ICCJ. Decizia nr. 6660/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6660/2013
Dosar nr. 7861/2/2012
Ședința publică de la 11 octombrie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Contextul invocării excepţiei de nelegalitate.
2. Actul de sesizare a instanţei de contencios administrativ
Prin încheierea din 02 octombrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 2714/111/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis cererea formulată de recurenţii - reclamanţi V.C.M., M.V., M.G., U.A.,C.V., S.D.G., C.M., C.D., S.G., S.M.D., S.T., I.L., I.D.C., N.I., S.V., SC F. SRL, T.S.N., C.G., O.V., O.C., G.V.N., T.M., F.L.A., C.M.I., W.T., L.C., M.L., P.M.S., B.C., B.B., F.I. succesoare a defunctului F.Ş., T.M., A.A., D.R.E., T.M., M.A.L., R.N.A., R.F.A., P.C., P.F., V.E., G.A., B.V., Ţ.P., T.M., F.A., F.Ş., N.T., U.M., N.C., S.L., S.I., M.F., M.I., M.A.D., T.I., S.C., T.C., N.C., B.V., B.L., L.A., P.F., P.C., V.E.G., M.T., O.C.G., O.D.H., C.I., D.D., N.N., B.D.A., A.P., S.C., M.V.C., I.I., S.G., S.H., S.G., D.A., D.G., D.L., D.G., C.F., C.G.N., I.R., B.L., B.D., B.N., B.V., F.M., F.V., P.F.M., I.C.D., I.I., R.C.C., P.D., M.F., S.D., P.I.C., M.S.I., L.M., M.G., M.D.C., F.L., F.M., A.A. succesoare a defunctului F.Ş., C.T.E. succesoare a defunctului F.Ş., R.N.A. şi a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Ordonanţei C.N.V.M. nr. 368 din 09 iulie 2008 şi a Ordonanţelor C.N.V.M. nr. 395 din 23 iulie 2008, nr. 425 din 04 august 2008, nr. 456 din 15 august 2008, nr 492 din 29 august 2008, nr. 521 din 10 septembrie 2008, nr. 558 din 25 septembrie 2008, nr 590 din 09 octombrie 2008, nr. 626 din 24 octombrie 2008, nr. 652 din 07 noiembrie 2008, nr 682 din 20 noiembrie 2008.
În considerentele încheierii de trimitere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a I-a civilă, analizând condiţiile privind admisibilitatea cererii de sesizare, a reţinut că excepţia invocată se referă într-adevăr la legalitatea unui act administrativ unilateral, iar de actul administrativ care face obiectul acestei excepţii depinde soluţionarea litigiului pe fond. În consecinţă, excepţia de nelegalitate invocată de recurenţii-reclamanţi privind Ordonanţa C.N.V.M. nr. 368 din 9 iulie 2008 şi ordonanţele succesive acesteia reprezintă o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
2. Procedura derulată de prima instanţă. Susţinerile părţilor cu privire la excepţia de nelegalitate
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 19 octombrie 2012, sub Dosar nr. 7861/2/2012.
Curtea de apel a reţinut că recurenţii - reclamanţi din Dosarul Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 2714/111/2009, reclamanţi în cauza de faţă, au invocat în raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a Ordonanţei C.N.V.M. nr. 368 din 09 iulie 2008, precum şi, pe cale de consecinţă, nelegalitatea tuturor ordonanţelor ce i-au succedat şi prin care măsurile dispuse prin Ordonanţa C.N.V.M. nr. 368 din 09 iulie 2008 au fost prelungite succesiv, până la data de 05 decembrie 2008, respectiv: Ordonanţa C.N.V.M. nr. 395 din 23 iulie 2008, nr. 425 din 04 august 2008, nr. 456 din 15 august 2008, nr. 492 din 29 august 2008, nr. 521 din 10 septembrie 2008, nr. 558 din 25 septembrie 2008, nr. 590 din 09 octombrie 2008, nr. 626 din 24 octombrie 2008, nr. 652 din 07 noiembrie 2008 şi nr. 682 din 20 noiembrie 2008.
În motivare, sub aspectul admisibilităţii excepţiei de nelegalitate, autorii excepţiei au arătat că actele contestate sunt acte administrative unilaterale cu caracter individual, emise de către C.N.V.M., în regim de putere publică şi au incidenţă asupra raportului juridic dedus soluţionării.
S-a arătat că excepţia invocată are în vedere exclusiv considerente de legalitate, respectiv încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 25/2002 privind aprobarea Statutului C.N.V.M., a prevederilor Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, precum şi a prevederilor C. civ. în forma în vigoare la momentul adoptării actelor administrative contestate.
S-a susţinut că în cauza există un proces pe rol, în care Curtea de Apel Oradea, ca instanţă de apel, în motivarea Deciziei nr. 27/C/2011, a înlăturat apărările privind caracterul ilicit al faptei imputate C.N.V.M. constând în blocarea conturilor, prevalându-se exclusiv de prezumţia de legalitate a Ordonanţei C.N.V.M. nr. 368/2008, dispunând astfel respingerea cererii de chemare în judecată pentru acest motiv.
Ca şi concluzie preliminară, reclamanţii au arătat că, prin raportare la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, invocarea excepţiei de nelegalitate este admisibilă şi întemeiată, dată fiind strânsa legătură a actelor administrative contestate cu soluţionarea recursului.
Pe fondul excepţiei de nelegalitate, au arătat că prin Ordonanţa C.N.V.M. nr. 368 din 09 iulie 2008, emisă în baza art. 17 alin. (1) din Statutul C.N.V.M. aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002, C.N.V.M. a dispus următoarele: suspendarea activităţii S.S.I.F. M. SA Oradea pe o perioada de două săptămâni, începând cu data de 09 iulie 2008; blocarea tuturor conturilor S.S.I.F. M. SA respectiv (i) atât cele de disponibilităţi - la vedere, cât şi la termen, (ii) cât şi a celor de instrumente financiare, fiind permise exclusiv alimentări de cont şi efectuarea operaţiunilor aflate în decontare. Ambele măsuri au fost dispuse de către C.N.V.M. cu titlu de măsuri asigurătorii.
În raport de cele două măsuri, C.N.V.M. a stabilit în sarcina S.S.I.F. M. SA o serie de obligaţii, respectiv: (i) transmiterea situaţiei clienţilor creditori şi debitori, inclusiv cei în decontare, în termen de 24 de ore; (ii) deschiderea unui cont distinct pentru încasarea sumelor datorate de clienţii debitori şi comunicarea la C.N.V.M. a datelor de identificare a contului in termen de o oră de la data constituirii; (iii) recuperarea sumelor datorate de clienţii debitori în termen de 5 zile lucrătoare; (iv) transmiterea situaţiilor acumulării sumelor datorate, la sfârşitul celor 5 zile lucrătoare, respectiv extrasul de cont certificat de bancă, care să ateste soldul contului care trebuie să acopere totalul sumelor debitoare şi o situaţie a clienţilor debitori care au alimentat acest cont.
