ICCJ. Decizia nr. 6331/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6331/2013
Dosar nr. 1041/64/2010
Şedinţa publică de la 25 septembrie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată la 16 octombrie 2010, reclamanta SC P.I.P.M. SRL Braşov a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov să se dispună anularea deciziei nr. 1.322 din 7 septembrie 2010, deciziei de impunere nr. 510 din 20 aprilie 2010 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 4065 din 20 aprilie 2010, prin care suma de 787.006 lei solicitată cu titlul de TVA la rambursare a fost admisă pentru suma de 15.767 lei şi a fost respinsă pentru suma de 771.239 lei.
Reclamanta a solicitat ca pârâta D.G.F.P. Braşov să fie obligată să emită o nouă decizie de impunere pentru aprobarea TVA de rambursat în sumă de 771.239 lei şi să-i restituie această sumă.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că organele de inspecţie fiscală au respins în mod nelegal cererea sa de deducere a TVA în sumă de 771.239 lei aferentă facturilor nr. 5/10 aprilie 2008, nr. 6 din 17 aprilie 2008 şi nr. 7 din 4 august 2008 emise de SC D.B.G.I. SRL Bucureşti pentru avansul în sumă de 1.119.197 euro, plus TVA, achitat în baza antecontractului de vânzare - cumpărare din 9 aprilie 2008, prin care această societate s-a obligat să vândă reclamantei un număr de 77 de apartamente, 77 spaţii de parcare şi 77 spaţii de depozitare, împreună cu cotele indivize ale părţilor comune aferente acestora, situate în complexul Rezidenţial M.P., situat în oraşul Ghimbav, judeţul Braşov.
Reclamanta a susţinut că a îndeplinit toate condiţiile impuse de prevederile art. 145, art. 146 şi art. 155 din Codul fiscal pentru admiterea la deducere a TVA aferentă achiziţiei de bunuri, iar refuzul organelor de inspecţie fiscală de a rambursa TVA aferentă avansului achitat, pe motiv că SC D.B.G.I. SRL se află în procedura insolvenţei, nu poate fi reţinută, întrucât legislaţia în vigoare nu condiţionează justificarea deducerii taxei aferente achiziţiilor de dovedirea proprietăţii asupra bunurilor achiziţionate, ci de dovedirea intenţiei persoanei impozabile de a utiliza bunurile în folosul viitoarelor operaţiuni taxabile.
În acest sens, s-a precizat că, din luna iulie 2002, legislaţia fiscală nu a mai prevăzut condiţia ca bunurile să fie proprietatea contribuabililor pentru a justifica deducerea taxei pe valoarea adăugată aferentă intrărilor şi deci în mod nelegal organele de inspecţie fiscală au condiţionat deductibilitatea TVA de momentul transferului dreptului de proprietate.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 11 alin. (1) din C. fisc., care consacră principiul prevalenţei economicului asupra juridicului, astfel că deducerea TVA este permisă chiar dacă persoana impozabilă nu a fost înregistrată în scopuri de TVA, sub condiţia de a dovedi intenţia de a desfăşura o activitate economică pentru realizarea de operaţiuni taxabile, iar investiţiile pregătitoare sunt necesare iniţierii acestor activităţi economice.
Reclamata a invocat şi dispoziţiile art. 153 din C. fisc. şi pct. 66 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, învederând că intenţia societăţii de a realiza operaţiuni taxabile rezultă din documentele întocmite cu privire la achiziţia celor 77 de apartamente.
De asemenea, reclamanta a invocat prevederile art. 17 din Directiva a şasea a Consiliului nr. 77/388/ECC care nu permit statelor membre condiţionarea exercitării dreptului de deducere a TVA datorată sau achitată pentru investiţiile efectuate înainte de începerea activităţii economice de îndeplinirea unor condiţii prevăzute de legislaţia naţională.
