ICCJ. Decizia nr. 6394/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6394/2013
Dosar nr. 1402/1/2013
Şedinţa publică de la 26 septembrie 2013
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 3967 din 3 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 8199/2/2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta SC P.G. SRL în contradictoriu cu pârâţii M.F.P. - A.N.A.F., D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, A.F.P. - sector 5 Bucureşti şi A.F.P. Sector 1 Bucureşti, a anulat Decizia nr. 249/2010 şi Decizia nr. 91/2010 cu privire la colectarea T.V.A. suplimentară de 1.033.034 lei şi referitor la neacceptarea la deducere a T.V.A. în sumă de 973.112 lei., a respins celelalte capete de cerere şi a respins cererea privind cheltuielile de judecată, ca nedovedită.
2. Decizia pronunţată în recurs
Prin Decizia nr. 4198 din 17 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursurile declarate de A.F.P. Sector 5, A.F.P. Sector 1 București și M.F.P. - A.N.A.F., D.G.F.P. a Municipiului București, împotriva sentinței nr. 3967 din 3 iunie 2010 a Curţii de Apel București, secţia a-VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a modificat hotărârea recurată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei SC P.G. SRL, ca neîntemeiată, și a respins recursul declarat de SC P.G. SRL împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.
Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut în esență, următoarele:
Societatea reclamantă a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ, pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., Decizia nr. 249/2010 privind soluționarea contestației formulate de SC P.G. SRL împotriva Deciziei de impunere nr. 91 din 31 martie 2010 în ceea ce privește neacceptarea la deducere a T.V.A. în sumă de 973.112 lei și colectarea suplimentară a T.V.A. în sumă de 1.033.034 lei, cu consecința stabilirii T.V.A. de plată în sumă de 420.508 lei, plus majorări de întârziere în sumă de 808.318 lei, precum și raportul de inspecţie fiscală din 31 martie 2010, care a stat la baza deciziei de impunere.
S-a reținut că debitul fiscal supus contestării constă în suma de 2.006.146 lei, diferență suplimentară de T.V.A. aferentă unei tranzacţii imobiliare efectuate în anul 2006, (neacceptarea la deducere a T.V.A. în sumă de 973.112 lei și colectarea suplimentară a T.V.A. în sumă de 1.033.034 lei) cu consecința stabilirii T.V.A. de plată în sumă de 408.866 lei, precum și majorări de întârziere aferente în sumă de 808.318 lei.
În ceea ce privește colectarea suplimentară a T.V.A. în sumă de 1.033.034 lei, instanța de recurs a apreciat că problema de drept litigioasă privește pe de o parte, asimilarea punerii la dispoziție gratuită a unei proprietăți imobiliare, pentru care persoana impozabilă și-a dedus taxa în momentul achiziției, unei operațiuni de prestare de servicii cu plată, în sensul art. 129 alin. (3) lit. a) din C. fisc., (forma în vigoare la data de 31 decembrie 2006), iar pe de altă parte, stabilirea bazei impozabile prin raportare la o clauză contractuală de constrângere.
Sub acest aspect, s-a reținut că faptul generator al obligaţiei suplimentare de plată în cuantum de 1.033.034 lei, impuse în sarcina recurentei-reclamante prin Decizia de impunere nr. 91/2010 rezidă în punerea la dispoziție gratuită către SC A. SA a unui imobil în natură teren în suprafață totală de 24.476,7 mp, situat în, sector 1, București, împreună cu construcţiile situate pe acest teren.
Prin contractul de vânzare cumpărare, autentificat din 18 decembrie 2006 la B.N.P. A.D., recurenta - reclamantă, în calitate de cumpărător, a dobândit, de la SC A. SA, în calitate de vânzător, dreptul de proprietate “deplin și exclusiv”( art. 2.1) asupra imobilului, în natură teren în suprafață totală de 24.476,7 mp și construcții aferente, situat în, sector 1, București, în schimbul „prețului de cumpărare”, în cuantum de 19.700.000 euro (art. 3.1).
În baza contractului de vânzare-cumpărare, SC A. SA a emis factura din 18 decembrie 2006, pentru suma de 67.494.170 lei ( echivalentul a 19.700.00 euro), exclusiv T.V.A. pentru care recurenta-reclamantă și-a dedus T.V.A. aferentă, prin metoda taxării inverse, în sumă de 12.823.892,30 lei.
