ICCJ. Decizia nr. 6296/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6296/2013
Dosar nr. 530/33/2011
Ședința publică de la 24 septembrie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC M.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. a Judeţului Cluj, anularea în întregime a Deciziei nr. 19 din 25 ianuarie 2011, emisă de către pârâtă, şi pe cale de consecinţă anularea în întregime a Deciziei nr. 1345 din 21 octombrie 2010, emisă în baza constatărilor cuprinse în Raportul de Inspecţie Fiscală din 24 octombrie 2010, în sensul exonerării sale de la plata sumei totale de 2.234.050 lei, reprezentând impozit pe profit: -138.815 lei; majorări de întârziere impozit pe profit: - 43.264 lei; taxa pe valoare adăugată: - 1.662.269 lei; majorări de întârziere T.V.A. - 389.702 lei. A mai solicitat reclamanta suspendarea executării deciziei de impunere din 21 octombrie 2010 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a prezentei acţiuni în contencios administrativ şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că prin actele contestate s-a reţinut că ar datora TVA şi impozit pe profit, criticând constatările organelor fiscale în acest sens.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 205 din 15 martie 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC M.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. a Judeţului Cluj, şi, în consecinţă, a dispus anularea, în parte a Deciziei nr. 19 din 25 ianuarie 2011 şi a Deciziei de impunere nr. 1345 din 21 octombrie 2010 emise de pârâtă, în baza Raportului de inspecţie fiscală din 24 octombrie 2010, cu privire la suma de 1.522.972 lei, reprezentând T.V.A., precum şi cu privire la majorările de întârziere aferente acestei sume, obligând pârâta să plătească reclamantei suma de 5.200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin Decizia de impunere nr. 1345 din 21 octombrie 2010, emisă de D.G.F.P. a jud. Cluj în baza Raportului de Inspecţie fiscală din 21 octombrie 2010, s-a stabilit în sarcina reclamantei SC M.I. SRL obligaţia de plată a sumei de 2.234.050 lei, reprezentând: 138.815 lei, impozit pe profit, 43.264 lei, majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, 1.662.269 lei, taxă pe valoare adăugată şi 389.702 lei, majorări de întârziere aferente T.V.A.
Împotriva deciziei de impunere, reclamanta a formulat contestaţie, potrivit dispoziţiilor art. 205 C. proc. fisc., contestaţie care a fost respinsă prin Decizia nr. 19 din 25 ianuarie 2011 emisă de pârâta D.G.F.P. a jud. Cluj.
Examinând înscrisurile cauzei, raportat şi la expertiza contabilă efectuată, Curtea a apreciat că actele contestate sunt parţial nelegale.
Mai întâi, Curtea a constatat că facturile fiscale din 29 decembrie 2008, din 03 iulie 2009 şi din 06 iulie 2009 sunt facturi fiscale, care trebuiau evidenţiate în contabilitate, şi nu facturi proforma, cuprinzând toate elementele prevăzute de art. 155 alin. (5) C. fisc., iar din cercetările efectuate de expert, respectiv din analiza proceselor verbale de inventariere generală a patrimoniului reclamantei rezultă că respectivele autoturisme nu se mai regăsesc în patrimoniul acesteia, rezultând astfel, că livrările au avut loc.
Prin urmare, reclamanta avea obligaţia înregistrării lor în evidenţa contabilă a societăţii, în contul reprezentând venituri din vânzarea mărfurilor şi nu în cel privind venituri înregistrate în avans şi trebuiau incluse în baza impozabilă şi avute în vedere la calculul impozitului pe profit pentru anul 2009.
Neprocedând în acest sens, în mod corect organele de inspecţie fiscală au avut în vedere la calculul impozitului pe profit suma de 403.141 lei, rezultând din facturile fiscale enunţate anterior.
În continuare, instanţa fondului a mai constatat că nu există nici o dovadă la dosarul cauzei în sensul că suma de 54.713 lei ar reprezenta o cheltuială deductibilă, efectuată în interesul societăţii, cu scopul obţinerii de venituri impozabile, şi deci în mod corect această sumă a fost avută în vedere de organele de inspecţie fiscală la determinarea bazei impozabile şi la calculul impozitului pe profit, precum şi a T.V.A. aferent.