Pentru interpretarea acestor norme comunitare în sensul susţinerilor sale pentru anularea actelor administrativ fiscale atacate, reclamanta a indicat deciziile pronunţate de Curtea Europeană de Justiţie în cauza C 400/98 Breitsohl, în cauza 268/83 Ropelman şi în cauzele reunite C110/98 la C – 147/98, în care s-a reţinut că, prima cheltuială de investiţii efectuată în scopul şi în vederea începerii afacerii trebuie să fie văzută ca o activitate economică şi ar fi contrar acestui principiu dacă activitatea respectivă nu ar începe până când afacerea nu a început efectiv să opereze, adică până când începe să producă venit impozabil.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa nr. 202/7 din 21 octombrie 2011, prin care a admis în parte acţiunea, a anulat decizia nr. 1322 din 7 septembrie 2010 şi a anulat în parte decizia de impunere nr. 510 din 20 aprilie 2010, acte întocmite de pârâta D.G.F.P. Braşov cu privire la suma de 771.239 lei, reprezentând TVA stabilită suplimentar de plată, a constatat caracterul deductibil al TVA în sumă de 771.239 lei şi a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 8.000 lei.
Pe baza înscrisurilor depuse de părţi şi a concluziilor expertizei de specialitate efectuate în cauză, instanţa de fond a reţinut că reclamanta are dreptul la deducerea TVA aferentă sumelor plătite cu titlul de avans în baza facturilor nr. 5 din 10 aprilie 2008, nr. 6 din 17 aprilie 2008 şi nr. 7 din 4 august 2008 emise de SC D.B.G.I. SRL în baza antecontractului de vânzare - cumpărare din 9 aprilie 2008, având ca obiect vânzarea unui număr de 77 de apartamente, 77 spaţii de parcare şi 77 spaţii de depozitare, împreună cu cotele indivize ale părţilor comune aferente acestora, situate în Complexul Rezidenţial M.P. din oraşul Ghimbav, Judeţul Braşov.
Hotărârea instanţei de fond s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 145 alin. (1) şi (2) din C. fisc., care prevăd că, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul realizării unor operaţiuni taxabile, iar exigibilitatea TVA este prevăzută de art. 1342 alin. (2) lit. b) la data încasării avansului, definit ca reprezentând plata parţială sau integrală a contravalorii bunurilor şi serviciilor, efectuată înainte de data livrării sau prestării acestora.
Au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 66 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004, conform cărora, în aplicarea art. 153 alin. (1) din C. fisc., activitatea economică se consideră a fi începută din momentul în care o persoană intenţionează să efectueze o astfel de activitate, iar intenţia persoanei trebuie apreciată în baza elementelor obiective, de exemplu, faptul că aceasta începe să angajeze costuri şi/ sau să facă investiţii pregătitoare necesare iniţierii unei activităţi economice.
Reţinând că achitarea unui avans nu garantează siguranţa achiziţiei de bunuri, judecătorul fondului a considerat că demersurile juridice realizate de reclamantă până la momentul achitării avansurilor, astfel cum sunt prezentate în situaţia de fapt expusă de organele de control fiscal şi concretizate în actele juridice încheiate, dovedesc faptul că achiziţia viza bunuri destinate utilizării în folosul de operaţiuni taxabile.
De aceea, s-a apreciat că, împrejurarea ulterioară achitării avansurilor, că emitentul facturilor nu a respectat termenul de finalizare a lucrărilor şi a intrat în procedura de reorganizare judiciară (la solicitarea unei terţe persoane juridice) nu a putut fi prevăzută de către reclamantă şi nici nu se circumscrie unei dispoziţii legale care să prevadă excepţii de la dreptul la rambursarea TVA aferentă avansului plătit.
Pentru aceste considerente, instanţa de fond a anulat în parte actele administrativ - fiscale întocmite de pârâtă, a recunoscut dreptul reclamantei la deducerea TVA în sumă de 771.239 lei, respingând cererile acesteia de obligare a pârâtei la emiterea unei noi decizii de impunere şi la restituirea sumei de 771.239 lei, reţinând că acestea se produc ca efect al anulării actelor contestate.