Ulterior, prin actul adițional la contractul de vânzare cumpărare din 2006, autentificat din 06 februarie 2006, părțile contractante au convenit că prețul contractului, în sumă de 19.700.000 euro, este compus din 17.600.000 euro, reprezentând valoarea terenului în suprafață de 24.476,7 mp și suma de 2.100.000 euro reprezentând valoarea construcției aflate pe teren.
Prin urmare, s-a reținut că recurenta-reclamantă a dobândit la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 2006, dreptul de a exercita în mod exclusiv și absolut prerogativele dreptului de proprietate( ius utendi, ius fruendi și ius abutendi) cu privire la bunurile imobile ce au făcut obiectul respectivului contract.
În plus, s-a constatat că susținerea recurentei-reclamante, în sensul dobândirii la data încheierii contractului doar a nudei proprietăți este contrazisă atât de operațiunile juridice efectuate ulterior încheierii contractului (întabularea dreptului de proprietate, înscrierea imobilelor în pasivul societății, încheierea ulterioară a contractelor cu furnizorii de utilități și refacturarea cheltuielilor către SC A. SA, obținerea autorizațiilor de demolare a unei părți a construcțiilor și demolarea acestora în nume propriu) dar și de conținutul art. 2.1 din contractul încheiat de părți, în care se vorbește de transmiterea unui drept de proprietate deplin și exclusiv.
În concluzie, s-a apreciat că este de necontestat că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat, recurenta-reclamantă a dobândit un drept de proprietate exclusiv asupra imobilului, operațiune în raport de care și-a dedus taxa pe valoare adăugată, și a pus, totodată, la dispoziția gratuită a fostului proprietar, imobilele ce fac obiectul dreptului astfel dobândit, situație asimilată de legislația fiscală unei prestări de servicii cu plată, taxabilă cu cotă normală de T.V.A., în condițiile art. 129 alin. (3) lit. a) din C. fisc.(forma în vigoare la data efectuării tranzacției).
De asemenea, s-au reținut ca neîntemeiate și susținerile recurentei-reclamante referitoare la determinarea incorectă a mărimii bazei de impozitate a taxei pe valoare adăugată, în condițiile în care, prin prisma dispozițiilor art. 137 alin. (1) lit. e) din C. fisc., organele fiscale, în mod corect, au apreciat suma de 40.000 de euro, ca valoare normală a operațiunii de punere la dispoziție a imobilului, prin raportare la o clauză contractuală prin care, în virtutea principiului libertății contractuale, părțile au evaluat anticipat lipsa de folosință lunară asupra imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat.
În concluzie, instanța de recurs a constatat că sentinţa atacată reflectă interpretarea şi aplicarea greșită a prevederilor legale precum şi evaluarea inadecvată a materialului probator, concluzia instanţei de fond, în sensul că recurenta-reclamantă nu datorează T.V.A. în sumă de 1.033.034 lei, fiind greșită.
În ceea ce privește deductibilitatea T.V.A. în sumă de 973.112 lei, instanța de recurs a apreciat că trebuie să se stabilească, în primul rând, dacă clădirile achiziționate de recurenta-reclamantă au fost sau nu achiziționate în scopul utilizării lor în scopul unor operațiuni taxabile viitoare.
Sub acest aspect, s-a reținut că societatea comercială a achiziţionat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1448 din 18 decembrie 2006, teren în suprafaţă de 24.476,7 mp în valoare de 17.600.000 euro lei, cu T.V.A. (cu taxă inversă) şi, respectiv, clădiri industriale în valoare de 2.100.00 euro, cu T.V.A. (cu taxă inversă), în scopul construirii pe terenul aferent a unui proiect imobiliar mixt incluzând clădiri de birouri, spații rezidențiale și clădiri comerciale.
Parte din clădirile industriale achiziţionate au fost demolate în cursul anului 2008, în baza unor Autorizații de desființare emise pe numele recurentei-reclamante în perioada noiembrie 2007 - aprilie 2008, deşeurile rezultate fiind valorificate, conform facturii din 01 octombrie 2008 în valoare totală de 88.859,68 lei din care T.V.A. în sumă de 14.187,68 lei.
