ICCJ. Decizia nr. 6360/2013. Contencios. Anulare acte privind reglementarea concurenţei(componentă ajutor de stat, componentă concurentă). Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6360/2013
Dosar nr. 9039/2/2011
Ședința publică de la 26 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 918 din 13 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea promovată de reclamanta SC M.C. SRL
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia, prin Decizia nr. 34 din 16 septembrie 2011 emisă de pârâtul Consiliul Concurenţei (filele 6-9), act contestat în prezenta cauză, reclamanta SC M.C. SRL a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 37.761 lei pentru încălcarea prevederilor art. 50 lit. b) din Legea concurenţei nr. 21/1996, rep., cu modificările şi completările ulterioare, prin nefurnizarea informaţiilor şi documentelor solicitate potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege.
Prin contestaţia formulată împotriva acestei decizii, reclamanta a invocat o situaţie de fapt diferită de cea reţinută în sarcina sa de pârât, respectiv susţine faptul că nu a recepţionat adresa din 19 ianuarie 2011 a Consiliului Concurenţei, nu cunoaşte de către cine a fost primită şi semnată confirmarea de primire şi dacă are aplicată ştampila societăţii (ştampila rotundă, oficială aflându-se în permanenţă exclusiv în posesia administratorului legal) şi nu a recepţionat nici înscrisurile transmise pe fax - scrisorile de revenire din 04 aprilie 2011 şi din 08 iulie 2011 menţionate în art. 5 şi 6 din Considerentele Deciziei nr. 34/2011.
A arătat sub acest din urmă aspect reclamanta că deţine numărul de tel/fax conform contractului pentru furnizarea serviciului din 12 octombrie 2006.
Cu privire la faptul nerecepţionării adresei din 19 ianuarie 2011 a Consiliului Concurenţei, această împrejurare nu a fost reţinută de către prima instanţă, întrucât nu a fost probată de către reclamantă (prin dovedirea situaţiei de fapt contrare). În schimb, pârâtul a făcut dovada comunicării adresei şi a recepţionării de către reclamantă, un reprezentant al acesteia semnând pentru primirea adresei şi aplicând ştampila societăţii (fila 63).
Judecătorul fondului a mai reţinut că reclamanta a arătat, indirect, că ştampila oficială a societăţii este una rotundă, nerecunoscând deci ştampila dreptunghiulară aplicată pe confirmarea de primire depusă în copie la dosar (fila 63).
O astfel de susţinere a fost înlăturată de instanţă, întrucât pe respectiva ştampilă dreptunghiulară sunt trecute menţiuni precum: denumirea societăţii, sediul acesteia, codul unic de înregistrare nr. ordine în registrul de comerţ, precum şi contul bancar al acesteia.
Faptul că reclamanta deţine una sau mai multe ştampile ori conturi bancare constituie deplina sa responsabilitate şi nu poate fi imputat unei alte persoane sau instituţii, neputând constitui o cauză exoneratoare de răspundere în ceea ce o priveşte.
Referitor la susţinerea reclamantei din răspunsul la întâmpinare în sensul că numita C.C., gestionar la punctul de lucru situat în Tg. Neamţ, a primit adresa din 19 ianuarie 2011 şi din neglijenţă a omis să aducă la sediul societăţii, dar şi că acest gestionar nu face parte din personalul de conducere sau administrativ al societăţii reclamante, Curtea a apreciat că aceste aspecte sunt lipsite de relevanţă, nu constituie cauze exoneratoare de răspundere pentru reclamantă şi sunt în concret străine de obligaţiile legale ale acesteia şi de obiectul cauzei. Respectivele aspecte nu înlătură caracterul contravenţional al faptei reţinută de pârât în sarcina reclamantei şi nici nu justifică admiterea fie şi în parte a prezentului demers judiciar.
Apărarea reclamantei - în sensul că nu ar fi recepţionat nici înscrisurile transmise pe fax, scrisorile de revenire din 04 aprilie 2011 şi din 08 iulie 2011 menţionate în art. 5 şi 6 din considerentele Deciziei nr. 34/2011 întrucât deţine numărul de tel/fax conform contractului pentru furnizarea serviciului din 12 octombrie 2006 - nu a fost reţinută de către instanţa de fond. Aceasta întrucât din actele depuse de pârât reiese cu prisosinţă dovada contrară susţinerilor reclamantei. Astfel, adresele din 04 aprilie 2011 şi din 08 iulie 2011 au fost comunicate pe fax (filele 64-65, 66-67 şi 80-81), respectiv pe numărul obţinut de pârât de pe site-ul oficial al M.F.P., relaţii depuse în copie şi la dosar (fila 68).