Examinând legalitatea impunerii taxei pe valoare adăugată criticată, Curtea a arătat că nu este suficientă, pentru a se reţine efectuarea unei achiziţii intracomunitare de bunuri, existenţa unor facturi fiscale emise pe numele unei societăţi, ci este necesar să se dovedească şi realitatea acelei operaţiuni, respectiv că bunurile care au făcut obiectul achiziţiei au părăsit teritoriul statului membru de expediţie şi au intrat în posesia persoanei care le-a achiziţionat.
Or, la dosarul cauzei nu există nici o dovadă cu privire la realitatea acestor livrări. Mai mult decât atât, persoanele care au declarat că ar fi ridicat autoturismele livrate şi care s-ar fi folosit de copii după documentele societăţii reclamante sunt cercetate penal pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune în formă agravată, fals în înscrisuri sub semnătură privată, fals în declaraţii şi fals privind identitatea, iar în patrimoniul societăţii reclamante nu au fost nicicând identificate aceste bunuri.
Prin urmare, existând suspiciuni cu privire la realitatea acestor tranzacţii, ca şi cercetări ale organelor penale cu privire la aspectele de fapt reţinute de organele fiscale, pârâta trebuia să facă uz de dispoziţiile art. 214 C. proc. fisc. şi să suspende soluţionarea contestaţiei până la soluţionarea sesizărilor privind săvârşirea acestor infracţiuni.
A concluzionat instanţa fondului că nu se putea reţine că reclamanta ar fi efectuat aceste achiziţii, fără a se lămuri aceste aspecte cu certitudine, astfel încât stabilirea taxei pe valoare adăugată aferentă acestor achiziţii este nelegală, neexistând, la dosarul cauzei, dovezi concrete privind achiziţia respectivă, din care să rezulte cel puţin transportul autoturismelor în România, către societatea reclamantă, astfel cum se impune şi în jurisprudenţa C.J.U.E.
În ceea ce priveşte suma de 130.247 lei cu titlu de T.V.A. colectat, a arătat prima instanţă că, existând dovada că livrările aferente acestor facturi fiscale au fost efectiv realizate, în concordanţă şi cu jurisprudenţa C.J.U.E. desprinsă din cauza C-146/05 Colee, pârâta nu putea refuza scutirea de T.V.A. aferente facturilor, astfel încât reclamanta nu datorează nici suma de 130.247 lei, calculată în mod nelegal ca fiind datorată cu titlu de T.V.A.
Fiind nelegală reţinerea acestor sume în sarcina reclamantei, este evident că este nelegală şi perceperea accesoriilor cu privire la sumele indicate mai sus, actele administrativ fiscale urmând a fi anulate şi cu privire la acestea.
Referitor la sumele de 92.343 lei, T.V.A. colectat aferent facturilor emise şi neînregistrate în evidenţa contabilă; 22.682 lei T.V.A. colectat aferent facturii externe din 12 februarie 2009 de achiziţie pentru care nu se justifică livrarea, fiind lipsă din gestiune; 1.870 lei, T.V.A. dedusă nelegal, fiind aferente penalităţilor facturate; 14.738 lei, T.V.A. dedusă aferentă achiziţiei unui autovehicul pentru care nu se justifică livrarea, fiind lipsă din gestiune şi de 7.664 lei, T.V.A. aferentă cheltuielilor cu închirierea unui autoturism pentru care nu se justifică efectuarea acestora în folosul operaţiunilor taxabile, Curtea a constatat că reclamanta nu a adus nici o critică prin acţiunea formulată, astfel încât acestea nu au mai fost analizate, în acord cu principiul disponibilităţii părţilor.