Ulterior, măsurile asigurătorii dispuse prin Ordonanţa C.N.V.M. nr. 368 din 09 iulie 2008 au fost prelungite prin ordonanţe succesive, emise la fiecare două săptămâni, până la data de 05 decembrie 2008. în acest sens, C.N.V.M. a emis următoarele ordonanţe: Ordonanţa C.N.V.M. nr. 395 din 23 iulie 2008; Ordonanţa C.N.V.M. nr. 425 din 04 august 2008; Ordonanţa C.N.V.M. nr. 456 din 15 august 2008; Ordonanţa C.N.V.M. nr. 492 din 29 august 2008; Ordonanţa C.N.V.M. nr. 521 din 10 septembrie 2008; Ordonanţa C.N.V.M. nr. 558 din 25 septembrie 2008; Ordonanţa C.N.V.M. nr. 590 din 09 octombrie 2008; Ordonanţa C.N.V.M. nr. 626 din 24 octombrie 2008; Ordonanţa C.N.V.M. nr. 652 din 07 noiembrie 2008; Ordonanţa C.N.V.M. nr. 682 din 20 noiembrie 2008.
Au apreciat reclamanţii că măsura suspendării integrale a activităţii S.S.I.F. M. SA, a blocării tuturor conturilor acesteia, respectiv blocarea tuturor conturile bancare, cât şi a tuturor conturilor de instrumente financiare, indiferent că aceste instrumente financiare erau deţinute de către Mobinvest în nume propriu sau erau deţinute în numele clienţilor săi, a avut ca şi consecinţă directă blocarea portofoliilor clienţilor de la tranzacţionare, fără ca aceştia să fi avut vreo implicare culpabilă cât priveşte situaţia S.S.I.F. M. SA.
Prin urmare, au susţinut reclamanţii, indisponibilizarea, inclusiv a conturilor clienţilor, semnifică o gravă şi nejustificată atingere adusă dreptului de proprietate asupra instrumentelor financiare deţinute de aceştia, care erau doar gestionate, prin afectarea integrală a dreptului de dispoziţie, consecinţele fiind cu atât mai prejudiciabile cu cât, fiind în discuţie investiţii pe piaţa de capital, libertatea de tranzacţionare şi promptitudinea a executării ordinelor de vânzare este esenţială.
Totodată, reclamanţii au arătat că în urma emiterii Ordonanţei nr:712 din 05 decembrie 2008, C.N.V.M. a decis retragerea autorizaţiei de funcţionare, iar referitor la situaţia deţinerilor clienţilor S.S.I.F. M. SA, a dispus ca „Depozitarul Central să efectueze, de îndată, transferul acţiunilor clienţilor în Secţiunea I a registrului", acest transfer semnificând de fapt ridicarea restricţiilor asupra deţinerilor clienţilor şi posibilitatea tranzacţionării lor, conturile fiind astfel deblocate.
Astfel, au conchis autorii excepţiei, măsurile dispuse de către C.N.V.M. prin Ordonanţa nr. 368 din 09 iulie 2008 şi ordonanţele succesive prin care măsurile asigurătorii au fost în fapt permanentizate, sunt în conflict: (i) atât cu prevederile legale speciale privind piaţa de capital, respectiv Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital şi O.U.G. nr. 25/2002 privind aprobarea Statutului C.N.V.M., cât şi cu prevederile legale şi chiar constituţionale, ce reglementează, garantează şi protejează dreptul de proprietate, respectiv C. civ. în forma în vigoare la data adoptării actelor administrative contestate.
Reclamanţii şi-au structurat motivele de nelegalitate după cum urmează:
I. Nelegalitatea actelor administrative contestate în raport de reglementările speciale privind piaţa de capital.
Preliminar, reclamanţii au arătat că motive de nelegalitate invocate în raport de prevederile Legii nr. 297/2004 şi O.U.G. nr. 25/2004 au fost reţinute şi confirmate irevocabil de către instanţele de judecată în cadrul soluţionării Dosarului nr. 4563/2/2008, prin pronunţarea următoarelor hotărâri judecătoreşti: sentinţa nr. 2330 din 17 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi Decizia nr. 4997 din 11 noiembrie 2009 pronunţată în recurs, de către înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia de contencios administrativ si fiscal.
Dosarul a avut ca obiect cerere formulată de către M. in contradictoriu cu C.N.V.M., prin care s-a solicitat suspendarea măsurilor asigurătorii dispuse de către C.N.V.M. prin Ordonanţa nr. 368/2008 şi Ordonanţa nr. 395 din 23 iulie 2008, până la data formulării cererii de suspendare doar aceste acte fiind emise de către C.N.V.M. în prelungirea succesivă a efectelor Ordonanţei nr. 368/2008.
Astfel, cererea de suspendare formulată de către M. fost admisă şi s-a dispus irevocabil suspendarea actelor administrative contestate, instanţa apreciind că, sub aspectul aparenţei de legalitate, aceste acte au fost adoptate cu încălcarea legii.
Reclamanţii au mai arătat că aspectele de fond referitoare la temeinicia şi legalitatea actelor administrative contestate au format în paralel, la solicitarea M., obiectul Dosarului nr. 7245/2/2008 al Curţii de Apel Bucureşti, care a dispus însă admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a M., şi pe cale de consecinţă a fost respinsă acţiunii formulată de aceasta.
Întrucât, la soluţionarea Dosarului nr. 7245/2/2008, instanţa de judecată ţiu a avut în vedere aspectele de fond privind legalitatea actelor administrative în discuţie, rămânând în pronunţare doar pe excepţia lipsei calităţii de reprezentant al M. a persoanei ce a semnat : acţiunea, dezlegarea data irevocabil de către instanţele de judecată în cadrul Dosarului nr. 4563/2/2008, chiar şi în procedura verificării sumare a aspectelor de legalitate, conservă relevanţă juridică esenţială, ce nu poate fi ignorată în soluţionarea prezentului dosar.
În esenţă, argumentele de nelegalitate au vizat următoarele aspecte:
Măsurile contestate depăşesc cadrul legal invocat ca şi fundament juridic, fiind încălcate prevederile art. 17 alin. (1) din Statutul C.N.V.M., precum şi art. 11 şi art. 273 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, întrucât:
(1). Art. 17 alin. (1) din Statutul C.N.V.M., stabileşte posibilitatea C.N.V.M. de a institui măsuri asigurătorii constând în blocarea de conturi bancare, restrângerea unor transferuri patrimoniale ale emitenţilor sau blocarea transferului unor valori mobiliare ori al altor instrumente financiare, însă nu prevede posibilitatea blocării, cu titlu de măsură asiguratorie a tuturor conturilor S.S.I.F.-ului.
