ICCJ. Decizia nr. 6303/2013. Contencios. Alte cereri. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6303/2013
Dosar nr. 10258/4/2012
Şedinţa publică de la 24 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Direcţia Generală de Poliţie Locală Sector 6 a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S.C.G., obligarea pârâtului la plata sumei de 2.561 lei, actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, reprezentând drepturile salariale încasate necuvenit pentru perioada lucrată în anul 2010, respectiv 01 ianuarie 2010 - 07 noiembrie 2010.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că urmare controlului efectuat de către Camera de Conturi a Municipiului Bucureşti, s-a constatat faptul că aceste sume au fost încasate necuvenit. Prin Decizia Directorului Camerei de Conturi nr. 27 din 25 martie 2011, înregistrată la reclamantă sub nr. A 2831 din 29 martie 2011, s-a dispus recuperarea prejudiciului reprezentând drepturile salariale nete acordate necuvenit în perioada ianuarie - decembrie 2010 personalului angajat al Direcţiei.
Pârâtul a fost angajat al reclamantei în cadrul Serviciului Control, Petiţii şi Sesizări, în funcţia de consilier juridic, clasa I, grad profesional superior, treapta de salarizare 1, până la data de 08 noiembrie 2011, când i-au fost suspendate raporturile de serviciu conform Deciziei nr. D 2349 din 08 noiembrie 2010.
În cursul anului 2010, în perioada 01 ianuarie 2010-07 noiembrie 2010, pârâtul a încasat necuvenit suma de 2.561 lei, reprezentând salarii de merit, contravaloarea tichetelor cadou şi spor pentru condiţii vătămătoare, defalcată pe luni, după cum urmează: Ianuarie - 21 lei; Februarie - 30 lei; Martie-25 lei; Aprilie-405 lei; Mai - 404 lei; Iunie - 403 lei; Iulie-315 lei; August - 340 lei; Septembrie - 311 lei; Octombrie -327 lei; Noiembrie - 82 lei.
A mai arătat reclamanta faptul că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 256 Codul muncii coroborate cu art. 992 şi urm. şi ale art. 1092 C. civ., privind existenţa plăţii nedatorate, în sensul că prestaţia faţă de pârât s-a făcut cu titlu de plată, care potrivit Deciziei Directorului Camerei de Conturi, a fost încasată necuvenit, neexistând o obligaţie a reclamantei de a plăti acea sumă, ce a fost achitată cu bună-credinţă şi din eroare.
S-a mai precizat că reclamanta a trimis pârâtului prin poştă cu confirmare de primire notificarea nr. A 3997 din 13 aprilie 2011, prin care a fost înştiinţat că are de restituit suma reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit în perioada lucrată aferentă anului 2010 şi că în 15 zile de la primirea notificării are posibilitatea să încheie un angajament de plată în vederea restituirii sumei, conform căruia plata să fie efectuată în rate lunare, până la stingerea totală a debitului, fără a depăşi termenul de 36 de luni, însă pârâtul nu s-a prezentat la reclamantă în acest sens.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 112 şi urm. C. proc. civ., art. 256 alin. (1) C. muncii, art. 84 lit. b) şi art. 117 din Legea nr. 188/1999 republicată privind statutul funcţionarilor publici, art. 992 şi urm. C. civ., art. 1092 C. civ. şi pe toate actele normative indicate în acţiune.
2. Hotărârea primei instanţe învestite
Prin sentinţa civilă nr. 661 din 17 februarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu de această instanţă, şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că în cazul dedus judecăţii, inclusiv la data stabilirii caracterului nedatorat al drepturilor salariale acordate în baza Deciziei Directorului Camerei de Conturi nr. 27 din 25 martie 2011, pârâtul nu mai avea raporturi de serviciu cu reclamanta, astfel că dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 nu sunt aplicabile în cauză şi nu se mai poate, astfel, reţine competenţa funcţională a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.
