ICCJ. Decizia nr. 6284/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6284/2013
Dosar nr. 1150/33/2011
Şedinţa publică de la 24 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii F.P., F.G. şi P.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea parţială a actului administrativ, hotărâre de guvern, emis de Guvernul României, sub nr. 649 din data de 21 august 1995, pentru porţiunea de drum amplasata ilegal pe proprietatea reclamanţilor; obligarea pârâtului la plata de daune morale pentru încălcarea gravă a dreptului de proprietate, drept fundamental înscris în Constituţia României şi In Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru perioada de 16 de ani de folosire a drumului construit pe proprietatea reclamanţilor fără acordul lor în cuantum de 20 euro/ zi; ridicarea construcţiei ilegale.
Ulterior, reclamanţii au completat cererea de chemare în judecată, solicitând ridicarea construcţiei ilegale, în caz contrar obligarea la plata unei sulte în sumă de 100 euro pentru fiecare zi de folosinţă a porţiunii de drum amplasată ilegal pe proprietatea reclamanţilor; subsidiar anulării parţiale a actului administrativ au solicitat intrarea în legalitate prin efectuarea exproprierii pentru suprafaţa de teren ocupată de construcţia drumului cu justă despăgubire (inclusiv pentru mutarea limitelor de proprietate în caz de nevoie); despăgubiri pentru perioada de 16 de ani de folosire a drumului construit pe proprietatea reclamanţilor fără acordul acestora în cuantum de 90 euro/ zi de folosinţă şi pentru pagubele produse proprietăţii reclamanţilor; ridicarea construcţiei ilegale; obligarea pârâtului de a plătii reclamanţilor o sută de 100 euro/ zi de folosire a porţiunii de drum amplasată ilegal pe proprietatea reclamanţilor, de la data stabilita de instanţă, printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă în cauză.
În motivare s-a arătat, în esenţă, că prin Hotărârea de Guvern nr. 649 din 21 august 1995, drumul comunal 15 (DC 15) a fost clasificat ca drum judeţean (01 109 T) de acces către mănăstirea Nicula, în ciuda faptului că, începând din porţiunea piciorul dealului şi întâlnirea cu porţiunea silvică (ultima curbă către mănăstire), terenul se află integral pe proprietatea reclamanţilor, iar din acest punct şi până la parcarea mănăstirii ocuparea este parţială, ocolindu-se amplasamentul de utilitate publică legal constituit şi înscris în cartea funciară a satului Nicula sub nr. Topo 1106.
Reclamanţii au criticat hotărârea de guvern contestată ca reprezentând o expropriere mascată, precum şi o îmbogăţire fără justă cauză, arătând că a fost adoptată fără fundamentare în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al autorităţii publice, cu nerespectarea amplasamentului real al drumului comunal, iar lucrările executate la această porţiune de drum au creat prejudicii reclamanţilor.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Guvernul României a invocat excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, în condiţiile în care acţiunea în justiţie a fost formulată după împlinirea termenului de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, susţinând, în esenţă, că drumul comunal DC 15 a fost realizat înainte de anul 1989 (conform adresei nr. 10871/2011 a Consiliului Judeţean Cluj, pe care o anexează în xerocopie); că prin Decizia civilă nr. 240/R/2009 a Curţii de Apel Cluj, rămasă definitivă şi irevocabilă, instanţa a stabilit că reclamanţii nu au dreptul la reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 5,5 ha, ci doar la o suprafaţă de maxim 4,24 ha, fiindu-le reconstituită deja suprafaţa cu care antecesorul lor a intrat în C.A.P., iar pentru terenul ocupat de drum raportat la suprafaţa care se va constata că li se cuvine, reclamanţii au obţinut deja teren într-o altă locaţie.
La termenul din 25 noiembrie 2011, reclamanţii au arătat că înţeleg să extindă acţiunea şi asupra H.G. nr. 540/2000 privind clasificarea drumului comunal DC15 în drum judeţean DJ 109T pentru porţiunea de drum amplasată ilegal pe proprietatea acestora.