(2). Măsura blocării, inclusiv a conturilor M. care priveau deţinerile/portofoliile clienţilor M., a fost dispusă contrar scopului vizat de către legiuitor prin art. 17 alin. (1), din măsură ce trebuia să implice exclusiv un scop asiguratoriu şi protectiv, prin efectele generate, previzibile de altfel la data instituirii, aceasta dobândind caracter sancţionator, lezionar, generator de prejudicii directe în patrimoniul acestora.
(3). Măsura suspendării activităţii M. dispusă de fiecare dintre ordonanţele contestate, este lipsită de fundament legal, în condiţiile în care art. 17 alin. (1) din Statutul C.N.V.M. aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002 în baza cărei a fost dispusă nu prevede posibilitatea suspendării activităţii cu titlu de măsură asiguratorie;
Suspendarea activităţii M., în modalitatea în care a fost dispusă şi având în vedere consecinţele generate, reprezintă de fapt o măsură sancţionatorie, asimilabilă măsurilor sancţionatorii reglementate expres prin art. 17 alin. (2) din Statutul C.N.V.M. şi art. 273 alin. (1) lit. c) din Legea ijr.297/2004 privind piaţa de capital.
Cât priveşte incidenţa art. 273 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 297/2004, si în situaţia în care s-ar fi apreciat ca, referitor la activitatea unui entităţi controlate, sunt întrunite elemente contravenţionale, sancţiunea permisă de lege era potrivit pct. 3 «interzicerea temporară a desfăşurării unor activităţi şi servicii ce cad sub incidenţa prezentei legi» şi nu a tuturor activităţilor desfăşurate de către entitatea vizată, adică suspendarea integrală a activităţii acesteia.
Mai mult, în raport de art. 1 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, chiar şi dispusă ca măsură sancţionatorie, reglementările permit aplicarea suspendării pentru o perioadă de maxim 120 de zile.
(4). Art. 17 alin. (1) are în vedere şi insistă pe caracterul temporar al măsurii asigurătorii şi nu al actului administrativ prin care se dispune o astfel de măsura, înţeles în sens de instrumentum, astfel că măsurile asigurătorii dispuse nu puteau depăşi durata maximă stabilita prin lege, respectiv 2 săptămâni.
(5). În raport de prevederile art. 17 alin. (1) din Statutul C.N.V.M., instituirea măsurile asigurătorii este permisă doar « în cazuri bine justificate», autoritatea emitentă fiind obligată a dovedi îndeplinirea acestei condiţii legale prin prezentarea elementelor de fapt ce fundamentează cazul bine justificat în raport de care s-a apreciat necesară impunerea măsurilor asigurătorii.
Actele administrative contestate, fără excepţie, nu redau motivele exacte care au format convingerea C.N.V.M. că se impune instituirea măsurilor asigurătorii, condiţia legală a cazului bine justificat, nefiind îndeplinită.
II. Argumente privind nelegalitatea actelor administrative contestate în raport de reglementările cuprinse în Codul Civil.
În opinia reclamanţilor, Ordonanţele contestate sunt nelegale întrucât nesocotesc regimul juridic al dreptului de proprietate, reglementat de art. 480 C. civ., în forma în vigoare la data emiterii acestora.
Prin raportarea art. 480 C. civ. la cuprinsul actelor administrative contestate şi în special la efectele generate de adoptarea lor asupra portofoliilor clienţilor M., respectiv indisponibilizarea totală a acestora prin ridicarea dreptului de tranzacţionare, a intervenit încălcarea abuzivă de către C.N.V.M. a dreptului de proprietate, prin afectarea integrală a prerogativei dreptului de a dispune în mod exclusiv şi absolut, fără a putea fi identificată legal o limitare care să justifice această ingerinţă.
Astfel, măsura blocării conturilor ce priveau portofoliile clienţilor M., deci ale recurenţilor, încalcă vădit şi nejustificat reglementările legale şi chiar constituţionale ce garantează si protejează dreptul de proprietate.
Intimata C.N.V.M. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei de nelegalitate, ca neîntemeiată.
Mai întâi, a susţinut că instanţa, Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, nu a fost sesizată în condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât încheierea Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie nu a fost motivată în conformitate cu cerinţele articolului sus menţionat şi, în plus, recurenţii-reclamanţi au justificat invocarea excepţiei printr-o simplă enunţare a normei cuprinse în textul de lege sus menţionat, nearătând elementele de fapt şi de drept care să determine aplicarea ei în cauză.
- Pe fondul excepţiei de nelegalitate, C.N.V.M. a susţinut că toate ordonanţele atacate au fost emise cu respectarea cadrului normativ în vigoare la momentul respectiv.
Prin încheierea de la termenul din 06 decembrie 2012, a fost respinsă excepţia invocată de pârâta C.N.V.M., privind nelegala învestire cu judecarea excepţiei de nelegalitate trimisă spre soluţionare Curţii de Apel Bucureşti de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin încheierea din 02 octombrie 2012, reţinându-se în motivare că Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat în mod expres existenţa unei legături de cauzalitate între actul administrativ ce face obiectul excepţiei şi soluţionarea litigiului cu care este învestită, ceea ce înseamnă pentru Curtea de Apel Bucureşti, efectuarea de către instanţa care trimite a unei analize în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) fraza 2, teza I din Legea nr. 554/2004.
În plus, curtea de apel a apreciat că orice analiză suplimentară, în aceste condiţii, asupra încheierii Înalta Curte de Casație și Justiție, cât priveşte lipsa ori caracterul insuficient sau contradictoriu al considerentelor încheierii amintite, ar implica învestirea sa cu o veritabilă cale de atac împotriva acelei hotărâri, care însă nu este admisibilă faţă de disp. exprese ale art. 4 alin. (1), fraza 2 teza finală.
3. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 366 din 25 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată excepţia de nelegalitate invocată de reclamanţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
În raport de prevederile normative incidente, respectiv art. 2, art. 7, art. 9 alin. (2) şi art. 17 alin. (1) din Statutul C.N.V.M., aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002 (forma în vigoare la data emiterii actelor contestate), prima instanţă a constatat că sub aspectul unora dintre motivele invocate de părţile reclamante, nu rezultă vătămarea pe care acestea să o fi suferit. Astfel, motivele expuse la pct. II.1 din excepţia de nelegalitate vizează în principal o vătămare pe care ar fi putut-o pretinde destinatarul ordonanţelor C.N.V.M. atacate, adică S.S.I.F. M. SA Oradea, iar nu reclamanţii.
Astfel, legat de susţinerea acestora că ar fi fost încălcate dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Statutul C.N.V.M., precum şi art. 11 şi art. 273 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, prin faptul blocării tuturor conturilor deţinute de entitate sau prin măsura suspendării activităţii M., cu caracter sancţionator, prima instanţă; a apreciat că astfel de considerente pot privi eventual o pretinsă vătămare adusă M., iar nu petenţilor (recurenţi) - reclamanţi în excepţia de nelegalitate.