Organele fiscale au susţinut că T.V.A. în sumă de 973.112 lei aferentă preţului plătit pentru achiziţionarea clădirilor industriale demolate, nu este deductibilă, cu motivarea, în esenţă, că acele clădiri nu au fost achiziţionate cu destinaţia de a fi utilizate în folosul unor operaţiuni economice taxabile, potrivit obiectului principal de activitate, ele fiind demolate iar materialele rezultate au fost valorificate ca deşeuri.
Din dispozițiile art. 145 alin. (1) și alin. (3) din C. fisc., rezultă că dreptul de deducere a T.V.A. aferentă unor achiziţii de imobile sau alte bunuri şi servicii este condiţionat de utilizarea bunurilor şi serviciilor achiziţionate în scopul realizării unor operaţiuni economice taxabile, în realizarea scopului economic pentru care funcţionează agentul economic contribuabil.
Instanța de recurs a reținut că societatea comercială recurentă nu a contestat dispoziţiile legale precitate şi nici înţelesul dat acestora de organele fiscale, susţinând doar că operaţiunea de achiziţionare, odată cu terenul, a clădirilor industriale, reprezintă o operaţiune economică realizată în folosul operaţiunilor taxabile pe care urma să le realizeze şi le-a şi realizat parţial: edificarea proiectului imobiliar.
Analizând cauza prin prisma dispozițiilor art 143 alin. (3) din C. fisc., și ținând cont de faptul că intenţia persoanei impozabile trebuie evaluată în baza unor elemente obiective (cum ar fi faptul că aceasta începe să angajeze costuri şi/sau să facă investiţii pregătitoare necesare iniţierii acestei activităţi economice, ceea ce nu este cazul în speță) instanța de recurs a constatat, contrar celor reținute de instanța de fond, că operaţiunea economică necesară realizării proiectului imobiliar respectiv o reprezintă exclusiv achiziţionarea terenului pe care s-a intenționat edificarea construcţiilor componente ale proiectului imobiliar.
În cauză, acele construcţii au avut iniţial o destinaţie industrială, însă societatea comercială nu a intenţionat nici să le păstreze această destinaţie şi nici să le dea o destinaţie în raport cu obiectul său de activitate, ci a urmărit, de la început, să le demoleze, achiziţionându-le tocmai în acest scop, aşa cum se menţionează în mod expres în clauzele contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către părți.
Înalta Curte a mai reținut că societatea comercială reclamantă a invocat Decizia C.E.J. în cazul C-461/08 Don Bosco Onroerend Goed BV, susținând că între cele două operaţiuni, achiziţia clădirilor industriale şi edificarea proiectului imobiliar (ca operaţiune taxabilă) ar exista o legătură directă şi imediată, ceea ce este lipsit de temei.
Deși instanţa de recurs a identificat existenţa unei legături între cele două operaţiuni, a apreciat însă, că este vorba de o legătură indirectă şi imediată, din moment ce între acestea se interpun alte două operaţiuni şi anume operaţiunea de demolare a construcţiilor respective care a fost realizată cu SC R.W.G. SRL și SC E.D.C. SRL şi, respectiv, operaţiunea de valorificare ca deşeuri a materialelor rezultate, realizată cu SC E.D.C. SRL.
Prin urmare, Înalta Curte a constatat că, în mod greșit instanța de fond a apreciat, prin prisma jurisprudenței comunitare, că operațiunile de livrare și de demolare formează o operațiune unică în ceea ce privește T.V.A.-ul, fără a tine cont de intenția reală a recurentei-reclamante la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 2006, în sensul nefolosirii clădirile existente pe terenul achiziţionat, ci demolării acestora în vederea realizării unui complex comercial, care după finalizare, să fie utilizat pentru realizarea de operaţiuni taxabile( împrejurare ce rezultă şi din prevederile Contractului din 2006 încheiat cu această societate, în ale cărui clauze s-a stipulat că reclamanta urmează să obţină autorizaţie de construire de demolare având ca obiect toate clădirile existente pe teren, iar demolarea clădirilor se va face pe cheltuiala societăţii reclamante, care intenţionează să schimbe destinaţia terenului din industrială în comercială şi/sau rezidenţială).
Instanța de control judiciar a apreciat că argumentele invocate din jurisprudenţa europeană nu sunt aplicabile în cauza de faţă, fiind vorba de situaţii diferite, care trebuie să aibă tratamente juridice diferite, astfel că, opinia instanței de fond în sensul deductibilităţii a T.V.A. în sumă de 973.112 lei nu este corectă, reflectând interpretarea şi aplicarea inadecvată a prevederilor legale în raport cu împrejurările de fapt şi de drept rezultate din probele administrate.