Faţă de această completare, pârâtul Guvernul României a invocat excepţia lipsei plângerii prealabile, în condiţiile în care din actele comunicate nu se face dovada realizării de către reclamanţi a procedurii administrative prealabile; excepţia tardivităţii introducerii cererii de anulare parţială a H.G. nr. 540/2000, întrucât acţiunea în justiţie a fost formulată după împlinirea termenului de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 81 din 3 februarie 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de chemare în judecată precizată şi extinsă formulată de reclamanţii F.P., F.G. şi P.A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin H.G. nr. 649 din 21 august 1995, a cărei anulare se solicită, a fost aprobată clasarea ca drum comunal a sectorului de drum cuprins între DJ 109D Nicula - Mănăstirea Nicula, din judeţul Cluj, în lungime de 2,860 km, devenit DC 15, iar ulterior, prin H.G. nr. 540/2000 privind aprobarea încadrării în categorii funcţionale a drumurilor publice şi a drumurilor de utilitate privată deschise circulaţiei publice drumul comunal DC 15 a devenit DJ 109T, aflat în prezent în proprietatea judeţului Cluj şi în administrarea Regiei Autonome de Administrare a Domeniului Public şi Privat a judeţului Cluj; că drumul comunal DC 15 a fost realizat înainte de anul 1989 (conform adresei nr. 10871/2011 a Consiliului Judeţean Cluj, când o parte din terenul cu destinaţia drum a fost proprietatea fostului CAP, iar o altă parte era proprietatea Mănăstirii Ortodoxe "Adormirea Maicii Domnului", iar prin Decizia civilă nr. 240/R/2009 a Curţii de Apel Cluj, irevocabilă, instanţa a stabilit că reclamanţii nu au dreptul la reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 5,5 ha (potrivit adeverinţei eliberate anterior), ci doar la o suprafaţă de maxim 4,24 ha, fiindu-le reconstituită deja suprafaţa cu care antecesorul lor a intrat în C.A.P., iar pentru terenul ocupat de drum raportat la suprafaţa care se va constata că li se cuvine, reclamanţii au obţinut deja teren într-o altă locaţie.
Curtea a concluzionat că pentru porţiunea de teren ocupată de drumul de acces spre Mănăstirea Nicula, reclamanţii nu au un titlu care să justifice un drept de proprietate, ori chiar în ipoteza (nedovedită în cauză) că aceştia ar fi îndreptăţiţi la reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la terenul cu destinaţia de drum, este perfect legală şi nevătămătoare pentru reclamanţii reconstituirea pe un alt amplasament liber aflat la dispoziţia comisiei locale, deşi, din motivarea deciziei nr. 240/R/2009 şi respectiv a deciziei nr. 584/A/2008 pronunţată de Tribunalul Cluj s-a reţinut că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 5,5 ha ci doar pentru 4,24 ha, fiind anulată parţial adeverinţa nr. X.
Reconstituirea dreptului de proprietate, atunci când este justificată, se face de regulă pe vechile amplasamente, iar când acest lucru nu este posibil atunci în funcţie de suprafeţele aflate la dispoziţia comisiilor locale se propun alte amplasamente pentru punerea în posesie.
A mai concluzionat instanţa fondului că actele administrative supuse controlului de legalitate pe calea prezentei acţiuni au fost emise în exercitarea atribuţiilor conferite prin lege, că au fost precedate de Note de Fundamentare care justifică pe deplin emiterea lor şi că nu se poate reţine privarea de un bun al reclamanţilor aşa cum este circumstanţiată această noţiune în jurisprudenţa CEDO şi nici măcar a unei speranţe legitime, aşa cum este acesta consacrată convenţional, iar din probatoriul administrat nu rezultă nici o vătămare adusă drepturilor sau intereselor legitime ale reclamanţilor prin emiterea celor două acte administrative atacate.