Din analiza prevederilor art. 112 alin. (1) lit. i) şi respectiv, art. 90 alin. (3) lit. c) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006 (forma în vigoare la data emiterii actelor contestate) rezultă existenţa unui drept de denunţare unilaterală recunoscut ex lege (lato sensu) în favoarea clienţilor S.S.I.F.
În plus, din reglementările în vigoare şi din situaţia de fapt reiese în mod cert că reclamanţii nu erau limitaţi, nici prin norme juridice şi nici de realităţile concrete ale pieţei de capital, la posibilitatea unică şi exclusivă de a fi încheiat un contract pentru prestarea de servicii de investiţii financiare doar cu S.S.I.F. M. SA Oradea, căci pe piaţă erau autorizate să funcţioneze şi alte societăţi de servicii de investiţii financiare, fapt necontestat în cauză.
Prin urmare, prima instanţă a apreciat ca fiind greşită apărarea părţilor reclamante care pretind vătămarea lor prin faptul suspendării activităţii M. sau al blocării tuturor conturilor acestei societăţi comerciale, întrucât, în contextul dreptului recunoscut ex lege de denunţare unilaterală a contractului de servicii de investiţii financiare, fiecărui client în parte îi este indiferent faptul că unei anumite S.S.I.F. îi este suspendată activitatea, căci se poate adresa oricărui alt furnizor de servicii de investiţii financiare autorizat şi activ, după cum îi este indiferentă şi suspendarea conturilor proprii societăţii ori a celor privindu-i pe ceilalţi clienţi, interesându-l doar contul său propriu.
În concluzie, dreptul sau interesul legitim în legătură cu care se plânge petentul (terţ), ce se pretinde vătămat de un act administrativ unilateral adresat altuia, trebuie să îi aparţină lui, iar nu altuia, adică celui căruia i se adresează actul administrativ atacat. Altfel spus, în cauză petenţilor - reclamanţi individual nu Ie poate fi recunoscut niciun drept sau interes legitim propriu corelativ suspendării activităţii S.S.I.F. M. SA sau, în general, blocării tuturor conturilor M., căci singurul efect corespunzător Ordonanţelor C.N.V.M. în discuţie, care îi interesa, era cel legat de blocarea contului fiecăruia de instrumente financiare.
Pe cale de consecinţă, a apreciat prima instanţă, nu rezultă vreo nelegalitate a getelor contestate prin prisma pretinsei încălcări a art. 17 alin. (1) din Statutul C.N.V.M. sub aspectul motivelor ţinând de „suspendarea activităţii nefiind reglementată expres de către lege", sau „legea are în vedere posibilitatea blocării de conturi bancare (...), precum şi blocarea transferului doar a unor valori patrimoniale sau alte instrumente financiare şi nu a tuturor conturilor deţinute de entităţile reglementate", căci sub aceste aspecte nu sunt vătămaţi de actele administrative în discuţie.
Legat de invocarea sentinţei civile nr. 2330 din 17 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 4563/2/2008, irevocabilă prin Decizia nr. 4997 din 11 noiembrie 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost soluţionată cererea de suspendare a executării Ordonanţelor nr. 368/2008 și nr. 395/2008 şi a celor subsecvente, în condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004., prima instanţă a reţinut că hotărârea judecătorească pronunţată în procedura de suspendare executare a unui act administrativ nu este de natură a influenţa soluţia dată asupra cererii de anulare a respectivului act administrativ, căci regimul lor juridic, premisele şi scopul fiecăreia dintre cele două proceduri sunt distincte.
Astfel, dacă în prima procedură partea interesată urmăreşte şi poate obţine o suspendare a executării actului administrativ, fiind necesară în acest scop proba unui caz temeinic justificat înţeles ca împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, totuşi, în cazul procedurii de anulare act administrativ, spre a dispune o asemenea sancţiune nu mai este suficientă simpla îndoială asupra legalităţii, ci trebuie să rezulte însăşi nelegalitatea actului administrativ respectiv, adică emiterea lui cu nerespectarea legii a cărei organizare a executării sau executare în concret o urmăreşte.
În plus, instanţa a observat că argumentaţia instanţelor de fond şi de recurs în procedura suspendării de executare s-a concentrat pe chestiunile suspendării activităţii şi blocării tuturor conturilor Mobinvest, respectiv paguba iminentă susceptibilă a fi fost suferită de aceasta, adică aspecte ţinând de S.S.I.F. M. SA, iar nu de persoana reclamanţilor.
Cât priveşte abordarea motivelor excepţiei de nelegalitate prin prisma blocării contului fiecărui petent - reclamant deţinător de instrumente financiare, prima instanţă a apreciat de asemenea, că cererea este nefondată.
În opinia primei instanţe, măsura de blocare a «conturilor (...) de instrumente financiare» dispusă de C.N.V.M. se încadrează în dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Statut, în considerarea faptului că, pe de-o parte, enumerarea conţinută de a doua frază a art. 17 alin. (1) este una exemplificaţi vă, iar nu limitativă, intenţia legiuitorul fiind una de descriere a măsurilor asigurătorii şi restricţionărilor în exercitarea de drepturi, iar pe de altă parte, chiar legiuitorul permite ca o astfel de măsură să constea în blocarea transferului de instrumente financiare, aspect care poate interveni, date fiind şi dispoziţiile Codului Depozitarului Central, printr-o blocare chiar a contului electronic corespunzător din sistemul Depozitarului Central.
În ceea ce priveşte intervalul de timp pentru care putea fi dispusă măsura asiguratorie sau restricţionarea exerciţiului unor drepturi, prima instanţă a reţinut, din interpretarea logică şi sistematică a textului art. 17 alin. (1) din Statut, că nu se poate pune semnul egalităţii între „perioada determinată" la care se face referire în prima frază şi intervalul de două săptămâni menţionat la finalul celei de-a doua fraze.
Esenţa textului trebuie raportată la regula generală, iar nu la situaţia de exemplificare, cu atât mai mult cu cât cea de-a doua frază vine să indice exemple de măsuri, iar nu să prevadă condiţiile în care pot interveni în general măsurile asigurătorii sau restricţionarea exercitării unor drepturi.
Astfel, prima frază a textului, prin care sunt reglementate condiţiile, impune menţinerea măsurii pentru o perioadă determinată, care nu poate fi alta decât cea a existenţei cazului bine justificat. Faptul că prin cea de-a doua frază legiuitorul vorbeşte despre o durată de două săptămâni, reprezintă practic o obligaţie instituită în sarcina C.N.V.M. de a proceda la reevaluarea cazului bine justificat la expirarea unei astfel de perioade, noua măsură ce s-ar putea lua tot pentru două săptămâni, fiind condiţionată expres de existenţa unui caz bine justificat.
