ICCJ. Decizia nr. 6307/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6307/2013
Dosar nr. 238/33/2012
Şedinţa publică de la 24 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj reclamantul L . A . a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, anularea Hotărârii din din 16 ianuarie 2012 emisă de către pârâtă şi obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de persoană refugiată cu acordarea drepturilor prevăzute de O . G . nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că are calitatea de refugiat întrucât în toamna anului 1940, împreună cu familia sa, a fost forţat să îşi părăsească domiciliul din comuna Ceanu Mare, aceasta fiind ocupată de unguri; că, pentru a evita persecuţiile armatei ungare şi pentru a-şi salva animalele şi o parte din bunuri nu s-au întors în localitatea de domiciliu timp de patru ani, adăpostindu-se prin alte sate, precum Mihai Viteazu şi Unirea; că au fost obligaţi de armata ungară în retragere să îi urmeze; că în mod nejustificat pârâta i-a respins solicitarea de acordare a drepturilor prevăzute de O . U . G . nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 267 din 4 aprilie 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantului L.A.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de fond a arătat, în esenţă, că probatoriul administrat nu a confirmat îndeplinirea condiţiilor instituite de legiuitor pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, respectiv faptul că reclamantul ar fi fost nevoit să părăsească localitatea de domiciliu datorită persecuţiilor etnice la care a fost supus de unul din regimurile instaurate în intervalul 6 septembrie 1940-6 martie 1945.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei civile nr. 267 din 4 aprilie 2012 a formulat recurs reclamantul L.A., solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii cererii sale şi, în subsidiar, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, faţă de împrejurarea că instanţa de fond a efectuat o analiză pur formală, superficială, a fondului cauzei, refuzând suplimentarea probatoriului pentru aflarea adevărului.
A susţinut recurentul că în mod greşit a apreciat instanţa de fond că în speţă nu este întrunită ipoteza normei prevăzută de art. 1 din Legea nr. 189/2000 faţă de împrejurarea nedovedirii persecuţiilor etnice la care a fost supus recurentul, şi că instanţa de fond avea obligaţia e a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
A mai arătat că aşa-numita contradictorialitatea între declaraţiile martorilor nu s-a confirmat după audierea acestora de către instanţă, ambii martori fiind refugiaţi în comuna Mihai Viteazul împreună cu reclamantul şi că instanţa de fond a interpretat restrictiv noţiunea de persecuţie etnică, contrar prevederilor Legii nr. 189/2000 şi a voinţei legiuitorului.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile recurentei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
1. Aspecte de fapt şi de drept relevante
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situaţii expres prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Solicitantul acordării drepturilor prevăzute de actele normative sus-menţionate trebuie să facă dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege în acest sens, orice mijloc de probă fiind permis.
Art. 129 alin. (5) din C. proc. civ. arată că, pentru a se ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.
În speţă, se apreciază că instanţa de fond a acţionat în concordanţă cu principiul sus-menţionat, administrând probele apreciate, în mod just, ca utile, pertinente şi concludente cauzei, raportat la obiectul acesteia.
Astfel câtă vreme în speţă se solicita cenzurarea temeiniciei şi legalităţii hotărârii Casei Judeţene de Pensii Cluj, hotărâre adoptată în considerarea declaraţiilor martorilor I.V. şi L.D. şi ca urmare a constatării unor contradicţii între aceste două declaraţii, era firesc ca instanţa de judecată să acorde întâietate audierii nemijlocite a acestora, dând, astfel, curs însăşi cererii de probatoriu a reclamantului-recurent.
Or, în urma administrării probei testimoniale, în cursul căreia recurentul-reclamant a avut posibilitatea de a pune întrebări şi a clarifica, astfel, orice aspecte apreciate ca insuficiente, s-a evidenţiat faptul că, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, martorii nu pot preciza dacă într-adevăr reclamantul-recurent îşi părăsise localitatea de domiciliu de teama persecuţiilor etnice.
În acest context, în lipsa oricăror alte date sau mijloace de probă, pe care reclamantul-recurent nu a reuşit să le individualizeze în mod suficient sau convingător în cursul dezbaterii, în mod corect a apreciat instanţa de fond faptul că în speţă nu se confirmă îndeplinirea condiţiilor instituite de legiuitor pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, fără a i se putea reproşa pasivitatea în condiţiile în care revine reclamantului sarcina de a demonstra îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.
Înalta Curte apreciază că, procedând astfel, prima instanţă a realizat un just echilibru între principiul asigurării legalităţii şi temeiniciei deciziei adoptate şi cel a soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, faţă de obiectul şi complexitatea cauzei, în contextul probatoriului administrat şi al susţinerilor recurentului-reclamant, criticile acestuia nefiind fondate, sub acest aspect.
În concluzie, în mod just a reţinut instanţa de fond că probatoriul administrat nu a confirmat îndeplinirea condiţiilor instituite de legiuitor pentru acordarea, către recurentul-reclamant, a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, atât declaraţiile notariale cât şi cele testimoniale fiind neconcludente în acest sens.
2. Soluţia instanţei de control judiciar
Pentru aceste considerente, neexistând motive de reformare a sentinţei recurate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de L.A. împotriva sentinţei civile nr. 267 din 4 aprilie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6300/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6355/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