Constatând legalitatea actelor administrativ-fiscale contestate în cauză și având în vedere că recursul declarat de recurenta-reclamantă SC P.G. SRL vizează în mod exclusiv respingerea cererii privind repunerea părților în situația anterioară anulării respectivelor acte de către instanța de fond, Înalta Curte a apreciat că nu se mai impune analiza criticilor astfel formulate nici măcar la nivel teoretic, fiind lipsite de relevanță pentru raportul juridic dedus judecății o astfel de analiză.
3. Calea de atac a revizuirii
Recurenta - reclamantă SC P.G. SRL a formulat împotriva deciziei menţionate mai sus o cerere de revizuire întemeiată în drept pe prevederile art. 322 pct. 5 şi 9 şi 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
În motivarea cazului de revizuire prevăzut în art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuenta a arătat că înscrisul nou pe care se întemeiază calea de atac constă în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 29 noiembrie 2012 pronunţată în cauza C-257/11, având ca obiect o cerere de hotărâre preliminară formulată în temeiul art. 267 T.F.U.E. de Curtea de Apel Bucureşti, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 26 ianuarie 2013 („hotărârea preliminară").
Cu referire la condiţiile de admisibilitate a revizuirii, partea arătat că hotărârea C.J.U.E. constituie un înscris nou care nu a fost folosit în procesul soluţionat prin hotărârea atacată, în interpretarea largă pe care jurisprudenţa fostului Tribunal Suprem a dat-o noţiunii de înscris nou; cererea asupra căreia s-a pronunţat hotărârea C.J.U.E. a fost introdusă înainte de pronunţarea deciziei a cărei revizuire se solicită; înscrisul nou nu a putut fi administrat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii, care nu putea aprecia asupra momentului în care C.J.U.E. urma să pronunţe hotărârea preliminară; prin interpretarea dată articolelor 167, 168 şi 185 din Directiva nr. 2006/112/CE, privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, hotărârea C.J.U.E. constituie un înscris determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării pricinii, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată.
În ceea ce priveşte motivul de revizuire prevăzut în art. 322 pct. 9 C. proc. civ., ce reglementează situaţia în care C.E.D.O. a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate, revizuenta a invocat principiu ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, considerând că nu există niciun motiv pentru care o hotărâre judecătoreasca a unei instanţe naţionale să nu poată fi revizuită atunci când, printr-o hotărâre preliminară, C.J.U.E. a statuat asupra interpretării unei prevederi legislative comunitare aplicabile în speţa soluţionată în mod irevocabil de instanţa naţională.
În fine, revizuenta a invocat incidenţa motivului de revizuire prevăzut în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, făcând referire la Deciziile nr. 1609/2010 şi nr. 1039/2012 ale Curţii Constituţionale.
4. Apărările intimatelor
Prin întâmpinarea depusă la dosar, D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de revizuire, în raport cu prevederile art. 322 pct. 7 şi 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., arătând că termenul în care putea fi declarată calea de atac este de o lună şi curge de la data pronunţării deciziei atacate.
Intimata a invocat şi inadmisibilitatea cererii de revizuire întemeiate pe prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, raportându-se însă la un text care nu mai este în vigoare, conţinut de articolul menţionat anterior modificării Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007.
Cu privire la motivul de revizuire întemeiat pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., intimata a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute cumulativ de lege, întrucât înscrisul nou invocat nu exista la data revizuirii, iar efectul obligatoriu al hotărârii preliminare nu poate fi opus principiului autorităţii de lucru judecat, invocând, în acest sens, hotărârile pronunţate de C.J.U.E. în Cauzele C – 224/01, Kobler şi C – 234/2004, Kapferer.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra revizuirii
Cu privire la admisibilitatea revizuirii
Cererea de revizuire a fost formulată şi expediată prin poştă la data de 25 februarie 2013, după pronunţarea hotărârii din 29 noiembrie 2012 în Cauza C – 257/2011, Gran Via Moineşti, a C.J.U.E., hotărâre publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C 26/8 din 26 ianuarie 2013.