Or, în cauză, partea intimată - pârâtă C.N.V.M. a procedat la o evaluare a condiţiei cazului bine justificat o dată la două săptămâni, astfel încât niciuna dintre măsurile dispuse nu a depăşit limita instituită de legiuitor prin teza finală a art. 17 alin. (1) din Statut.
În altă ordine de idei, prima instanţă a reţinut că nu sunt fondate nici criticile privind „cazurile bine justificate", în condiţiile în care, măsurile luate prin fiecare dintre ordonanţele C.N.V.M. contestate sunt argumentate în sinteză atât în drept, prin invocarea temeiurilor normative incidente, cât şi în fapt, prin trimiteri la rezultatele activităţii de control tematic, dar şi la modul incomplet de conformare şi de aducere la îndeplinire de către S.S.I.F. M. SA a dispoziţiilor imperative din precedent ori, după caz, alte împrejurări legate de desemnarea unui administrator special sau întocmirea de către acesta a raportului.
Părţile reclamante nu au argumentat motivul pentru care asemenea considerente nu ar fi fost suficiente pentru justificarea condiţiei în discuţie.
În plus, prin Ordonanţa C.N.V.M. nr. 712 din 05 decembrie 2008 a fost retrasă autorizaţia de funcţionare a S.S.I.F. M. SA, reţinându-se în acest sens inclusiv rezultatul controlului tematic efectuat la societate sau conduita continuă a societăţii de a nu respecta legislaţia pieţei de capital, soluţie ce a fost confirmată judiciar prin sentinţa civilă nr. 3608 din 28 septembrie 2010, definitivă şi irevocabilă, pronunţată în Dosarul nr. 8504/2/2009 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
În acest context, a constatat instanţa, câtă vreme după un interval relativ scurt de timp de la luarea primei măsuri de suspendare a activităţii M. şi de blocare a tuturor conturilor, intervine retragerea autorizaţiei de funcţionare a societăţii menţionate, concluzia care se desprinde este în sensul existenţei unor împrejurări de fapt şi de drept care să configureze temeinicia existenţei cazului bine justificat cerut de art. 17 alin. (1) din Statut.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamanţilor că măsura ar fi fost dispusă contrar scopului vizat de legiuitor prin art. 17 alin. (1), în sensul că nu ar fi avut un scop asigurător şi protectiv, ci prin efectele ei ar fi dobândit un caracter «sancţionator» şi «lezionar» la adresa reclamanţilor, prima instanţă a constatat că aceştia argumentează în fapt printr-un aspect ulterior, anume efectul pe care pretind că l-au perceput, intervenind astfel o confuzie între scop şi efect.
În opinia primei instanţe, pentru a demonstra temeinic apărarea pe care au sustinut-o, reclamanţii ar fi trebuit să demonstreze că efectul prefigurat de C.N.V.M. la adoptarea măsurii ar fi fost cel de afectare a patrimoniului părţilor reclamante, iar nu de protejare a lui, ceea ce nu a rezultat însă din probele administrate în cauză.
De altfel, analiza notelor privind rezultatele controlului tematic şi a celei privind instituirea de măsuri asigurătorii denotă că intenţia C.N.V.M. a fost de protejare a clienţilor - investitori pe fondul abaterilor constatate la societatea de servicii de investiţii financiare.
În ce priveşte motivul care vizează pretinsa nerespectare a dreptului lor de proprietate, prima instanţă l-a apreciat ca fiind lipsit de fundament.
În primul rând, măsura dispusă, implicând blocarea conturilor de instrumente financiare îşi găsea temei în disp. art. 17 alin. (1) din Statutul C.N.V.M. aprobat prin OUG nr. 25/2002.
În al doilea rând, faţă de dispoziţiile art. 91 - 94 din Codul Depozitarului Central rezultă că, în cazul Conturilor globale de instrumente financiare, spre deosebire de conturile individuale, titular este Participantul la sistemul de compensare, acesta fiind cel care le deschide, deci măsura de blocare îl viza pe acesta. Posibilitatea ca în baza Ordonanţelor C.N.V.M. atacate cu excepţia de nelegalitate să intervină blocarea conturilor individuale, care potrivit art. 92 alin. (1) lit. a) din Codul Depozitarului Central sunt deschise în numele deţinătorului legal al instrumentelor financiare, constituie un efect ulterior al actului administrativ contestat, iar nu o condiţie de legalitate a acestuia, căci nu se plasează, în timp, anterior sau concomitent faţă de emiterea actului, ci ulterior acestui moment, ţinând de aplicarea unui act deja existent.
În al treilea rând, măsura urmărea un scop legitim şi anume protejarea dreptului de proprietate al altuia, anume al părţilor reclamante, în contextul aspectelor consemnate în Concluziile notei privind rezultatele controlului tematic: «1. din analiza raportărilor transmise în perioada 01 octombrie 2007 - 13 mai 2008 cu privire la operaţiunile cu numerar care depăşesc echivalentul în lei a 10.000 euro au fost identificate o serie de operaţiuni care nu au fost raportate sau raportate cu întârziere, fiind încălcate prevederile art. 3 alin. (6) din Legea nr. 656/2002 (...); 3. au fost identificate situaţii care se încadrează în prevederile art. 163 lit. c) şi lit. k) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006 şi respectiv art. 24 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 297/2004, respectiv efectuarea de tranzacţii în contul unor clienţi/retrageri de numerar efectuate de clienţi în condiţiile în care soldul contului acelor clienţi era debitor pe perioade considerabile de timp şi constituirea de depozite la termen în numele societăţii prin utilizarea fondurilor clienţilor. (...) 10. S.S.I.F. M. SA nu a luat decât măsuri superficiale de asigurare a păstrării în siguranţă a activelor clienţilor, astfel încât se constată încălcarea prevederilor art. 90 alin. (2) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006. (...) 12. Au fost identificate situaţii în care S.S.I.F. M. SA a preluat ordine telefonice de la clienţi, în condiţiile în care societatea nu dispune de dispozitive de înregistrare a ordinelor pe bandă magnetică sau pe suport echivalent. Se constată că S.S.I.F. M. SA încalcă prevederile art. 141 alin. (3) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006 ».
În final, prima instanţă a reţinut că nu s-a dovedit lipsa de oportunitate în dispunerea măsurilor, dat fiind contextul neregulilor reieşite la controlul tematic, respectiv al conformării incomplete sau insuficiente din partea societăţii, coroborat cu argumentul retragerii în cele din urmă a autorizaţiei de funcţionare pentru acea societate de servicii de investiţii financiare.