Raportat la admiterea în parte a acţiunii şi la dispoziţiile art. 274 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., instanţa de fond a admis parţial cererea de cheltuieli de judecată, obligând pârâta să plătească reclamantei cu acest titlu suma de 8.000 lei.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs atât reclamanta SC P.I.P.M.P. SRL, cât şi pârâta D.G.F.P. a Judeţului Braşov.
Recursul declarat de reclamantă s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării pârâtei la plata integrală a cheltuielilor de judecată în sumă de 14.715,65 lei.
Recurenta - reclamantă a susţinut că sunt îndeplinite în cauză condiţiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi criteriile statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru acordarea cheltuielilor de judecată, dovedindu-se realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.
Soluţia de respingere parţială a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată a fost criticată de reclamantă pentru lipsa motivelor pe care se sprijină, arătându-se că hotărârea trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echidistant al procedurii judiciare şi a respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi ele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Aceeaşi soluţie a fost criticată şi pentru aplicarea greşită a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., arătându-se că micşorarea onorariului de avocat nu a fost justificată în mod obiectiv, în condiţiile în care instanţa de fond nu a avut cunoştinţă de toate criteriile şi elementele avute în vedere de părţi la încheierea contractului de asistenţă juridică şi nici de toate activităţile prestate de avocat/ societatea de avocatură în beneficiul clientului şi în legătură cu litigiul.
Recurenta - reclamantă a susţinut că, dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. au menirea să împiedice abuzul de drept, ceea ce nu se poate reţine în cauză şi că, prin reducerea onorariului plătit avocatului, se află în imposibilitate de a-şi recupera integral cheltuielile de judecată, deşi nu se află în culpă procesuală şi nici în culpa de a fi convenit cu avocatul un onorariu exagerat. Din acest motiv, recurenta a considerat că instanţa de fond a denaturat finalitatea aplicabilităţii prevederilor art. 274 C. proc. civ., care au fost concepute ca o modalitate justă de reparaţie pentru litiganţii care se văd nevoiţi să-şi apere drepturile în justiţie.
În recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii formulate de reclamantă.
În critica formulată potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta - pârâtă a susţinut că instanţa de fond a motivat hotărârea pe baza concluziilor raportului de expertiză contabilă şi prin raportare la susţinerile intimatei - reclamante, fără a dezvolta un raţionament propriu bazat pe coroborarea tuturor probelor administrate în cauză.
În acest sens, s-a arătat că prima instanţă a înlăturat în mod nejustificat apărările formulate de recurenta - pârâtă, atât prin întâmpinare, cât şi prin obiecţiunile la raportul de expertiză contabilă, acte procedurale care au scos în evidenţă faptul că verificarea efectuată asupra relaţiilor comerciale ale intimatei - reclamante este corectă şi deci obligaţiile fiscale stabilite în sarcina acesteia nu au caracter deductibil în conformitate cu prevederile Codului fiscal.
În critica formulată în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susţinut că hotărârea instanţei de fond este rezultatul unei interpretări greşite a prevederilor legale aplicabile situaţiei de fapt existente la data efectuării controlului, prin raportare la documentele avute la dispoziţie de organele de inspecţie fiscală.
Astfel, s-a arătat că instanţa de fond nu a soluţionat cauza şi prin raportare la concluziile controalelor încrucişate realizate de organele fiscale şi care au scos în evidenţă faptul că solicitările intimatei – reclamante nu sunt întemeiate, nefiind dovedit caracterul deductibil al TVA solicitată la rambursare, în condiţiile în care nu s-au obţinut venituri taxabile din achiziţionarea imobilelor indicate în antecontractul de vânzare - cumpărare din 9 aprilie 2008.
Faţă de adresă înregistrată din 12 august 2010 la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, s-a precizat că intimata - reclamantă nu a prezentat documente suplimentare (altele decât cele depuse în timpul controlului), din care să rezulte că avansul plătit promitentului - vânzător ar fi fost destinat achiziţionării de imobile utilizate în folosul operaţiunilor sale taxabile.