Anterior formulării cererii de revizuire, în M. Of. al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013 a fost publicată Decizia nr. 1039 din 5 decembrie 2012, prin care Curtea Constituţională a constatat că:
- Legea nr. 299/2011, pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în ansamblul său, este neconstituţională;
- prevederile art. 21 alin. (2) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs, cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei.
În considerentele deciziei, Curtea Constituţională a reţinut că „în cazul c onstatării neconstituţionalităţii unor dispoziţii de abrogare, acestea îşi încetează efectele juridice in condiţiile prevăzute de art. 147 alin, (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte", deoarece acesta este un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale (...), sancţiune diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ."
În contextul juridic expus mai sus, Înalta Curte constată că motivele invocate de revizuentă pot fi încadrate în prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data exercitării căii de atac, revizuirea fiind astfel admisibilă.
Cu privire la tardivitatea revizuirii
În forma sa iniţială, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a avut următorul conţinut: „Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare. Cererea de revizuire se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, intr-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare."
Teza a doua din art. 21 alin. (2) al Legii nr. 554/2004, conţinând termenul pentru exercitarea revizuirii, a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1609 din 9 decembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 70 din 27 ianuarie 2011.
Cum legiuitorul nu a intervenit pentru a pune în acord prevederea neconstituţională cu dispoziţiile Constituţiei în termenul de 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of., prevăzut în art. 147 alin. (1) din Constituţia României, iar reglementarea de drept comun a revizuirii, cuprinsă în C. proc. civ., nu conţine o normă unitară privind durata şi momentul de la care curge termenul pentru exercitarea căii de atac, acestea fiind stabilite distinct pentru fiecare motiv de revizuire prevăzut în Cod, revine instanţei judecătoreşti sarcina de a hotărî asupra aspectelor menţionate, cu respectarea unui echilibru între principiul securităţii raporturilor juridice şi obiectivul înlăturării încălcării principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene.
În speţă, revizuenta a invocat încălcarea dreptului Uniunii Europene întemeindu-se pe interpretarea obligatorie dată de C.J.U.E. printr-o hotărâre preliminară pronunţată ulterior deciziei atacate cu revizuire, iar calea de atac a fost exercitată în mai puţin de o lună de la data publicării hotărârii C.J.U.E. în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, motiv pentru care Înalta Curte urmează să respingă excepţia de tardivitate, invocată de intimată.
De altfel, în motivarea excepţiei, intimata a făcut referire la termenul de o lună de la pronunţarea deciziei irevocabile atacate cu revizuire, reglementat în art. 324 alin. (1) C. proc. civ. pentru motivul prevăzut în art. 322 pct. 7 din acelaşi Cod, norme care nu sunt aplicabile în cauza de faţă.
Cu privire la motivele de revizuire
În ceea ce priveşte încadrarea în drept a faptelor pe care se întemeiază revizuirea, în accepţiunea art. 326 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că deşi revizuenta a invocat atât prevederile art. 322 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., cât şi pe cele ale art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întreaga construcţie juridică este axată pe încălcarea dreptului Uniunii Europene, raportată la hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C - 257/2011, Gran Via Moineşti, împrejurare circumscrisă ultimului dintre cazurile de revizuire indicate, ce urmează a face obiectul analizei.
Litigiul soluţionat prin decizia irevocabilă atacată cu revizuire, conform expunerii de la pct. 2 din prezenta decizie, a vizat două soluţii fiscale cuprinse în actele administrative fiscale supuse contestării:
- colectarea T.V.A. suplimentară în cuantum de 1.033.034 lei, aferentă operaţiunii de punere la dispoziţie în mod gratuit, a unui imobil, asimilată prestării de servicii cu plata conform art. 129 alin. (4) lit. a) din C. fisc.;
- refuzul recunoaşterii dreptului de deducere a T.V.A. în sumă de 973.112 lei, aferentă achiziţionării unor construcţii demolate în scopul derulării unui proiect imobiliar.
Hotărârea preliminară pe care se întemeiază revizuirea vizează doar cea dea-a doua problemă de drept, soluţia C.J.U.E. fiind următoarea:
„Art. 167 şi 168 din Directiva nr. 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, o societate care a achiziţionat o suprafaţă de teren şi construcţii edificate pe aceasta din urmă, în vederea demolării acestor construcţii şi a realizării unui complex rezidenţial pe suprafaţa de teren respectivă, are dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă achiziţionării construcţiilor menţionate.