În ce priveşte proporţionalitatea măsurii raportat la situaţia reclamanţilor, argumentul decisiv este dat chiar de pasivitatea lor, nereieşind din probele administrate în cadrul dosarului constituit la nivelul Curţii de Apel Bucureşti că vreunul dintre ei ar fi contestat măsura în faţa C.N.V.M., în sensul de a cere autorităţii emitente revocarea, cel puţin în parte, ca fiind vătămătoare sub motiv că nu pot dispune de instrumentele financiare pe care le deţineau, după cum nu au atacat-o nici în faţa instanţei de contencios administrativ prin acţiune în anulare, ci, abia după mai mulţi ani, ca efect al respingerii unei acţiuni în pretenţii, au înţeles să susţină o excepţie de nelegalitate.
În temeiul dispoziţiilor art. 277 şi art. 274 alin (3) C. proc. civ., prima instanţă a obligat pe fiecare dintre petenţii - titulari ai excepţiei de nelegalitate la plata către intimata C.N.V.M. a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând parte din onorariul de avocat.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a avut în vedere că intimata C.N.V.M. şi-a exercitat dreptul de a beneficia de asistenţa juridică de specialitate a unui avocat, activitate pe care acesta a desfăşurat-o efectiv, care a constat în prezentarea în faţa instanţei la mai multe termene de judecată, pentru a exercita drepturile procesuale în numele intimatei, respectiv în depunerea unei întâmpinări şi a unor concluzii scrise, precum şi susţinerea de concluzii orale ample asupra diferitelor aspecte litigioase.
În egală măsură a reţinut şi incidenţa prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., astfel că, raportat la cauza de faţă, a apreciat că obligarea părţilor petente - reclamante la plata unei sume totale de 16.803,61 lei cu titlu de cheltuieli de judecată apare ca fiind lipsită de caracter rezonabil, nefiind proporţională cu scopul vizat prin prisma activităţii de care a beneficiat efectiv intimata.
Totodată, a apreciat că se impune ca plata onorariului de avocat să se facă în mod egal, divizibil, de fiecare petent - reclamant în parte, în limita sumei de 100 lei, pe care să o plătească fiecare în favoarea intimatei - pârâte C.N.V.M.
4. Recursurile declarate în cauză
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de apel au formulat recurs autorii excepţiei de nelegalitate. Deşi au fost înregistrate două memorii de recurs, unul aparţinând lui V.C.M. iar cel de-al doilea celorlalţi reclamanţi, în realitate criticile formulate la adresa sentinţei coincid.
Recurenţii combat hotărârea primei instanţe sub următoarele aspecte:
4.1. Au fost încălcate şi aplicate greşit dispoziţiile legale (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Deşi dispoziţiile legale care reglementează excepţia de nelegalitate nu dau în căderea instanţei de contencios administrativ competenţa aprecierii asupra vătămării produse de actul administrativ atacat, curtea de apel a stabilit greşit că reclamanţii nu pot justifica o atare condiţie, confundând regimul juridic al acţiunii în anulare cu acela care este aplicabil excepţiei de nelegalitate.
De altfel, au mai susţinut recurenţii, concluzia adoptată în această privinţă este eronată, întrucât blocarea tuturor conturilor M. a generat indisponibilizarea conturilor individuale ale clienţilor M., fiind contrară deciziei irevocabile prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios și fiscal, a dispus suspendarea efectelor ordonanţelor C.N.V.M. nr. 368 şi 395/2008.
4.2. Interpretarea art. 17 alin. (1) din Statutul C.N.V.M. este contrară scopului vizat de legiuitor.
La acest punct au fost dezvoltate criticile care privesc „fondul” excepţiei de nelegalitate, recurenţii susţinând că interpretarea primei instanţe nu are în vedere caracterul limitativ al enumerării măsurilor asigurătorii vizate de textul arătat, precum şi caracterul temporar al acestora. Ordonanţele de suspendare nu invocă elemente de noutate faţă de precedentele, aşa încât, practic, acestea au avut efectul de a permanentiza măsura dispusă, contrar voinţei legiuitorului, transformându-se într-o sancţiune.
Cât priveşte condiţia existenţei unor „cazuri bine justificate”, aceasta nu rezultă din hotărârea atacată care face trimiteri la constatările generice ale rezultatelor controlului tematic al C.N.V.M.
Nu s-a observat că un alt motiv de nelegalitate rezidă din încălcarea regimului juridic al dreptului de proprietate, reglementat în C. civ. în forma în vigoare la data emiterii ordonanţelor.
4.3. Instanţa a depăşit limitele învestirii sale, statuând asupra unor condiţii de oportunitate care nu au fost puse în discuţie de autorii excepţiei. În dosarul de fond se regăsesc dovezi care atestă demersurile întreprinse de clienţii M. pentru deblocarea conturilor, ca şi hotărârile judecătoreşti (sentinţa nr. 2330/2008 şi Decizia nr. 4997/2009) prin care, la solicitarea M., instanţele dispuseseră suspendarea efectelor ordonanţelor contestate.
4.4. Cheltuielile de judecată acordate sunt disproporţionate în raport de volumul efectiv de muncă al avocatului intimatei C.N.V.M., impunându-se reducerea semnificativă a acestora potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 7 octombrie 2013, intimata C.N.V.M. a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Răspunzând punctual la criticile formulate de recurenţi, intimata a arătat următoarele:
- toate susţinerile referitoare la prejudiciul pe care l-ar fi suferit reclamanţii sunt lipsite de suport, faţă de considerentele deciziei pronunţate de instanţa de apel în Dosarul nr. 2714/111/2009 şi în raport de prevederile contractelor de intermediere de valori mobiliare şi ale Regulamentului nr. 32/2006 al C.N.V.M., potrivit cărora ei puteau oricând să denunţe unilateral/rezilieze contractele de intermediere valori mobiliare şi să îşi încredinţeze portofoliile altor brokeri;
- un argument relevant în respingerea excepţiei îl reprezintă şi împrejurarea că acţiunea în anularea ordonanţelor a fost respinsă irevocabil prin sentinţa nr. 427/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal;
- pentru dezlegarea cauzei sunt esenţiale prevederile art. 17 alin. (1) din Statutul C.N.V.M., însă nu trebuie ignorate nici celelalte reglementări care au justificat emiterea ordonanţelor: art. 2 şi art. 9 din Statut;
- dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Statutul C.N.V.M. au fost corect interpretate de prima instanţă, măsura asiguratorie fiind dispusă de fiecare dată pe o durată de 2 săptămâni, după constatarea împrejurării că S.S.I.F. M. SA nu a îndeplinit la timp şi întocmai obligaţiile stabilite în sarcina sa prin fiecare dintre ordonanţele emise.