3. Calea de atac exercitată. Motivele de recurs înfăţişate de societatea reclamantă
Împotriva sentinţei nr. 205 din 15 martie 2012 în termen legal au formulat recurs atât reclamanta SC M.I. SRL, cât şi pârâta D.G.F.P. a Judeţului Cluj, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
3.1. Motivele de recurs înfăţişate de recurenta-reclamantă SC M.I. SRL
Invocând ca temei legal al căii de atac exercitate prevederile art. 304 pct. 9 cu referire la art. 3041 C. proc. civ. şi solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate, respectiv în sensul admiterii integrale a acţiunii introductive şi al anulării în întregime a Deciziei nr. 19 din 25 ianuarie 2011 şi a Deciziei nr. 1345 din 21 octombrie 2010, în sensul exonerării sale de la plata sumei totale de 2.234.050 lei, recurenta-reclamantă, în esenţă, a înfăţişat următoarele critici şi consideraţiuni, faţă de soluţia cuprinsă în sentinţa atacată:
- hotărârea este lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, cu referire la suma de 403.141 lei, venituri în avans reconsiderate de organele de inspecţie fiscală, ca fiind venituri care se iau în considerare la calculul profitului impozabil, cărora le corespunde un impozit pe profit stabilit suplimentar, în sumă de 64.503 lei, cu accesorii aferente, decizia de impunere nefiind fundamentată pe acest aspect;
- organul fiscal trebuia să îşi întemeieze constatarea cu privire la suma de 403.141 lei pe baza unor documente justificative şi financiar contabile care să ateste achiziţia şi recepţia bunurilor în cauză, însă nu există documente în care să fie consemnate astfel de operaţiuni, după cum nu au fost efectuate controale încrucişate la clienţii înscrişi în respectivele facturi proforma care să confirme sau să infirme finalizarea tranzacţiilor;
- instanţa de fond trebuia să analizeze şi cuprinsul alin. (1) al pct. 214 din Ordinul M.F.P. din 2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, concluzia organului fiscal fiind evident eronată şi chiar hilară, întrucât a fost ignorat faptul că reclamanta nu a gestionat niciodată autoturismele în cauză, nefiind în stocul de mărfuri;
- concluziile expertului tehnic, însuşite şi preluate de prima instanţă sunt false întrucât reprezentanta societăţii nu a susţinut că bunurile ar fi fost livrate clienţilor pentru simplul motiv că acestea nu au intrat în patrimoniul său;
- cu referire la cheltuielile cu chiriile în sumă de 54.713 lei considerate de către organul de inspecţie fiscală ca fiind nedeductibile la calculul profitului impozabil, nu s-a reţinut, în mod greşit încălcarea principiului libertăţii de gestiune a activităţii economice, fiind eronată concluzia în sensul că societatea şi-a înregistrat pe cheltuieli achiziţii pentru care nu a putut face dovada că sunt efectuate pentru nevoile firmei, în scopul realizării de venituri impozabile, după cum eronate sunt şi concluziile primei instanţe care a preluat argumentarea organului fiscal.
3.2. Motivele de recurs înfăţişate de recurenta-pârâtă D.G.F.P. Cluj.
La rândul său, autoritatea pârâtă a promovat recurs împotriva hotărârii primei instanţe, solicitând, în temeiul art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., modificarea acesteia, cu consecinţa respingerii în totalitate a acţiunii societăţii reclamante.
În opinia recurentei D.G.F.P. Cluj, soluţia instanţei de fond în sensul anulării în parte a Deciziei nr. 19/2011, pentru suma de 1.522.972 lei reprezentând T.V.A. şi majorări aferente T.V.A. este nelegală, fiind în mod greşit reţinută starea de fapt existentă în speţă, ceea ce a condus şi la aplicarea eronată a dispoziţiilor legale incidente.