Art. 185 din Directiva nr. 2006/112 trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, demolarea unor construcţii, achiziţionate împreună cu suprafaţa de teren pe care au fost edificate, efectuată în vederea realizării unui complex rezidenţial în locul acestor construcţii, nu determină o obligaţie de regularizare a deducerii iniţiale a taxei pe valoarea adăugată aferente achiziţionării construcţiilor menţionate.”
În decizia atacată cu revizuire, instanţa de recurs a considerat, dimpotrivă, că revizuenta nu are drept de deducere, reţinând că operaţiunea economică necesară realizării proiectului imobiliar o reprezintă exclusiv achiziţionarea terenului pe care s-a intenționat edificarea construcţiilor componente ale proiectului imobiliar.
În ceea ce priveşte construcţiile, în decizie s-a reţinut că acestea au avut iniţial o destinaţie industrială, însă societatea comercială nu a intenţionat nici să le păstreze această destinaţie, nici să le dea o destinaţie în raport cu obiectul său de activitate, ci a urmărit, de la început, să le demoleze, achiziţionându-le tocmai în acest scop, aşa cum se menţionează în mod expres în clauzele contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către părți, motiv pentru care nu ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 145 alin. (1) şi (3) din Codul fiscal pentru deducerea T.V.A.
Prin urmare, reţinând că soluţia atacată cu revizuire, în privinţa deductibilităţii T.V.A. aferente clădirilor demolate, contravine în mod evident interpretării pe care C.J.U.E. a dat-o art. 167, 168 şi 185 din Directiva nr. 2006/112/CE, privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, Înalta Curte constată că motivul de revizuire prevăzut în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este întemeiat.
Apărarea pe care intimata a formulat-o, cu referire la hotărârile C.J.U.E. din Cauzele C - 224/01 (Kobler) şi C - 234/2004 (Kapferer) nu este în măsură să paralizeze demersul procesual al revizuentei, pentru că, în acele hotărâri, C.J.U.E. a subliniat importanţa principiului autorităţii lucrului judecat, în sensul că hotărârile definitive să nu mai poată fi puse în discuţie după epuizarea căilor de atac disponibile, după expirarea termenelor prevăzute pentru exercitarea acestora sau pentru motive şi în condiţii care nu sunt prevăzute de normele de procedură internă, or în speţă revizuenta a exercitat în mod legal o cale de atac de retractare prevăzută de legea română.
6. Soluţia pronunţată în revizuire şi temeiul de drept al acesteia.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 327 C. proc. civ., raportat la art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite cererea de revizuire şi va schimba decizia atacată în sensul că, admiţând recursurile autorităţilor fiscale numai în limitele aspectelor care nu au făcut obiectul prezentei revizuiri, va modifica în parte sentinţa primei instanţe, în sensul că va anula actele administrative fiscale doar parţial, în ceea ce priveşte suma de 973.112 lei reprezentând T.V.A. neacceptată la deducere şi majorările aferente acesteia.
Dispoziţiile sentinţei care au făcut obiectul recursului reclamantei, referitoare la respingerea cererii de restituire a sumelor pe care partea a pretins că le-a plătit nedatorat, cu dobânzile aferente, vor fi menţinute, pentru că soluţia primei instanţe s-a fondat pe considerente care nu au legătură cu motivul de revizuire admis, ci rezidă în neparcurgerea procedurii administrative reglementate în legea naţională, revizuenta având posibilitatea efectuării unor demersuri pe cale separată, în temeiul art. 117 C. proc. fisc.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii cererii de revizuire, invocate de intimata D.G.F.P a Municipiului Bucureşti.
Admite cererea de revizuire formulată de SC P.G. S.R.L. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 4198 din 17 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Schimbă decizia atacată în sensul că:
Admite recursurile formulate de A.F.P. Sector 5 Bucureşti, A.F.P. Sector 1 Bucureşti şi D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei nr. 3967 din 3 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că anulează în parte Decizia nr. 249/2010, emisă de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, şi Decizia de impunere nr. 91 din 31 martie 2010, în ceea ce priveşte suma de 973.112 lei, reprezentând T.V.A. neacceptată la deducere şi majorările de întârziere aferente acesteia.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Respinge recursul declarat de reclamanta SC P.G. SRL Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6390/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 6402/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