Că acesta este numărul de fax al reclamantei a rezultat şi din relaţiile comunicate de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Neamţ depuse în copie la dosar chiar de către societatea reclamantă (fila 25). Iar aceasta în condiţiile în care relaţiile sunt cuprinse într-o adresă datată 20 mai 2011, relaţii recente deci, faţă de data contractului din 12 octombrie 2006 din care ar rezulta noul număr de telefon/fax al societăţii reclamante (fila 15).
Faţă de acestea, a apreciat Curtea, este responsabilitatea exclusivă a societăţii reclamante că nu a comunicat autorităţilor publice eventualul său nou număr de fax, pe care îl deţine astfel cum susţine din 2006, astfel că din culpa sa exclusivă în anul 2011 instituţii precum M.F.P., Oficiul Registrului Comerţului comunică un alt număr decât cel recunoscut de petentă.
În ce priveşte susţinerea că reclamanta ar deţine numărul de tel/fax, pentru dovedirea căruia depune acte, prima instanţă a apreciat că aceasta nu înseamnă că nu ar mai deţine şi numărul de fax, la care i-au fost comunicate înscrisuri. Astfel, reclamanta nu a făcut dovada în concret că nu mai deţine acest din urmă număr de fax şi că prin urmare nu a recepţionat înscrisurile astfel comunicate, iar aceasta în condiţiile în care pârâtul a depus la dosar şi dovada că transmisiunea pe fax a fost realizată (filele 65, 67, 80, 81).
Neîntemeiată a fost considerată şi critica referitoare la nelegalitatea cuantumului amenzii aplicată societăţii reclamante, neputând fi reţinute nici susţinerile în sensul că societatea desfăşoară două categorii distincte de activităţi (comerţ cu amănuntul de piese şi accesorii pentru autovehicule şi comerţ cu ridicata de materiale de construcţii), iar cifra de afaceri de 6.293.495 lei pe anul 2010, reţinută în stabilirea cuantumului amenzii, nu este rezultată numai din activitatea de comerţ cu piese şi accesorii autovehicule, care reprezintă doar 50-55% din întreaga cifră de afaceri.
Pe de o parte, Curtea a apreciat că aplicarea unui procent la o parte din cifra de afaceri (iar nu la cifra de afaceri totală) în aplicarea dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 21/1996 cu consecinţa directă a instituirii unei amenzi într-un cuantum mai mic decât cel cuvenit nu constituie un motiv de nelegalitate a deciziei sancţionatorii suficient pentru anularea acesteia de moment ce nu s-a invocat şi nici dovedit de către reclamantă o vătămare care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului. Din contră, situaţia expusă este favorabilă reclamantei (amenda aplicată fiind deci într-un cuantum mai mic decât s-ar fi impus).
Pe de altă parte, reţinând că pârâtul a avut în vedere suma de 6.293.495 lei ca şi cifră de afaceri pe anul 2010 din relaţiile comunicate de M.F.P., Curtea a mai constatat că reclamanta nu a făcut dovada că suma de 6.293.495 lei ar fi constituit doar 50-55% din întreaga cifră de afaceri, aceasta din urmă fiind deci într-un cuantum superior. Reclamanta a mai susţinut de asemenea că 0,6% din cifra de afaceri este exagerat de mare având în vedere că la pct. 10 din considerentele Deciziei fapta este încadrată la încălcări de gravitate mică, situaţie în care cuantumul este de 0,3% din cifra de afaceri, iar la pct. 13 din aceeaşi decizie s-a consemnat că „nu au fost reţinute circumstanţe atenuante ori agravante”.
Sancţiunea contravenţională este legal aplicată şi din acest punct de vedere, încălcarea reţinută în sarcina reclamantei fiind de gravitate mică (cf. Instrucţiunilor din 2 septembrie 2010 privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 50 şi 501 din Legea concurenţei nr. 21/1996 - Cap. II - pct. II - 2 lit. a) pentru care pârâtul a aplicat procentul de 0,3% la care, întrucât durata încălcării a depăşit 30 de zile, a aplicat factorul de multiplicare 2 (cf. aceloraşi instrucţiuni - Cap. II - pct. 3 - lit. c), rezultând astfel procentul total de 0,6% din cifra de afaceri.
