ICCJ. Decizia nr. 6364/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6364/2013
Dosar nr. 1642/33/2012/a1
Şedinţa publică de la 26 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, reclamanta I.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 560 din data de 13 iulie 2012 emisă de către D.G.F.P. Cluj; anularea deciziei de impunere nr. 17969/2 din 25 aprilie 2012 a D.G.F.P. Cluj şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 17969 din 25 aprilie 2012 a D.G.F.P. Cluj; suspendarea deciziei de impunere nr. 17969/1 din 25 aprilie 2012 a D.G.F.P. Cluj, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a prezentei cauze; anularea deciziei de soluţionare a contestaţiilor nr. 712 din data de 22 octombrie 2012 emisă de către D.G.F.P. Cluj cu privire la debitele accesorii; anularea deciziei de impunere nr. 39.605 din data de 08 iulie 2012 emisă de către D.G.F.P. Cluj privind debitele accesorii şi obligarea pârâtei D.G.F.P. Cluj la plata cheltuielilor de judecată.
De asemenea, s-a solicitat şi suspendarea executării actelor administrativ fiscale contestate până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
În susţinerea cererii de suspendare, reclamanta a arătat că în ceea ce priveşte condiţiile cerute de lege pentru admiterea cererii de suspendare pe temeiul art. 14 - 15 din Legea nr. 554/2004, acestea sunt îndeplinite.
1. Hotărârea instanţei de fond
Prin încheierea din 14 ianuarie 2013, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta I.A.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că, î n raport de circumstanţele concrete ale prezentei cauze, îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu poate fi reţinută.
Astfel, reclamanta nu a adus elemente prin care să probeze una din condiţiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ, respectiv paguba iminentă, care constă în pretinsul prejudiciu material care ar fi greu sau imposibil de înlăturat ulterior dacă s-ar dovedi că actul este nelegal sau în perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public .
Susţinerea reclamantei potrivit căreia prin eventuala pornire a executării silite (nedovedită nici până la data pronunţării instanţei, deşi s-a invocat că scadenţa ar fi fost data de 25 aprilie 2012) s-ar ajunge la producerea unui prejudiciu cert în patrimoniul său nu este suficientă pentru a demonstra existenţa celei de-a doua condiţii, întrucât eventuala producere a unei pagube trebuie să fie o consecinţă a executării, iar nu însăşi executarea actului administrativ atacat. Cu alte cuvinte, paguba ar trebui să constea, în cazul de faţă, într-o împrejurare determinată de pornirea executării silite. Altfel, s-ar ajunge la concluzia că cerinţa referitoare la iminenţa producerii unei pagube este presupusă în majoritatea cazurilor executării unui act administrativ, ceea ce ar contraveni caracterului de excepţie al instituţiei suspendării executării actelor administrative.
De altfel, executarea unei obligaţii bugetare, afirmă I.C.C.J., stabilita printr-un act administrativ fiscal ce se bucura de prezumţia de legalitate, nu poate constitui prin ea însăşi o paguba, în sensul art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea 554/2004; din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalenta cu o paguba, dar, din punct de vedere juridic, paguba este reprezentata doar de o diminuare ilicita a patrimoniului.
Curtea a mai reţinut că reclamanta nu a administrat niciun fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.
Curtea a constatat astfel că din probele administrate rezultă că una din condiţiile de admisibilitate a cererii de suspendare - paguba iminentă - nu este îndeplinită, astfel ca măsura de excepţie a suspendării actelor administrative contestate să fie justificată, analizarea condiţiei cazului bine justificat nemaifiind necesară.
Prin urmare, fără a se pronunţa tranşant în sensul legalităţii actului administrativ emis de pârâtă şi fără a interfera cu atribuţiile instanţei de judecată care soluţionează fondul pricinii, Curtea a reţinut că, în limitele învestirii sale, nu a putut decela elemente de natură a justifica suspendarea actelor administrativ fiscale contestate.
2. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei încheieri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reclamanta I.A. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta arată că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că cea de-a treia condiţie impusă de lege, respectiv "pagubă iminentă", nu a fost probată în mod convingător de către reclamantă.
Recurenta susţine că, prin motivarea oferită, judecătorul fondului a aderat fără rezerve la punctul de vedere exprimat de către D.G.F.P. Cluj. Practic, în opinia judecătorului şi al intimatei din prezentul recurs, privilegiul prealabilului şi interesul public, ca linii de forţă a unui act administrativ, nu pot permite niciodată suspendarea efectelor unui act administrativ.