În acest sens, în esenţă, următoarele critici şi consideraţiuni au fost înfăţişate prin motivele de recurs dezvoltate cu privire la soluţia şi considerentele primei instanţe, cuprinse în sentinţa atacată:
- raţionamentul instanţei de fond în sensul că autoritatea pârâtă trebuia să facă uz de dispoziţiile art. 214 C. proc. fisc. urmând a dispune suspendarea soluţionării contestaţiei pe calea procedurii administrative prealabile nu este în concordanţă cu prevederile legale incidente cauzei, câtă vreme art. 214 la care s-a făcut referire nu putea fi aplicat, cercetarea penală nefiind realizată faţă de persoanele fizice care au reprezentat intimata-recurentă-reclamantă la momentul efectuării operaţiunilor;
- aspectele reţinute de instanţa de fond nu corespund realităţii întrucât conform Raportului din 28 mai 2010 emis de Compartimentul de schimb internaţional de informaţii al D.G.F.P. Cluj, reclamanta apare ca destinatar al unor livrări intracomunitare efectuate de diverşi operatori intracomunitari, în sumă de 7.330.131 lei;
- esenţial în dezlegarea situaţiei de drept dedusă judecăţii este împrejurarea că achiziţiile intracomunitare de autovehicule efectuate de societatea reclamantă nu au fost înregistrate în evidenţa contabilă, nu s-a făcut plata T.V.A. şi nu au fost declarate prin decontul de T.V.A. şi prin declaraţiile recapitulative privind livrările/achiziţiile intracomunitare de bunuri;
- datele existente în sistemul V.I.E.S. accesate de organele fiscale au arătat că bunurile achiziţionate de reclamantă, autovehiculele noi sau second hand, au fost achitate în numerar, astfel că nu se poate susţine că achiziţia intracomunitară nu ar fi avut loc;
- realitatea constatărilor aparţine organelor de control fiscal din Austria iar conform răspunsurilor trimise de acestea, autovehiculele achiziţionate de reclamantă au fost achitate în numerar, existând bon de casă la fiecare factură emisă de vânzătorul Z.G.C.K.G., livrările fiind efectuate în perioada februarie-august 2009;
- raportat la constatările trimise de organele competente din Austria, autoritatea pârâtă a făcut aplicarea art. 64 şi 65 C. proc. fisc., ţinând seama şi de art. 128, art. 1301, art. 137, art. 140 şi art. 156 din Codul fiscale, stabilirea bazei impozabile suplimentare în sumă de 3.424.654 lei şi T.V.A. colectat în sumă de 650.684 lei, fiind deplin legală;
- soluţia instanţei de fond este greşită şi în privinţa sumei de 130.247 lei T.V.A. întrucât intimata reclamantă nu poate beneficia de scutirea de T.V.A. pentru livrarea intracomunitară de bunuri în condiţiile în care nu prezintă documentele justificative impuse de legiuitor în vederea scutirii de T.V.A., analiza facturilor din 12 ianuarie 2010 şi din 27 februarie 2010 atestând faptul că acestea nu conţin informaţiile obligatorii prevăzute de art. 155 alin. (5) din C. fisc., respectiv nr. facturii, codul de înregistrare în scopuri de T.V.A. a furnizorului şi al clientului, data livrării bunului, baza de impozitare şi menţiunea „scutit cu drept de deducere”.
4. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
4.1. Asupra recursului promovat de recurenta-reclamantă SC M.I. SRL
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor şi a susţinerilor înfăţişate de societatea reclamantă, a apărărilor intimatei-pârâte, cât şi sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu subzistă motivele de nelegalitate şi de netemeinicie invocate, în considerarea celor în continuare arătate.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că, dată fiind prezentarea detaliată a cuprinsului considerentelor hotărârii atacate, mai sus rezumate, respectiv a elementelor de fapt şi a argumentelor instanţei de fond în susţinerea soluţiei de anulare în parte a actelor administrativ fiscale atacate, apreciază că nu se impune reluarea acestora, referirile la situaţia de fapt ca şi la prevederile legale incidente deja analizate, urmând a fi făcute doar punctual, în contextul analizării recursurilor de faţă.
4.1.1. Din această perspectivă, Înalta Curte, reţinând desigur că societatea recurentă-reclamantă a criticat soluţia primei instanţe numai în ceea ce priveşte obligaţiile suplimentare de plată menţinute, astfel cum au fost stabilite în sarcina sa prin actele administrativ fiscale atacate, constată că nu sunt fondate criticile şi aprecierile grupate printr-un prim motiv de recurs, referitor la suma de 403.141 lei, venituri în avans reconsiderate de către organele de inspecţie fiscală ca fiind venituri care se iau în calculul profitului impozabil.
Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă şi în acord cu cele argumentat reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că nu sunt afectate de nelegalitate constatările organelor fiscale pe aspectul arătat, câtă vreme societatea reclamantă avea obligaţia de înregistrare în contabilitate a facturilor, la momentul emiterii lor şi al realizării operaţiunilor.
Cu justeţe s-a apreciat că respectivele facturi (din 29 decembrie 2008, din 03 iulie 2009 şi din 06 iulie 2009) nu puteau fi calificate ca fiind facturi proforma, întrucât legislaţia fiscală naţională nu reglementează o atare categorie de facturi.
De altfel, remedierea ulterioară, operată de societate, în sensul înregistrării facturilor în contabilitatea societăţii în trimestrul II al anului 2010, demonstrează, o dată în plus, că şi reclamanta, în cele din urmă, le-a considerat ca fiind facturi fiscale.