Recurenta - pârâtă a considerat că instanţa de fond trebuia să ţină seama că legislaţia fiscală condiţionează deductibilitatea TVA aferentă achiziţiilor de îndeplinirea cumulativă a condiţiei de formă, ca persoana impozabilă să deţină factura care să conţină informaţiile obligatorii prevăzute de lege şi a condiţiei de fond esenţială, aceea ca achiziţiile pentru care se solicită deducerea să fie destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile ale persoanei impozabile.
Referindu-se la jurisprudenţa comunitară, recurenta - pârâtă a arătat că demonstrarea exercitării dreptului de deducere nu presupune obţinerea efectivă de venituri din operaţiuni taxabile, activitatea economică fiind considerată ca începută din momentul în care persoana impozabilă intenţionează să desfăşoare o astfel de activitate, ceea ce implică faptul că persoana respectivă să prezinte dovezi care să-i susţină intenţia de a desfăşura activităţi cu drept de deducere.
Cum formalităţile şi condiţiile de exercitare a dreptului de deducere, prevăzute la art. 145 - 147 din Codul fiscal se evaluează în raport de momentul exercitării acestui drept de către persoana impozabilă, s-a considerat că, intenţia de a desfăşura operaţiuni taxabile sau operaţiuni scutite cu taxă trebuia dovedită de către contestatoare cu documente.
O asemenea dovadă s-a considerat ca nefiind administrată în cauză cu privire la promisiunea de vânzare – cumpărare a unor imobile pentru care au fost plătite avansuri în valoare totală de 4.830.394.38 lei, inclusiv TVA, pentru rezervarea celor 77 de apartamente, spaţii de parcare, de depozitare într-un complex rezidenţial, conform antecontractului de vânzare - cumpărare din 9 aprilie 2008, pentru că investiţia nu s-a realizat şi imobilele nu au fost achiziţionate în fapt, deşi contractul de vânzare – cumpărare avea termen de încheiere la data de 30 iunie 2009, iar transferul dreptului de proprietate trebuia să se realizeze la aceiaşi dată.
Din acest motiv, s-a apreciat că, în mod legal, organele fiscale au constatat că, la data încheierii raportului de inspecţie fiscală, nu se cunoştea destinaţia imobilelor pentru care s-au achitat avansuri de rezervare, respectiv dacă bunurile sunt achiziţionate pentru activităţi economice pentru care se acordă drept de deducere sau pentru activităţi care nu conferă acest drept.
În consecinţă, s-a arătat că în mod legal organele de inspecţie fiscală au respins la deducere TVA în sumă de 771.239 lei, întrucât faptul deducerii acestei sume în baza facturilor din 10 aprilie 2008, din 17 aprilie 2008 şi din 4 august 2008 emise de promitenta - vânzătoare nu este o condiţie suficientă pentru deductibilitatea TVA, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada cerută de lege cu privire la destinaţia de utilizare a imobilelor în scopul operaţiunilor taxabile ale intimatei - reclamante.
Recurenta - pârâtă a solicitat să se constate că toate susţinerile intimatei - reclamante sunt neîntemeiate şi nu sunt justificate cu înscrisuri doveditoare din care să rezulte că bunurile imobile pentru care s-au achitat avansurile sunt destinate utilizării în scopul operaţiunilor taxabile ale societăţii, situaţie în care este greşită concluzia instanţei de fond privind caracterul deductibil al sumei de 771.239 lei, concluzie bazată numai pe raportul de expertiză contabilă, fără analizarea situaţiei de fapt existentă la data controlului, prin raportare la toate constatările organelor fiscale, inclusiv a celor rezultate din controalele încrucişate.
Recurenta - pârâtă a criticat şi soluţia de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, considerând că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 274 C. proc. civ., nefiind dovedită culpa sa procesuală în emiterea deciziei de impunere care constituie act administrativ - fiscal.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov şi va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC P.I.P.M.P. SRL, pentru următoarele considerente:
1. Aspecte de fapt relevante
Hotărârea instanţei de fond cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor în conformitate cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că se dovedeşte a fi nefondat primul motiv de recurs invocat de pârâta D.G.F.P. a Judeţului Braşov în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru lipsa argumentelor care au întemeiat soluţia de admitere în parte a acţiunii.