În susţinerea căii de atac, recurenta precizează că decizia de impunere a devenit scadentă la data de 20 mai 2012, că suma imputată este de 1.021.895 RON, iar cu începere din data de 21 mai 2012, la suma de mai înainte indicată, au început să curgă dobânzi fiscale în cuantum de 0,04% pe zi de întârziere. Până la data de 28 ianuarie 2013 s-au adunat dobânzi în cuantum de 89.109,24 RON. La data de 21 august 2012, au expirat 90 de zile de la scadenţă, ceea ce a mai atras penalităţi de întârziere în cuantum de 153.284,25 RON. Astfel, toate aceste sume au un cuantum foarte ridicat care în mod sigur pot avea o influenţă negativă asupra patrimoniului recurentei.
Pe de altă parte, se arată decizia civilă nr. 4349 din 27 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost depusă la dosarul cauzei şi a fost adusă în atenţia doamnei judecător, însă judecătorul cauzei a ales soluţia ignorării jurisprudenţei Înaltei Curţi.
De altfel, apreciază recurenta, judecătorul cauzei a ignorat şi jurisprudenţa constantă a Secţiei a II a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel Cluj, la nivelul căreia, în speţe identice, s-au admis cererile de suspendare formulate de persoane aflate în situaţii identice (de pildă, încheierea din 8 ianuarie 2013, pronunţată de Dosarul nr. 1640/33/2012 sau încheierea din 9 ianuarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1639/33/2012, într-o cauză care-l priveşte pe soţul doamnei I. şi în esenţă aceeaşi stare de fapt fiscală expusă în faţa judecătorului de fond din prezenta cauză).
În ceea ce priveşte existenţa unui "caz bine justificat", recurenta arată că instanţa de fond nu a adus nicio critică cu privire la acest aspect, ceea ce o îndrituieşte să creadă că argumentele au fost acceptate de către instanţă.
Recurenta-reclamantă învederează, totodată, prin notele scrise depuse la dosarul de recurs, existenţa Dosarului nr. 1639/33/2012 pe rolul Curţii de Apel Cluj şi ulterior, pe rolul instanţei supreme, în care s-a reţinut o stare de fapt fiscală similară, în ceea ce-l priveşte pe soţul recurentei, Ispas Teodor şi care s-a soluţionat în scopul menţinerii soluţiei de suspendare a deciziei de impunere emise de D.G.F.P. Cluj, prin Decizia nr. 6196 din 17 septembrie 2013 a Înaltei Curţi.
3. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulată de recurentă şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., faţă de materialul probator şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată împrejurările conform cărora, prin decizia nr. 560 din 13 iulie 2012 emisă de către pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, s-a respins contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. 17969/2 din 25 aprilie 2012. Reclamanta I.A. a formulat acţiune în contencios administrativ împotriva deciziei menţionate, iar în condiţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, a solicitat suspendarea executării actelor fiscale contestate, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
Instanţa de control judiciar reţine faptul că instanţa de fond a analizat într-o manieră eronată condiţia pagubei iminente, concluzionând că reclamanta nu a administrat probe convingătoare referitoare la prejudiciul material, viitor şi previzibil, care să justifice aplicarea unei măsuri de excepţie.
Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. Cele două condiţii sunt cumulative, adică trebuie să fie ambele întrunite pentru a se putea dispune suspendarea executării actului administrativ. Fiind cumulative, ele nu au o ordine de prioritate stabilită între ele în cadrul demersului analitic în vederea pronunţării hotărârii cu privire la suspendare.
Condiţiile sunt explicitate de Legea nr. 554/2004 astfel: paguba iminentă este prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public (art. 2 alin. (1) lit. ş)); cazurile bine justificate sunt împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ (art. 2 alin. (1) lit. t)).
Suspendarea actului administrativ este reglementată ca excepţie de la aplicarea principiului conform cu care actul administrativ cu caracter unilateral se execută din oficiu (acesta beneficiind de prezumţia de legalitate şi de veridicitate), în scopul acordării unei protecţii provizorii a drepturilor şi intereselor particularilor până în momentul în care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, însă pentru ca această măsură excepţională să poată opera, nu este suficient doar ca partea interesată să susţină că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, ci trebuie să prezinte argumente pe baza cărora să se poată realiza o analiză în concret a cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube în raport cu natura şi amploarea măsurii dispuse prin actul contestat, cu menţiunea că se impune ca analiza îndeplinirii acestor condiţii legale să se realizeze doar în cadrul unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, în condiţiile în care în cadrul procedurii de suspendare a executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul litigiului.