3. Calea de atac exercitata în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 81 din 3 februarie 2012 au formulat recurs reclamanţii F.P., F.G. şi P.A., solicitând casarea acesteia şi, rejudecând cauza în fond, să admită acţiunea aşa cum a fost formulată şi extinsă.
In motivarea recursului s-a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond nu a analizat toate probele şi a interpretat greşit faptele şi probatoriul administrat în cauză.
Astfel, s-a reţinut greşit că drumul era construit dinaintea anului 1989 şi că o parte a acestuia se afla pe proprietatea Mănăstirii Nicula; că, în afara adresei nr. 10871/2011 a Consiliului Judeţean Cluj nu există nici un alt document care să ateste faptul că ar fi fost construit un drum pe proprietate înainte de anul 1989; că termenul de referinţă al tuturor documentelor prezentate este anul 1995, în condiţiile în care recurenţii erau proprietari din anul 1991 şi au prezentat dovezi atât ale dreptului de proprietate cât şi a suprafeţei şi amplasamentului; că drumul în discuţie era un simplu drum de exploatare aflat pe proprietatea recurenţilor; că adoptarea hotărârilor de Guvern criticate şi lucrările executare ca urmare a acestora echivalează cu o expropriere silită, mascată; că decizia civilă nr. 240/R/2009 a Curţii de Apel Cluj nu are nici o legătură cu obiectul litigiului şi nu-1 afectează; că iar instanţa de fond nu a ţinut cont de decizia nr. 1659/A/2001 a Tribunalului Cluj, definitivă şi executorie, favorabilă reclamanţilor, iar suprafaţa de teren în discuţie se află pe cele 4,24 ha atribuite recurenţilor.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa atacată, în raport cu motivele de recurs formulate, cât şi din oficiu, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
În speţă, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond nu a examinat toate apărările şi argumentele părţilor şi nu a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.
Astfel, deşi pârâtul Guvernul României a invocat excepţiile tardivităţii capetelor de cerere privind anulare H.G. nr. 649/1995 şi H.G. nr. 540/2000, instanţa de fond a respins aceste excepţii cu o motivare extrem de sumară şi neconvingătoare.
De asemenea, deşi pârâtul invocase şi inadmisibilitatea cererii privind anularea H.G. nr. 540/2000 raportat la nerespectarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prima instanţă, deşi, la termenul din 27 ianuarie 2012 a unit această excepţie cu fondul, nu s-a pronunţat în nici un fel, prin sentinţa recurată, asupra acestui aspect.
Înalta Curte mai constată că, în ansamblul considerentelor primei instanţe, lipseşte analiza convingătoare a probelor administrate, aceasta limitându-se a relua unele din argumentele pârâtului fără a expune motivele pentru care apărările şi susţinerile reclamanţilor au fost apreciate ca neîntemeiate, iar probele solicitate de aceştia, neconcludente.
În concluzie, în speţă, nu s-au respectat dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care indică, între elementele de conţinut ale hotărârii judecătoreşti, şi expunerea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
În raport de prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nemotivarea este un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile părţii sau ale unei instanţe inferioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată nu îndeplineşte aceste cerinţe.
O asemenea modalitate de abordare a motivării unei sentinţe echivalează cu necercetarea fondului cauzei, ceea ce impune, în temeiul art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, instanţa urmează a se pronunţa asupra excepţiilor invocate de către pârâtul Guvernul României, având în vedere şi practica Înaltei Curţi în materie, iar, în ceea ce priveşte fondul cauzei, cu analiza întreg ansamblului probator şi a susţinerilor părţilor, şi exercitarea rolului activ prevăzut de dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. în ceea ce priveşte administrarea şi suplimentarea probatoriului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de F.P., F.G. şi P.A. împotriva sentinţei civile nr. 81 din 3 februarie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6236/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 6286/2013. Contencios → |
|---|