- „cazurile bine justificate” rezultă cu prisosinţă din situaţia constatată cu ocazia controlului tematic efectuat la S.S.I.F. M. SA în perioada 13 mai 2008 - 16 mai 2008, fiind sesizate şi organele de urmărire penală în legătură cu neregulile grave constatate; la data de 28 ianuarie 2009 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. a dispus prin ordonanţă instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor deţinute de S.S.I.F. M. SA Oradea şi de recurenţii-reclamanţi A.G., V.G.C. şi T.I. în cadrul Dosarului de urmărire penală nr. 112/D/P/2007 reţinând că în perioada 2007-2008 reprezentanţii societăţii au constituit depozite la termen în numele societăţii prin utilizarea fondurilor unor clienţi; s-au efectuat tranzacţii în contul unor clienţi/retrageri de numerar efectuate de clienţi, în condiţiile în care soldul contului acelor clienţi era debitor, în acelaşi timp efectuându-se vânzări/cumpărări de acţiuni pe numele acestor clienţi.
- prin hotărâre irevocabilă Decizia nr. 6153 din 19 decembrie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a constatat legalitatea retragerii autorizaţiei de funcţionare a S.S.I.F. M. SA cu începere de la 5 decembrie 2008, măsură dispusă prin Ordonanţa nr. 712 din 5 decembrie 2008 urmare aceluiaşi control tematic care a determinat şi emiterea ordonanţelor vizate de excepţia de nelegalitate.
6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor din întâmpinare, cât şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru argumentele expuse în continuare.
Instanţa de contencios administrativ a fost legal învestită prin încheierea din 2 octombrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 2714/111/2009 al Înaltei Curții de Casație și Justiție, secţia a II-a civilă, să soluţioneze excepţia de nelegalitate a următoarelor ordonanţe emise de C.N.V.M.: nr. 368 din 9 iulie 2008, nr. 395 din 23 iulie 2008, nr. 425 din 04 august 2008, nr. 456 din 15 august 2008, nr. 492 din 29 august 2008, nr. 521 din 10 septembrie 2008, nr. 558 din 25 septembrie 2008, nr. 590 din 09 octombrie 2008, nr. 626 din 24 octombrie 2008, nr. 652 din 07 noiembrie 2008 şi nr. 682 din 20 noiembrie 2008.
Din cuprinsul actului de sesizare indicat, rezultă că Înalta Curte, ca instanţă de recurs, analizând condiţiile de admisibilitate a excepţiei de nelegalitate, a reţinut că soluţionarea litigiului cu care este învestită depinde de actele administrative enumerate.
Instanţa de contencios administrativ, în limitele procedurii reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004, nu poate să reevalueze condiţiile în care a fost învestită şi nu ar putea ajunge la o concluzie contrară celei adoptate de instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate. Ca urmare, analiza pe care curtea de apel a făcut-o cu privire la existenţa dreptului sau interesului legitim vătămat al autorilor excepţiei de nelegalitate excede cadrului legal care guvernează procedura soluţionării acestei chestiuni prejudiciale, fiind specifică acţiunii în anularea actului administrativ (art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004).
Distinct de acest aspect, statuând că reclamanţilor „nu le poate fi recunoscut nici un drept sau interes legitim propriu corelativ suspendării activităţii S.S.I.F. M. SA sau, în general, blocării tuturor conturilor Mobinvest” instanţa de contencios administrativ a tranşat în bună măsură litigiul de fond care are ca obiect obligarea C.N.V.M. şi S.S.I.F. M. SA la plata unor despăgubiri materiale pentru repararea prejudiciului cauzat reclamanţilor prin imposibilitatea de a-şi vinde pe bursă acţiunile deţinute la mai multe societăţi comerciale prin blocarea conturilor S.S.I.F. M. SA, cu care aceştia aveau încheiate contracte de intermediere şi ca temei legal dispoziţiile art. 998-999 C. civ. Or, în mod evident, această abordare nu poate fi acceptată de instanţa de control judiciar.
Toate celelalte considerente ale primei instanţe sunt însuşite de Înalta Curte pentru că reflectă o interpretare judicioasă a cadrului normativ aplicabil şi a contextului factual care a determinat emiterea actelor administrative individuale vizate de excepţia de nelegalitate .
Răspunzând criticilor formulate de recurenţi în privinţa interpretării pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Statutul C.N.V.M. aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002 (forma în vigoare la data emiterii actelor administrative examinate) Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi primite, sub niciunul din aspectele învederate.
Textul legal menţionat dispune că „C.N.V.M. poate impune, în cazuri bine justificate şi pe o perioadă determinată, entităţilor reglementate, emitenţilor sau altor entităţi care desfăşoară activităţi în legătură cu pieţele reglementate, măsuri asigurătorii sau restricţionarea exercitării unor drepturi. Asemenea măsuri se pot referi la blocarea de conturi bancare, restrângerea unor transferuri patrimoniale ale emitenţilor sau blocarea transferului unor valori mobiliare ori al altor instrumente financiare pe o perioadă care nu poate depăşi două săptămâni”.
Prin Ordonanţa C.N.V.M. nr. 368 din 9 iulie 2008 s-au dispus următoarele: a fost suspendată activitatea S.S.I.F. M. SA începând cu data de 9 iulie 2008, ca măsură asiguratorie, pentru o perioadă de 2 săptămâni; au fost blocate toate conturile de disponibilităţi ale societăţii (permiţându-se doar alimentarea conturilor) atât la vedere, cât şi la termen şi a celor de instrumente financiare; s-a permis efectuarea operaţiunilor aflate în decontare la data respectivă. Prin aceeaşi ordonanţă s-a dispus în sarcina S.S.I.F. M. SA Oradea transmiterea situaţiei clienţilor creditori şi debitori în termen de 24 de ore; deschiderea unui cont distinct pentru încasarea sumelor datorate de clienţii debitori; datele de identificare a contului vor fi comunicate la C.N.V.M. in termen de o ora de la data constituirii; recuperarea sumelor datorate de clienţii debitori in termen de 5 zile lucrătoare; transmiterea situaţiei acumulării sumelor datorate, la sfârşitul celor 5 zile lucrătoare, respectiv extrasul de cont certificat de banca, ce va atesta soldul contului care trebuie sa acopere totalul sumelor debitoare si o situaţie a clienţilor debitori care au alimentat acest cont.
Ulterior, din două în două săptămâni, reţinând expres în motivare că S.S.I.F. M. SA „s-a conformat doar parţial” dispoziţiilor redate anterior, s-au emis succesiv celelalte ordonanţe atacate cu excepţia de nelegalitate.
În opinia recurenţilor, măsura de blocare a tuturor conturilor de instrumente financiare este nelegală pentru că nu se regăseşte între măsurile pe care textul citat le enumeră limitativ.
În acord cu prima instanţă, şi Înalta Curte observă că, în mod evident, enumerarea introdusă prin sintagma „asemenea măsuri se pot referi” are un caracter exemplificativ, iar nu limitativ.