Nefondate sunt în opinia Înaltei Curţi şi criticile recurentei-reclamante vizând aprecierea ca eronată a raportării judecătorului fondului la aspectele consemnate în raportul de expertiză efectuat în cauză, vizând afirmaţiile reprezentantei reclamantei care a recunoscut livrarea celor 3 autoturisme, în condiţiile în care nu s-au depus la dosar alte înscrisuri sau documente care să tindă la reconfigurarea unui alt raţionament juridic.
Simplele susţineri ale recurentei nu sunt apte, de plano, a anula conţinutul unui raport de expertiză întocmit de un expert de specialitate.
4.1.2. Cu referire la criticile recurentei-reclamante vizând suma de 54.713 lei, care în aprecierea acesteia reprezintă o cheltuială deductibilă fiscal, Înalta Curte arată că şi sub acest aspect raţionamentul instanţei de fond apare ca fiind corect şi fundamentat din perspectiva normelor legale incidente.
Suma totală, compusă din cheltuielile cu închirierea unui autoturism pentru 30 de zile (40.336 lei) şi respectiv închirierea unui imobil (14.376 lei) nu putea fi apreciată ca deductibilă fiscal, raportat la dispoziţiile art. 21 alin. (1) C. fisc. şi la prevederile Ordinul M.F.P. din 2008 decât în măsura în care, pe baza unor documente justificative se demonstra utilizarea în interesul societăţii, cu scopul obţinerii de venituri impozabile.
Cum astfel de dovezi nu au fost făcute sau în mod judicios au fost apreciate ca insuficiente (e.q.: numai existenţa unui contract de închiriere pentru spaţiu, în lipsa dovezii privind desfăşurarea efectivă a activităţii în acel spaţiu), şi Înalta Curte reţine, aşadar, că sunt corecte şi legale constatările organelor fiscale de inspecţie şi sub acest aspect, realitatea şi efectivitatea operaţiunilor pentru cheltuielile arătate, în sensul stipulat în normele legale, nefiind demonstrate.
În fine, Înalta Curte apreciază că întemeiată este şi constatarea primei instanţe în sensul că principiul libertăţii de gestiune, evocat de recurenta-reclamantă nu este de natură a atrage nerespectarea sau înlăturarea prevederilor legale referitoare la „folosirea în interesul societăţii, cu scopul obţinerii de profit”, câtă vreme numai pe baza unor documente concrete, justificative, se poate ajunge la o atare concluzie.
Prin urmare, apreciind aşadar că pentru sumele mai sus analizate (403.141 lei şi respectiv 54.713 lei) constatările cuprinse în actele fiscale atacate, menţinute ca atare şi prin hotărârea primei instanţe, au susţinere faptică dar şi suport legal, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul reclamantei-recurente.
4.2. Asupra recursului promovat de recurenta-pârâtă D.G.F.P. Cluj
În completarea argumentelor mai sus înfăţişate ce demonstrează şi susţin temeinicia hotărârii primei instanţe, în parte, cu referire la aspectele menţionate, Înalta Curte constată, raportat la criticile recurentei-pârâte că acestea sunt întemeiate şi în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apte de a atrage modificarea parţială a sentinţei primei instanţe, în sensul şi pentru argumentele în continuare expuse.
4.2.1. Cu referire la achiziţiile intracomunitare,reţinute de organul fiscal ca fiind efectuate şi nedeclarate ca bunuri, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că simpla existenţă a unor facturi fiscale emise pe numele unei societăţi nu este suficientă pentru a reţine şi realitatea unor atare operaţiuni, de intrare a bunurilor în posesia persoanei care le-a achiziţionat.
Un argument suplimentar adus de judecătorul fondului în susţinerea acestei soluţii rezidă în suspiciunile ridicate de cercetarea penală efectuată asupra persoanelor ce au declarat că au ridicat autoturismele livrate, astfel încât s-a opinat în sensul că autoritatea pârâtă ar fi putut face aplicarea dispoziţiilor art. 214 C. proc. fisc., dispunând suspendarea soluţionării contestaţiei administrative, introdusă de societatea reclamantă.