De altfel, prevederile art. 14 - 15 din Legea contenciosului administrativ trebuie interpretate în lumina principiilor cuprinse în Recomandarea R(89) 8 a Comitetului de miniştri al Consiliului Europei privind protecţia judiciară provizorie în materie administrativă, potrivit cărora „măsurile de protecţie provizorie pot fi îndeosebi acordate, dacă executarea actului administrativ este de natură să creeze prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate, şi sub condiţia existenţei unui caz prima facie împotriva validităţii actului respectiv.” În aceeaşi termeni se referă şi Recomandarea Rec(2003)16 a Comitetului de miniştri al Consiliului Europei privind executarea actelor administrative şi hotărârilor judecătoreşti din domeniul dreptului administrativ, precum şi Opinia Asociaţiei Judecătorilor Europeni de Drept Administrativ din noiembrie 2008 cu privire la protecţia provizorie şi procedurile accelerate în faţa instanţelor de contencios administrativ, la cercetarea aspectelor de fond de către judecătorul suspendării provizorii, întinderea verificărilor neputând depăşi nivelul prima facie, la prima vedere, concept de drept anglo-saxon care este transpus în dreptul continental ca pipăire a fondului, examinare sumară şi care nu antamează temeinicia argumentelor.
Existenţa cazului bine justificat nu presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o asemenea cerinţă şi interpretare ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei. În cazul suspendării actului instanţa este chemată să realizeze o analiză de aparenţă a legalităţii, fără a influenţa şi afecta fondul cauzei.
Din această perspectivă, Înalta Curte remarcă că eventuala acţiune în contencios fiscal cu argumentele prezentate în cererea de suspendare nu apare a fi manifest nefondată, în sensul că se invocă argumente de fapt şi de drept, elementele unei cereri de chemare în judecată sunt clar prefigurate şi nu există nici un motiv, fără a intra în temeinicia argumentelor, care să atragă respingerea unei astfel de acţiuni, „la prima vedere”, ci, eventual, doar în urma examinării atente a chestiunilor susceptibile de a fi deduse judecăţii în contenciosul fiscal propriu-zis.
Înscrisurile dosarului, ansamblul circumstanţelor speţei şi argumentele juridice aparent valabile în contestarea legalităţii actelor administrative fiscale sunt susceptibile să răstoarne prezumţia de legalitate a actelor atacate.
Cu privire la paguba iminentă, s-a invocat în probaţiune o prezumţie simplă dedusă de reclamanta persoană fizică din chiar cuantumul considerabil al creanţei fiscale, 1.021.895 lei, în sensul că plata acestei sume de bani i-ar afecta extrem de serios situaţia patrimonială. Această prezumţie simplă nu a fost răsturnată de pârâtă cu o probă contrară, pârâta limitându-se la a remarca că reclamanta nu a produs probe din care sa rezulte ca se afla in ipoteza unui prejudiciu care nu s-a produs sau ca, odată produs, ar fi extrem de greu de reparat sau imposibil de reparat, cerinţe suplimentare şi de magnitudine care nu au fost impuse de legiuitor şi care adaugă la textul clar al legii (spre deosebire de ipoteza perturbării previzibile grave a activităţii).
Înalta Curte reţine că, prin valoarea semnificativă a datoriei fiscale pretins datorate şi prin specificul executării silite - ce vizează patrimoniul personal - este indubitabil că există o pagubă iminentă.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că, în Dosarul nr. 1639/33/2012/a1 s-a pronunţat de către instanţa supremă decizia nr. 6196 din 17 septembrie 2013, prin care s-a respins recursul declarat în cauză de organul fiscal, menţinându-se soluţia primei instanţe de suspendare a executării deciziei de impunere emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj în sarcina lui I.T., soţul recurentei din prezenta cauză.
Având în vedere că situaţiile de fapt fiscale, argumentele de drept şi debitele reţinute de organele fiscale sunt similare în cele două litigii, instanţa de recurs apreciază că pronunţarea unei soluţii unitare înlătură riscul producerii unei atingeri principiului nediscriminării consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie şi de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, din actele dosarului, rezultă că recurenta-reclamantă a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 15 lei (fila nr. 68 dosar recurs), depunând la dosar dovada achitării taxelor judiciare de timbru (fila nr. 5).
Având în vedere soluţia pronunţată de instanţa de control judiciar, devin incidente dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi, constatând culpa procesuală a intimatei, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata către recurentă a sumei de 15 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru considerentele expuse şi în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de către reclamantă şi va modifica sentinţa atacată în sensul că va admite cererea şi va dispune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 17969/2 din 25 aprilie 2012, emisă de pârâtă, cu obligarea acestei autorităţi la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de I.A. împotriva încheierii din 14 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa recurată în sensul că admite cererea formulată de reclamanta I.A. şi suspendă executarea deciziei de impunere nr. 17969/2 din 25 aprilie 2012 emisă de pârâta D.G.F.P. Cluj până la soluţionarea pe fond a acţiunii în anulare.
Obligă intimata la plata către recurentă a sumei de 15 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6351/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 6382/2013. Contencios → |
|---|