În sfârşit, reclamanta a mai arătat că amenda aplicată este împovărătoare întrucât este o societate comercială de dimensiuni mici, nu este producător şi nici importator de mărfuri, iar o astfel de amendă conduce la faliment, mai ales dacă sunt avute în vedere condiţiile actuale de recesiune economică.
Curtea însă, având în vedere fapta săvârşită în concret de societatea reclamantă, respectiv relaţiile la care aceasta nu a răspuns în termenul fixat de Consiliul Concurenţei, atitudinea procesuală a reclamantei de nerecunoaştere a faptei faţă de considerentele reţinute şi mai sus expuse, dar şi împrejurarea că potrivit propriilor susţineri suma de 6.293.495 lei reprezintă doar 50 - 55% din cifra de afaceri totală, a apreciat că amenda fixată de pârât este într-un cuantum legal, rezonabil şi proporţional, neexistând niciun motiv pentru admiterea acţiunii cu consecinţa anulării Deciziei nr. 34 din 16 septembrie 2011.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta SC M.C. SRL formulând următoarele critici de nelegalitate şi netemeinicie:
- În mod greşit a fost respinsă ca nedovedită apărarea sa privind inexistenţa numărului de fax 0233791796 la care au fost comunicate cele două adrese de revenire;
- Instanţa de fond a stabilit nelegal cuantumul amenzii, în sensul că cifra de afaceri (în funcţie de care se determină cuantumul amenzii) a fost greşit stabilită, fără a se ţine seama de faptul că societatea desfăşoară două tipuri de activităţi;
- Prin hotărârea atacată nu s-a ţinut seama de criteriile legale de individualizare a sancţiunii, astfel cum acestea sunt prevăzute de Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 50 şi 501 din Legea Concurenţei şi nici de prevederile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor (aceasta din urmă permiţând înlocuirea amenzii cu avertismentul, în funcţie de circumstanţele concrete ale săvârşirii faptei).
Recurenta şi-a încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi criticile formulate, ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte comunicarea adresei Consiliului Concurenţei la un număr de fax inexistent, această apărare nu este fondată, deoarece recurenta însăşi afirmă că a omis să comunice M.F.P. schimbarea numărului (invocând propria culpă) şi, în plus, o primă adresă emisă de Consiliul Concurenţei - respectiv solicitarea de informaţii - a fost primită de un angajat al societăţii, respectiv C.C., care a aplicat şi ştampila societăţii pe confirmarea de primire a adresei din 19 ianuarie 2011.
În privinţa susţinerilor recurentei cu privire la nelegalitatea cuantumului amenzii în sensul că cifra de afaceri pe anul 2010 a fost greşit reţinută de Consiliul Concurenţei, această critică nu poate fi reţinută, deoarece recurenta se limitează la o simplă alegaţie, fără a specifica concret sumele reţinute greşit şi temeiul legal al excluderii unor sume din calculul acestei cifre.
În ceea ce priveşte gravitatea faptei, din probele dosarului a rezultat că informaţiile erau necesare pentru o investigaţie pe care autoritatea de concurenţă a deschis-o în vederea cunoaşterii pieţei pieselor de schimb pentru automobile, cu scopul identificării şi corectării eventualelor disfuncţionalităţi, de natură concurenţială. Or, tocmai informaţiile solicitate recurentei, cât şi celorlalţi agenţi economici, care activează pe respectiva piaţă constituiau premisele pentru ca autoritatea de concurenţă să poată depista eventualele disfuncţionalităţi, iar recurenta SC M.C. SRL avea cunoştinţă de scopul solicitării de informaţii potrivit adresei din 19 ianuarie 2011 emisă de Consiliul Concurenţei.
Faţă de solicitarea recurentei de înlocuire a sancţiunii amenzii cu avertisment, aceasta este neîntemeiată, deoarece legea specială aplicabilă este Legea nr. 21/1996 (Legea concurenţei), care prin art. 50 stabileşte că se sancţionează, cu amendă de la 0,1% până la 1% din cifra de afaceri totală realizată de întreprinderile contraveniente, contravenţiile prevăzute la acest articol (inclusiv contravenţia constând în nefurnizarea informaţiilor solicitate de autoritatea de concurenţă), ţinând seama de gravitatea şi durata faptei, iar nu de criteriile prevăzute de art. 26 din O.G. nr. 2/2001, astfel cum, în mod greşit, susţine recurenta.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că hotărârea atacată este legală şi temeinică, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC M.C. SRL împotriva sentinţei civile nr. 918 din 13 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6357/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 6390/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