Înalta Curte reţine însă că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte sub acest din urmă aspect în sensul că, art. 214 C. proc. fisc., la care face trimitere prima instanţă nu putea fi aplicat în cazul societăţii reclamante în condiţiile în care, raportat la conţinutul acestei norme, cercetarea penală ce nu se realiza faţă de persoanele fizice care au reprezentat intimata la momentul efectuării operaţiunilor, nu putea avea „o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urma a fi dată în procedura administrativă”.
Totodată, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a nesocotit, cel puţin parţial, şi totodată a acordat valenţe diferite aşa numitelor suspiciuni cu privire la realitatea tranzacţiilor în discuţie în condiţiile în care, din actele dosarului rezultă că societatea reclamantă a achitat autovehicule noi sau second hand, conform facturilor transmise, existente la dosar, în numerar iar atare împrejurări de fapt rezultă din şi au fost confirmate prin chiar constatările organelor de control fiscal din Austria.
Astfel, legat de livrările intracomunitare de bunuri ale societăţii Z.I.T.T.A. G.C.K.G., raportate cu Formularul S.C.A.C., a rezultat că societatea din Austria a efectuat în trim. I - III 2009 vânzarea a nouă vehicule către compania SC M.I. SRL.
Cum au arătat şi organele de control fiscal, maşinile au fost ridicate de dl. C.C. în numele SC M.I. SRL. Pentru verificarea societăţii comparatoare şi acordarea scutirii de T.V.A. pentru livrarea de autovehicule, societatea din Austria a verificat realitatea existenţei SC M.I. SRL care a prezentat în acest scop la prima livrare (20 februarie 2009) următoarele documente:
- certificat Constatator emis de Oficiul registrului comerţului din 14 noiembrie 2008;
- xerocopie după C.I. al dl. K.C.A. în calitate de asociat in societate;
- xerocopie după permisul de conducere al dl. C.C.
Toate autovehiculele au fost achitate în numerar, existând bon de casa la fiecare factură emisă de Z.I.T.T.A. G.H.C.K.G. Livrările au fost efectuate în perioada februarie-august 2009.
Din raportările privind livrările intracomunitare de bunuri efectuate de J.A.G.H.C.K.G. rezulta ca societatea a livrat două autovehicule către SC M.I. SRL. Persoana care a reprezentat SC M.I. SRL şi a aplicat stampila acesteia a fost dl. C.M.C. domiciliat în Piatra Neamţ.
Cu referire la livrările intracomunitare de bunuri efectuate de P.I.A.G.H.C.K.G., din raportările primite la care ataşează şi facturile de livrare, rezultă că societatea a livrat trei maşini către SC M.I. SRL, toate achitate în numerar. Realitatea societăţii cumpărătoare a fost verificată de furnizor, fiind menţionate aceleaşi documente de mai sus, şi în plus comanda semnată de dl. K. privind achiziţia unui autovehicul, document existent sub denumirea" V. Cluj 2009.
Constatările au fost trimise de organele competente din Austria prin Formularul S.C.A.C. 2004.
În fine, un alt răspuns este legat de firma A.G.G.H. care a livrat un autovehicul către SC M.I. SRL, rezultând din înscrisurile anexate actelor de control utilizarea ştampilei societăţii şi semnarea acestora de către dl. C.C., existând aceeaşi semnătura şi în cazul altor livrări, respectiv semnătura d-l C.C.
În anexa nr. 9 la raportul de inspecţie fiscală sunt prezentate centralizat facturile transmise de organele fiscale din U.E., facturi care în toate cazurile au înscris ca destinatar al bunurilor livrate SC M.I. SRL cu date corecte de identificare, respectiv codul de T.V.A. şi adresa societăţii.
Este adevărat că respectivele achiziţii intracomunitare de bunuri, respectiv de autovehicule nu au fost menţionate şi înregistrate în evidenţele contabile ale societăţii reclamante.
Nu mai puţin însă, şi în opinia Înaltei Curţi, se apreciază că, raportat la facturile identificate, la datele concrete şi detaliate furnizate de organele de control fiscal din Austria şi nu în ultimul rând, faţă de prevederile art. 64 şi 65 C. proc. fisc. ce stabilesc relevanţa facturilor, coroborat cu cele ale art. 128, 1301, 137 şi 156 din C. fisc., vizând operaţiunile asimilate livrărilor de bunuri, organele de control fiscal, în mod corect au procedat la estimarea bazei de impunere pentru societatea reclamantă.