Critica formulată pe fondul pricinii de către aceeaşi recurentă în baza prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este întemeiată, constatându-se că instanţa de fond a aplicat greşit legislaţia referitoare la dreptul de deducere a TVA în raport cu elementele de fapt ale cauzei, care nu au fost supuse unei analize coroborate faţă de întregul material probator administrat de părţi.
Astfel, se reţine că actele administrativ - fiscale deduse judecăţii au ca obiect caracterul deductibil al TVA în sumă de 771.239 lei, aferentă facturilor din 10 aprilie 2008, din 17 aprilie 2008 şi din 4 august 2008 achitate de reclamanta SC P.I.P.M.P. SRL către SC D.B.G.I. SRL Bucureşti în baza contractului de rezervare din 18 decembrie 2007, a contractului de cesiune încheiat la 15 februarie 2008 pentru drepturile şi obligaţiile decurgând din contractul de rezervare şi a antecontractului de vânzare - cumpărare din 9 aprilie 2008.
Cu privire la TVA în sumă de 161.882,58 lei înscrisă în factura nr. 5/10 aprilie 2008, se constată că au fost greşit anulate actele administrativ - fiscale întocmite de direcţia recurentă şi a fost recunoscut dreptul la deducere al intimatei - reclamante prin interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 145 - 147 din Codul fiscal şi art. 45, art. 66 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal.
Factura din 10 aprilie 2008 în valoare de 1.010.138,28 lei, din care TVA în sumă de 161.282,58 lei, reprezentând avans rezervare apartament conform contractului din 9 aprilie 2008 a fost emisă de SC D.B.G.I. SRL Bucureşti, după ce la data de 10 aprilie 2008 a stornat factura din 11 ianuarie 2008 în sumă de 893.117,48 lei, inclusiv TVA şi factura din 15 ianuarie 2008 în sumă de 120.000,93 lei, inclusiv TVA, care au fost emise către P.F.N.D.C., în baza contractului de rezervare din 18 decembrie 2007.
Acest contract, încheiat între SC D.B.G.I. SRL, în calitate de dezvoltator imobiliar şi N.D.C., în calitate de client, a avut ca obiect rezervarea până la data de 15 mai 2008 a unui număr de 77 apartamente, împreună cu cota - parte a părţilor comune şi terenul aferent şi a unui număr de 77 de spaţii de parcare şi spaţii de depozitare situate în Complexul Rezidenţial P.M. din oraşul Ghimbav, Judeţul Braşov.
Ulterior, la data de 15 februarie 2008, s-a încheiat contractul de cesiune a contractului de rezervare între P.F. N.D.C., în calitate de cedent şi SC P.I.P.M.P. SRL, în calitate de cesionar, prin care cedentul a cedat societăţii reclamante toate drepturile şi obligaţiile decurgând din contractul de rezervare.
În considerarea succesiunii acestor acte juridice, organele de inspecţie fiscală au respins în mod corect cererea intimatei - reclamante de deducere a TVA în sumă de 161.758 lei, avându-se în vedere că avansul în valoare de 1.010.138,28 lei, inclusiv TVA, a fost achitat de către P.F. N.D.C. anterior înfiinţării societăţii intimate şi înregistrării acesteia în scopuri de TVA.
Cu privire la TVA în sumă de 609.956,86 lei înscrisă în facturile din 17 aprilie 2008 şi din 4 august 2008, reprezentând contravaloare avans, emise de SC D.B.G.I. SRL au fost de asemenea greşit anulate actele deduse judecăţii şi a fost recunoscut dreptul intimatei de a deduce TVA cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 145, art. 146 şi art. 155 alin. (5) C. fisc.
Cele două facturi au fost emise pentru sumele de 32.240 euro şi respectiv, de 888.197 euro, în baza antecontractului de vânzare - cumpărare din 9 aprilie 2008 încheiat între SC D.B.G.I. SRL, în calitate de promitent - vânzător şi societatea intimată, în calitate de promitent - cumpărător prin care promitentul - vânzător se obliga să finalizeze şi să vândă până la data de 30 iunie 2009 cel mai târziu către promitentul - cumpărător proprietatea unui număr de 77 apartamente, 77 spaţii de parcare, 77 spaţii de depozitare şi cotele indivize părţilor comune din Complexul Rezidenţial M.P., situat în oraşul Ghimbav, Judeţul Braşov.