3. Hotărârea celei de-a doua instanţe învestite
La rândul său, prin sentinţa civilă nr. 6862 din 18 septembrie 2012, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, în consecinţă declinându-se competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, judecătoria a reţinut că potrivit art. 84 şi art. 117 din Legea nr. 188/1999 coroborat cu art. 109 din acelaşi act normativ, tribunalului îi revine competenţa de a soluţiona, în fond, cererile privind conflictele de drepturi ori de câte ori prin legea specială nu se prevede altfel, conform art. 2 C. proc. civ., aceste dispoziţii având caracter imperativ.
Constatând intervenit conflictul negativ de competenţă, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a înaintat dosarul la Curtea de Apel Bucureşti în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
4. Hotărârea dată în regulatorul de competenţă
Prin sentinţa civilă nr. 145 din 16 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a stabilit competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
În motivarea acestei soluţii, Curtea a concluzionat, în esenţă, că faţă de dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, având în vedere că obiectul pricinii derivă din existenţa unor raporturi de serviciu existente între părţi la momentul efectuării plăţii, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine secţiei de contencios administrativ a tribunalului.
5. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei nr. 145 din 16 ianuarie 2013 a formulat recurs reclamanta Direcţia Generală de Poliţie Locală Sector 6 (D.G.P.L. Sector 6), criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Invocând ca temei legal al demersului său judiciar, prevederile art. 299 şi ale art. 3041 C. proc. civ., recurenta Direcţia Generală de Poliţie Locală Sector 6 a solicitat modificarea sentinţei atacate în sensul stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, înfăţişând în acest sens următoarele argumente:
- în mod greşit instanţa care a soluţionat conflictul de competenţă a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999, republicată, apreciind că pârâtul a avut calitatea de funcţionar public la data acordării sumelor necuvenite, întrucât relevantă este existenţa raportului de serviciu nu doar la momentul producerii pagubei, dar şi la data constatării acesteia şi respectiv la momentul sesizării instanţei;
- deşi faptul pretins generator de prejudiciu datează din perioada în care pârâtul se afla în raport de serviciu cu instituţia, la data constatării pagubei şi apoi a sesizării instanţei, pârâtul nu mai exercita o funcţie în cadrul D.G.P.L. sector 6;
- în prezenta cauză nu pot fi aplicate prevederile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 pentru că funcţionarul public nu se mai află în raporturi de serviciu cu unitatea recurentă la momentul constatării prejudiciului, angajarea răspunderii sale putând fi făcută numai pe calea de drept comun a răspunderii civile delictuale, ceea ce face ca judecătoria, ca instanţă de drept comun, cu plenitudine de competenţă, să fie instanţa stabilită pentru a soluţiona cauza de faţă.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Recursul este fondat.
Examinând hotărârea prin care s-a soluţionat conflictul negativ de competenţă intervenit în cauza privind pe recurenta-reclamantă D.G.P.L. Sector 6, în contradictoriu cu intimatul S.C.G., având ca obiect obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 2.561 lei, actualizată cu indicele de inflaţie, cu titlu de drepturi salariale încasate necuvenit, Înalta Curte, constată, raportat la criticile recurentei-reclamante, la situaţia de fapt ca şi la prevederile legale aplicabile, că se impunea stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 4 Bucureşti.
Înalta Curte, în acord cu susţinerile recurentei-reclamante, apreciază că în cauza de faţă, raportat la situaţia concretă a intimatului-pârât, nu poate fi atrasă competenţa materială a instanţei de contencios administrativ pe temeiul art. 84 şi 109 din Legea nr. 188/1999, republicată, a funcţionarului public.