O atare procedură este expres prevăzută şi reglementată în art. 67 C. proc. fisc., coroborat cu pct. 65.1 şi 65.2 din Normele metodologice de aplicare aprobate prin H.G. nr. 1050/2004 şi constă în identificarea elementelor care sunt cele mai apropiate situaţiei de fapt fiscale.
Organul fiscal naţional nu putea ignora şi nesocoti datele cuprinse în Raportul din 28 mai 2010 privind informaţiile primite prin sistemul V.I.E.S. referitoare la livrările intracomunitare declarate de către contribuabili înregistraţi şi identificaţi din statele membre U.E., către reclamantă, în cazul în speţă, nedeclararea lor de către petentă neputând opera ca un element de îndoială care să-i profite, în sensul stabilit de prima instanţă.
4.2.2. Întemeiate sunt în opinia instanţei de recurs şi criticile recurentei pârâte vizând soluţia instanţei de fond în privinţa sumei de 130.247 lei T.V.A. colectat aferent livrării intracomunitare.
Potrivit reglementărilor cuprinse în C. fisc. - art. 143 alin. (2) lit. a) nu se poate beneficia de scutirea de T.V.A. pentru livrarea intracomunitară de bunuri decât în ipoteza prezentării de documente justificative impuse de legiuitor, în mod expres, în acest sens.
Contrar celor reţinute de prima instanţă pe acest aspect, şi cu nesocotirea prevederilor art. 155 alin. (5) din C. fisc., Înalta Curte reţine că în mod corect s-a refuzat scutirea de T.V.A. de organul fiscal, chiar dacă de astă dată livrarea intracomunitară a fost realizată, necontestat.
Formalismul este de esenţa normelor în materie fiscală şi nesocotirea prevederilor vizând conţinutul obligatoriu al facturii, chiar şi numai pentru anumite informaţii, echivalează cu însăşi încălcarea legii.
Din analiza facturilor fiscale din 12 ianuarie 2010 şi respectiv din 27 februarie 2010 rezultă că acestea nu conţin informaţiile obligatorii prevăzute de la art. 155. alin. (5) din Legea nr. 571/2003, respectiv: numărul facturii, codul de înregistrare în scopuri de T.V.A. a furnizorului şi al clientului, data livrării bunului, baza de impozitare şi menţiunea "scutit cu drept de deducere".
Relevanţă prezintă, în opinia Înaltei Curţi, şi împrejurarea că, în ceea ce priveşte numărul facturilor, astfel cum s-a reţinut prin actele de control atacate, se observă că acestea nu sunt atribuite în baza deciziei dată de administratorul societăţii în data 14 noiembrie 2008 privind alocarea plajei de numere. Ultima factură emisă este cea din data de 19 aprilie 2010, observându-se totodată că forma facturilor diferă de cele emise.
Prin urmare, este suficient ca una din informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 să nu fie înscrisă în facturile fiscale în cauză pentru a considera ca neîndeplinită condiţia prevăzută la art. 10 alin. (1) din Ordinul M.F P din 2006.
Concluzionând pe acest aspect şi reţinând că nu au fost îndeplinite cerinţele impuse de legiuitor la art. 10 alin. (1) din Ordinul M.F.P. din 2006, Înalta Curte constată că în mod legal organul fiscal nu a acordat scutirea cu drept de deducere a sumei de 130.247 lei T.V.A. aferentă facturilor fiscale arătate şi drept urmare se impune menţinerea actelor administrativ fiscale atacate.
Astfel, în raport de toate cele mai sus înfăţişate şi reţinând temeinicia recursului promovat de autoritatea pârâtă, Înalta Curte îl va admite, cu consecinţa modificării în parte a hotărârii primei instanţe, respectiv a respingerii cererii pe aspectele apreciate ca întemeiate cu ocazia primei judecăţi.
Consecinţa soluţionării celor două recursuri, în sensul şi pe temeiul legal arătat, este respingerea ca neîntemeiată a acţiunii, în integralitatea sa, formulate de reclamanta SC M.I. SRL şi menţinerea actelor administrativ fiscale atacate, emise de autoritatea pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC M.I. SRL Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 205 din 15 martie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursul declarat de D.G.R.F.P. Cluj împotriva aceleiaşi sentinţe şi modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamantul SC M.I. SRL Cluj-Napoca ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6292/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 6300/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