Promisiunea de vânzare - cumpărare a unor imobile pentru care intimata - reclamantă a plătit avansuri în valoare totală de 4.830.394.38 lei, inclusiv TVA, nu a transferat un drept de proprietate, iar investiţia nu s-a realizat, nefiind încheiat actul de vânzare - cumpărare până la data stabilită de părţi - 30 iunie 2009.
În aceste condiţii, în mod legal organele de inspecţie fiscală au constatat că, la data întocmirii raportului de inspecţie fiscală, nu se cunoştea destinaţia imobilelor pentru care s-au achitat avansuri de rezervare, respectiv dacă bunurile au fost achiziţionate pentru activităţi economice pentru care se recunoaşte dreptul de deducere a TVA sau pentru activităţi care nu conferă acest drept.
În calitate de persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA, intimata - reclamantă nu are dreptul la deducerea TVA înscrisă în facturile din 10 aprilie 2008, din 17 aprilie 2008 şi din 7 august 2008, în condiţiile în care intenţia de a desfăşura activitatea economică generatoare de operaţiuni taxabile nu a fost susţinută de dovezi obiective, din care să rezulte că achiziţiile sunt destinate a fi utilizate în folosul tranzacţiilor impozabile viitoare, prin raportare la prevederile art. 153 alin. (1) din Codul fiscal coroborate cu pct. 66 din H.G. nr. 44/2004.
Intimata - reclamantă nu a dovedit prin probe concludente realitatea operaţiunilor economice pentru care şi-a exercitat dreptul de deducere a TVA, ceea ce se impunea faţă de elementele de fapt reţinute de organele de inspecţie fiscală ca argumente pentru respingerea cererii sale de rambursare a TVA.
Astfel, cu ocazia controalelor încrucişate finalizate prin procesele - verbale din 13 mai 2009 şi din 18 martie 2010 încheiate de Administraţia Finanţelor Publice sector 3 Bucureşti s-a constatat că SC D.B.G.I. SRL nu dispune de materiale de construcţii, forţă de muncă şi baza materială necesară executării Complexului Rezidenţial M.P., nu a emis facturi către clienţi în perioada 1 septembrie 2008 - 31 decembrie 2009 şi conform certificatului constatator din 14 aprilie 2009 eliberat de Oficiul Registrului Comerţului, se află în procedura generală deschisă în baza Legii nr. 85/2006 privind insolvenţa.
Prin raportare la această situaţie de fapt, existentă în perioada supusă verificării, judecătorul fondului a aplicat greşit dispoziţiile art. 1341, art. 1342, art. 145, art. 146 şi art. 1471 C. fisc., potrivit cărora dreptul de deducere se acordă dacă se demonstrează că bunurile achiziţionate sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile ale societăţii care a solicitat rambursarea TVA, condiţie care nu a fost îndeplinită de intimata - reclamantă prin probele administrate în cauză.
Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie indicată de intimata - reclamantă nu poate fi reţinută pentru soluţionarea favorabilă a cererii acesteia de deducere a TVA, întrucât vizează alte situaţii de fapt decât aceea reţinută în prezenta cauză şi din care rezultă în mod neechivoc că nu au fost finalizate imobilele pentru care s-a achitat avansul şi nici nu a fost încheiat contractul de vânzare - cumpărare până la termenul limită stabilit la data de 30 iunie 2009.
Contrar susţinerilor intimatei - reclamante, se reţine că jurisprudenţa comunitară recunoaşte statelor membre dreptul de a solicita dovezi pentru demonstrarea dreptului de deducere a TVA şi chiar dacă justificarea exercitării dreptului de deducere nu presupune obţinerea efectivă de venituri din operaţiuni taxabile, se consideră că activitatea economică este începută din momentul în care persoana impozabilă intenţionează să desfăşoare o astfel de activitate, sub condiţia ca persoana respectivă să prezinte dovezi obiective care să-i susţină intenţia de a desfăşura activităţi cu drept de deducere.