Necontestat, astfel cum a reţinut şi instanţa învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, la data efectuării plăţii sumelor ce formează obiectul acţiunii în pretenţii de faţă, respectiv în cursul anului 2010, pârâtul a fost angajat consilier juridic în cadrul autorităţii recurente. Raportul său de serviciu a încetat însă la data de 8 noiembrie 2010 (Decizia nr. D.2349 din 8 noiembrie 2010), aşadar anterior datei introducerii cererii de chemare în judecată de faţă, la 13 iulie 2011 şi a datei notificării trimise de recurentă (13 aprilie 2011) în vederea solicitării restituirii sumei de 2561 lei, acordată în anul 2010, urmare a Deciziei nr. 27 din 25 martie 2011 a Directorului Camerei de Conturi a Municipiului Bucureşti.
Contrar celor reţinute de instanţa a cărei hotărâre formează obiectul prezentului recurs, Înalta Curte apreciază că prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999 nu sunt incidente în cauză şi ca atare nu sunt apte de a atrage competenţa instanţei de contencios administrativ.
Şi aceasta întrucât, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 „cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe”. Or, în prezenta cauză, în mod evident, nu se mai poate vorbi, încă înainte de data formulării cererii şi de data trimiterii notificării, de existenţa unui „raport de serviciu” între reclamanta-recurentă şi intimat.
În lipsa unor raporturi de serviciu existente la data investirii instanţei, Înalta Curte apreciază, în sensul şi spiritul normelor legale citate, că nu poate fi atrasă competenţa materială a instanţei de contencios administrativ, pe temeiul legal invocat.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu este irelevantă, astfel cum a arătat instanţa de fond, deţinerea calităţii de funcţionar public la data judecării cauzei, respectiv la data formulării acţiunii, neputându-se accepta că o normă cu caracter derogatoriu, de altfel, în ceea ce priveşte competenţa materială, în considerarea calităţii de funcţionar public a persoanei implicate în raportul juridic, poate fi incidentă, fără limită de timp şi independent de încetarea şi/ sau continuarea raportului de serviciu la care norma legală face trimitere expresă.
Mai mult, Înalta Curte, apreciind că nu poate fi irelevantă încetarea raporturilor de serviciu anterior constatării pretinsei pagube, semnificaţie având doar existenţa unor raporturi de serviciu între părţi la momentul plăţii sumei în litigiu, astfel cum susţine instanţa de fond, arată că nu se poate reţine competenţa funcţională a secţiei de contencios administrativ nici cu referire la art. 85 din Legea nr. 188/1999, la care s-a făcut trimitere, deopotrivă.
Potrivit art. 85 din Legea nr. 188/1999 (forma în vigoare la data sesizării instanţei) „(1) Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 84 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
(2) Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ.
(3) Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.” (subl. n).
În materia răspunderii administrativ-patrimoniale este de esenţă emiterea actului administrativ de imputare în situaţiile prevăzute la art. 84 lit. a) şi b) din Legea nr. 188/1999 sau existenţa hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, în situaţia prevăzută la lit. c a aceluiaşi articol.
Or, în măsura în care, în cauză, urmare faptului că la data stabilirii caracterului nedatorat al drepturilor salariale acordate în baza Deciziei Directorului Camerei de Conturi nr. 27 din 25 martie 2011 (f. 12-13), se suspendase raportul de serviciu al pârâtului cu autoritatea publică reclamantă, în mod evident aceasta din urmă nu a fost în măsură a emite un ordin sau o dispoziţie de imputare în condiţiile art. 85 alin. (1) raportat la art. 84 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999 care să fi făcut eventual obiectul unui contencios în anulare la iniţiativa pârâtului, pentru a se putea reţine competenţa materială a instanţei de contencios administrativ.
Faţă de toate aspectele arătate, reţinând aşadar temeinicia susţinerilor recurentei-reclamante care, de altfel, şi-a calificat acţiunea de faţă încă de la momentul sesizării iniţiale, ca fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul de faţă şi va modifica hotărârea atacată în sensul că va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 4 Bucureşti, ca instanţă de drept comun, competenţa fiind determinată în raport şi de valoarea cererii conform art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Direcţia Generală de Poliţie Locală Sector 6 împotriva sentinţei civile nr. 145 din 16 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6294/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 6331/2013. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
