoratului de Poliţie al judeţului Iaşi, a hotărârii din 27 iulie 2011 dată de Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Iaşi în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei de imputare, precum şi a hotărârii din 23 septembrie 2011 pronunţată de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru soluţionarea plângerii formulate împotriva hotărârii date de inspectoratul judeţean.
Analizând dispoziţiile art. 30-43 din O.G. nr. 121/1998, Înalta Curte observă că legiuitorul a instituit două faze de contestare administrativă a deciziilor de imputare.
Astfel, prima fază, contestaţia împotriva deciziei de imputare care se soluţionează de comandantul sau şeful care a emis decizia reprezintă un recurs administrativ care se finalizează printr-o hotărâre dată asupra contestaţiei, ce poate fi atacată cu plângere.
A doua fază, declanşată prin plângerea formulată împotriva hotărârii prin care a fost respinsă/ admisă în parte contestaţia împotriva deciziei de imputare, se desfăşoară în faţa Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor care funcţionează la nivelul ministerului, în cazul de faţă, după o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi al autonomiei activităţii de jurisdicţie, în raport cu structurile de conducere ale ministerului.
Această fază se finalizează prin pronunţarea unei hotărâri definitive, potrivit art. 31 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998, care are caracterul unui act administrativ jurisdicţional adoptat într-o activitate de jurisdicţie specială.
Astfel fiind, Înalta Curte consideră că, în cauză, dispoziţiile art. 43 din O.G. nr. 121/1998 se raportează la prevederile art. 6 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, competenţa de soluţionare a litigiului de faţă fiind determinată de rangul central al Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor, care a pronunţat hotărârea din 23 septembrie 2011.
De altfel, instanţa supremă s-a mai pronunţat în sensul că hotărârea pronunţată de Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor care funcţionează în temeiul O.G. nr. 121/1998 are natura juridică a unui act administrativ jurisdicţional, Comisia realizând o activitate de jurisdicţie administrativă specială (de ex., decizia nr. 2549 din 25 iunie 2003 şi Decizia nr. 3386 din 05 iulie 2012 ale secţiei de contencios administrativ şi fiscal).
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul D.M.D. şi pârâţii Ministerul Afacerilor Interne (fost Ministerul Administraţiei şi Internelor) şi I.P.J. Iaşi, în favoarea Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 623/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 533/2013. Contencios. Contract administrativ.... → |
|---|