Astfel, se reţine că, în cauza C – 85/95 John Reisdorf, Curtea Europeană de Justiţie a subliniat că distincţia dintre exercitarea dreptului de deducere a TVA şi demonstrarea acestuia la controalele ulterioare este inerentă în funcţionarea sistemului comun de TVA, iar prevederile comunitare referitoare la exercitarea dreptului de deducere nu guvernează demonstrarea acestui drept după ce a fost exercitat de către persoana impozabilă. În acest sens, s-a avut în vedere că, legislaţia comunitară recunoaşte statelor membre puterea de a stabili regulile pentru supravegherea exercitării dreptului de deducere a TVA, în special modul în care persoanele impozabile urmează să-şi stabilească acest drept.
De asemenea, în cauzele reunite C – 110/98 la C – 147/98 Gabalfrisa şi în cauza C – 268/83 Rompelman, Curtea Europeană de Justiţie a stabilit că este obligaţia persoanei care solicită deducerea taxei pe valoarea adăugată să demonstreze că sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru acordarea deducerii, deoarece dispoziţiile art. 4 din Directiva 112/2006/CE nu împiedică autorităţile fiscale să solicite dovezi obiective care să susţină intenţia declarată a persoanei în cauză de a desfăşura o activitate economică în scopul realizării de operaţiuni taxabile. Mai mult decât atât, s-a considerat că, în cazurile de fraudă sau de abuz, în care persoana implicată, sub pretextul intenţiei de a desfăşura o anumită activitate economică, autoritatea fiscală poate cere replata sumelor retroactiv pe baza faptului că acele deduceri au fost efectuate pe declaraţii false.
Din cuprinsul art. 168 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 200 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată rezultă că, pentru a beneficia de dreptul de deducere, este necesar, pe de parte, ca persoana interesată să fie persoană impozabilă în sensul acestei directive şi, pe de altă parte, ca bunurile şi serviciile în cauză să fie utilizate în scopul operaţiunilor sale taxabile.
Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din directiva menţionată, noţiunea de persoană impozabilă este definită în raport cu noţiunea de activitate economică pentru care se recunoaşte dreptul de deducere, chiar dacă bunurile achiziţionate nu sunt utilizate imediat pentru această activitate, dacă însă este confirmată de elemente obiective intenţia că investiţiile s-au efectuat în considerarea de operaţiuni care dau naştere dreptului de deducere, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa comunitară (Hotărârea din 3 martie 2005, Hotărârea din 29 noiembrie 2012 dată de SC G.V.M. SRL).
Constatând că intimata - reclamantă nu a administrat asemenea dovezi pentru a beneficia de dreptul de deducere a TVA, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta D.G.F.P. a Judeţului Braşov şi va modifica hotărârea atacată, în sensul că, va respinge ca nefondată acţiunea în anulare a actelor administrativ - fiscale, prin care a fost respinsă în mod legal cererea de rambursare a TVA în sumă de 771.239 lei.
Faţă de soluţia dată pe fondul pricinii, ca urmare a recursului declarat de direcţia pârâtă, va fi respins ca nefondat recursul declarat de societatea reclamantă, întrucât nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., în condiţiile în care acţiunea va fi respinsă ca nefondată şi deci nu se poate constata culpa procesuală a autorităţii administrative pentru obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată solicitate.
2.Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia
În baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de D.G.F.P. a Judeţului Braşov şi pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica hotărârea instanţei de fond, în sensul că, va respinge ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC P.I.P.M. SRL Braşov.
Recursul declarat de societatea reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de D.G.F.P. Braşov împotriva Sentinţei nr. 202/F din 21 octombrie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta SC P.I.P.M. SRL, ca nefondată.
Respinge recursul declarat de SC P.I.P.M. SRL împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2013 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 6303/2013. Contencios. Alte cereri.... | ICCJ. Decizia nr. 6351/2013. Contencios → |
|---|