Cât priveşte susţinerea că a fost încălcată dispoziţia care consacră caracterul temporar al măsurii, aceasta porneşte de la ideea că autoritatea nu ar fi putut dispune măsura criticată decât o singură dată, pe un termen de două săptămâni. O asemenea interpretare nu are suport normativ, textul legal invocat de C.N.V.M. în motivarea ordonanţelor, nelimitând numărul actelor administrative prin care astfel de măsuri ar putea fi repetate. Or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă.
Pe de altă parte, câtă vreme societatea de servicii de investiţii financiare nu şi-a adaptat conduita în raport de dispoziţiile primei ordonanţe (nr. 368 din 9 iulie 2008), insistând în atitudinea care, în cele din urmă, a determinat retragerea autorizaţiei de funcţionare, nu se poate reproşa C.N.V.M. că a persistat în demersul său.
În preambulul actelor atacate cu excepţia de nelegalitate, pe lângă dispoziţiile art. 17 alin. (1) analizate, se regăsesc şi cele cuprinse în art. 2, art. 7 alin. (1) şi (4), şi art. 9 alin. (2) din acelaşi Statut C.N.V.M.
Relevant la acest punct al considerentelor este îndeosebi art. 2, care, la lit. b) şi c) consacră competenţele C.N.V.M. în materia asigurării încrederii în pieţele de instrumente financiare şi în investiţiile în instrumente financiare, ca şi a asigurării protecţiei operatorilor şi investitorilor împotriva practicilor neloiale, abuzive şi frauduloase. În plus, dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Statut care definesc ordonanţele C.N.V.M. nu conţin vreo limitare temporală în privinţa „suspendării de autorizaţii ori activităţi”.
Conchizând în această privinţă, Înalta Curte constată că măsura asigurătorie dispusă de C.N.V.M. se circumscrie cadrului normativ examinat, fiind legală atât din perspectiva conţinutului său, cât şi a duratei.
De altfel, în privinţa modului în care apreciază instanţele de contencios administrativ caracterul temporar al măsurilor C.N.V.M., soluţia din prezenta cauză este conformă jurisprudenţei, reliefată, de exemplu prin Decizia nr. 1167 din 14 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal. În acea cauză s-a reţinut că are caracter temporar suspendarea exerciţiului dreptului acţionarului majoritar al unei societăţi pe acţiuni „până la clarificarea situaţiei juridice a obligaţiunilor deţinute de M.F.P. la acea societate”, deci chiar şi în lipsa menţionării unei date concrete.
O critică distinctă a recurenţilor a vizat nemotivarea actelor administrative din perspectiva îndeplinirii condiţiei referitoare la existenţa „cazurilor bine justificate”cuprinsă în art. 17 alin. (1) din Statut susţinându-se că prima instanţă face trimiteri cu caracter general la rezultatele controlului tematic al C.N.V.M.
Contrar celor afirmate de recurenţi, Înalta Curte remarcă profunzimea şi coerenţa analizei primei instanţe care, observând că actele atacate se întemeiază în fapt pe situaţia constatată cu ocazia controlului tematic efectuat la S.S.I.F. M. SA în perioada 13 mai 2008-16 mai 2008, a examinat rezultatele controlului, precum şi conduita entităţii verificate, conchizând în sensul că actele administrative au fost emise în mod legal.
Considerentele legate de proporţionalitatea măsurii şi de criteriile de oportunitate nu exced limitelor învestirii instanţei, ci, dimpotrivă, se constituie într-un răspuns pertinent la motivul de nelegalitate care viza ingerinţa disproporţionată a autorităţii în dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra conturilor lor individuale.
Nici teza ignorării puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 4997 din 11 noiembrie 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, nu poate fi primită pentru că în litigiul finalizat prin această hotărâre nu s-au examinat decât condiţiile legale necesare pentru acordarea suspendării executării actelor administrative, potrivit art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.
În schimb, prezintă relevanţă deosebită în prezenta cauză sentinţa civilă nr. 3608/28 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin respingerea recursului ca nefondat - Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nr. 6153 din 19 decembrie 2011, prin care, repingându-se acţiunea S.S.I.F. M. SA de anulare a Ordonanţei C.N.V.M. nr. 712 din 5 decembrie 2008, de retragere începând cu aceeaşi dată a autorizaţiei de funcţionare, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că rezultatele controlului tematic amintit anterior şi conduita continuă a societăţii de a nu respecta legislaţia pieţei de capital justifică sancţiunea aplicată.
Conchizând, Înalta Curte constată că toate actele administrative individuale supuse controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004, au fost emise cu respectarea cadrului normativ în vigoare la momentul respectiv, nefiind identificat nici un motiv apt să atragă nelegalitatea lor.
În fine, prima instanţă a apreciat corespunzător şi în privinţa cheltuielilor de judecată pe care le-a acordat cu respectarea criteriilor enumerate la art. 274 alin. (3) C. proc. civ., suma de 100 lei plătită cu acest titlu de fiecare titular al excepţiei de nelegalitate fiind rezonabilă.
7.Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, constatând că soluţia curţii de apel este legală, în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge recursurile de faţă ca nefondate.
Totodată, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., va ajusta cheltuielile de judecată pretinse în recurs, în cuantum de 13.860,41 lei (onorariu avocat) în raport de volumul de muncă prestat de avocat, considerând că suma de 100 lei plătită cu acest titlu de către fiecare recurent către Autoritatea de Supraveghere Financiară reflectă o apreciere echitabilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de V.C.M. și M.V., M.G., U.A., Confecţii Vaslui, S.D.G., C.M., C.D., S.G., S.M.D., S.T., I.L., I.D.C., N.I., S.V., SC F. SRL, T.S.N., C.G., O.V., O.C., G.V.N., T.M., F.L.A., C.M.I., W.T., L.C., M.L., P.M.S., B.C., B.B., F.I. succesoare a defunctului F.Ş., T.M., A.A., D.R.E., T.M., M.A.L., R.N.A., R.F.A., P.C., P.F., V.E., G.A., B.V., T.P., T.M., F.A., F.Ş., N.T., U.M., N.C., S.L., S.I., M.F., M.I., M.A.D., T.I., S.C., T.C., N.C., B.V., B.L., L.A., P.F., P.C., V.E.G., M.T., O.C.G., O.D.H., C.I., D.D., N.N., B.D.A., A.P., S.C., M.V.C., I.I., S.G., S.H., S.G., D.A., D.G., D.L., D.G., C.F., C.G.N., I.R., B.L., B.D., B.N., B.V., F.M., F.V., P.F.M., I.C.D., I.I., R.C.C., P.D., M.F., S.D., P.I.C., M.S.I., L.M., M.G., M.D.C., F.L., F.M., A.A. succesoare a defunctului F.Ş., C.T.E. succesoare a defunctului F.Ş., R.N.A. împotriva sentinţei nr. 366 din 25 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Obligă pe fiecare recurent la plata a câte 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6654/2013. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 6667/2013. Contencios → |
|---|
