ICCJ. Decizia nr. 6661/2013. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6661/2013
Dosar nr. 1172/1/2013
Şedinţa publică de la 11 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată
Prin Hotărârea nr. 121 din 6 februarie 2013, Plenul C.S.M. a respins contestaţia formulată de T.S., judecător la Curtea de Apel Bucureşti, împotriva Hotărârii nr. 6 din 01 februarie 2013 a Comisiei de organizare a concursului de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, organizat în perioada 07 ianuarie 2013 - 31 mai 2013.
În motivarea hotărârii, Plenul C.S.M. a reţinut că, prin Hotărârea nr. 6 din 01 februarie 2013, Comisia de organizare a concursului de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererea de înscriere a doamnei judecător T.S., cu motivarea că aceasta nu îndeplineşte condiţia prevăzută de art. 5 pct. (1) din Regulament, respectiv, art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aceea, de a nu fi fost niciodată sancţionată disciplinar.
Plenul C.S.M a reţinut că în motivarea contestaţiei s-a arătat că cerinţa inexistenţei unei sancţiuni disciplinare constituie o încălcare a principiului egalităţii şi nediscriminării, prevăzut în cuprinsul dispoziţiilor art. 16 din Constituţia României, prin instituirea unui tratament diferenţiat unor cazuri egale, în lipsa unei justificări obiective si rezonabile.
De asemenea, contestatoarea a arătat că nu cunoaşte care a fost raţionamentul juridic pentru care legiuitorul a prevăzut condiţii de promovare diferite (referitor la cerinţa inexistenţei abaterilor disciplinare) la concursul de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, comparativ cu cerinţele de promovare la alte instanţe, dar mai ales, cu cerinţele de promovare în funcţia de conducere (în ambele cazuri, legiuitorul a apreciat că este suficient ca magistratul să nu fi fost sancţionat disciplinar în ultimele 3 luni), constituind astfel o încălcare a dispoziţiilor art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi o încălcare a dreptului său de a promova, ca şi componentă a dreptului la muncă, aducându-se astfel atingere art. 23 din Declaraţie.
Analizând îndeplinirea condiţiilor de promovare a contestatoarei la Înalta Curte, în raport de prevederile legale incidente în cauză, Plenul C.S.M. a reţinut că aceasta deţine gradul de curte de apel; are o vechime efectivă de 7 ani şi 4 luni în funcţia de judecător la Curtea de Apel Bucureşti; a obţinut calificativul „foarte bine" la evaluările din 2004, 2005-2007, 2008-2010 şi a fost sancţionată disciplinar, prin Ordinul M.J. nr. 189/c din 01 februarie 2001, fiindu-i aplicată sancţiunea disciplinară de diminuare a indemnizaţiei de încadrare lunară cu 15% pe o perioada de 3 luni.
În legătură cu aspectele invocate de contestatoare, Plenul C.S.M. a apreciat că nu se poate pune problema unei discriminări, având în vedere prevederile O.G. nr. 137/2000 modificată, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi interpretarea constantă dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului articolului 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea discriminării, în sensul că diferenţa de tratament devine discriminatorie când persoane plasate în situaţii analoge sau comparabile beneficiază de un tratament preferenţial şi această distincţie nu-şi găseşte o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Pentru toţi candidaţii au fost verificate aceleaşi condiţii de înscriere, însă, în cazul contestatoarei s-a constatat neîndeplinirea unei condiţii de participare la concurs.
În ceea ce priveşte condiţiile de participare la concursul de promovare efectivă în funcţie de execuţie ori la concursul de promovare în funcţii de conducere, comparativ cu concursul de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Plenul a apreciat că nu se poate pune problema unei situaţii de încălcare a dreptului de a promova, ca o componentă a dreptului la muncă, întrucât sunt concursuri diferite, reglementate distinct de către legiuitor.
Faţă de cele expuse, Plenul C.S.M. a reţinut că, în mod corect, Comisia de organizare a concursului de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, organizat în perioada 07 ianuarie 2013 - 31 mai 2013, a apreciat că doamna judecător T.S. nu îndeplineşte condiţia prevăzută de art. 5 pct. (1) din Regulament, respectiv, art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată completările ulterioare, aceea, de a nu fi fost niciodată sancţionată disciplinar.
2. Recursul exercitat împotriva hotărârii Plenului C.S.M.
Recurenta T.S. a atacat hotărârea Plenului C.S.M. pe calea prevăzută în art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, arătând, în esenţă, că Plenul C.S.M. trebuia să înlăture aplicarea art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 şi a art. 5 alin. (1) din Regulamentul pentru organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu referire la cerinţa de a nu fi fost niciodată sancţionată disciplinar, în caz contrar fiind încălcat principiul neretroactivităţii legii civile, consacrat prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
În acest sens, recurenta a arătat că la data sancţionării sale disciplinare era în vigoare Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, lege care nu prevedea acea condiţie de promovare introdusă prin art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
În cadrul motivelor de recurs, recurenta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a celor două norme juridice menţionate mai sus, susţinând că acestea contravin prevederilor art. 16 din Constituţia României, referitoare la egalitatea în drepturi, pentru că instituie, drept condiţie obligatorie în vederea promovării în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cerinţa ca magistratul care candidează să nu fi fost niciodată sancţionat disciplinar, în timp ce pentru promovarea judecătorilor şi procurorilor la tribunale şi curţi de apel sau la parchetele de pe lângă acestea, în funcţie de execuţie sau de conducere, în art. 44 şi 48 din Legea nr. 303/2004, legiuitorul a apreciat ca fiind suficient ca magistratul să nu fi fost sancţionat disciplinar în ultimii 3 ani.
De aceea, în opinia recurentei, prevederile art. 5 alin (1) din Regulamentul pentru organizarea si desfăşurarea concursului de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie si Justiţie şi cele ale art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, referitoare la condiţia inexistentei unei sancţiuni disciplinare pe tot parcursul carierei, constituie o încălcare a principiului egal ităţii şi nediscriminării prevăzut în art. 16 din Constituţie, prin instituirea unui tratament diferenţiat unor cazuri egale, în lipsa unei justificări o biective şi rezonabile.
Recurenta a arătat, totodată, că inaplicabilitatea dispoziţiilor legale apreciate ca fiind neconstituţionale şi discriminatorii se impunea şi prin prisma raportării la dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, art. 7 şi 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care ocrotesc dreptul la muncă şi egalitatea în drepturi, precum şi prin prisma art. 41 din Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor, conform cărora „În măsura în care nu se bazează pe vechime, sistemul de promovare a judecătorilor se întemeiază exclusiv pe calităţile şi meritele constatate în exercitarea funcţiei încredinţate judecătorului, prin evaluări obiectiv realizate de unul sau mai mulţi judecători şi discutate cu judecătorul în cauză. Trebuie precizat că ceea ce este de temut este atât judecătorul blocat în mod ilegitim în promovare, cât şi cel recompensat în mod excesiv.”
Printr-o completare a motivelor de nelegalitate a hotărârii atacate, recurenta a arătat că Plenul C.S.M. s-a limitat la a reţine inexistenţa unei situaţii de discriminare între candidaţii la concursul de promovare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, supuşi aceloraşi condiţii de înscriere, cu toate că în cuprinsul contestaţiei a fost invocată discriminarea în raport cu magistraţii care participă la celelalte tipuri de concursuri de promovare, în sensul celor anterior arătate, şi cu judecătorii în funcţie ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în privinţa cărora legea nu a prevăzut înlăturarea din funcţie ca efect al aplicării unei sancţiuni disciplinare .
De asemenea, a arătat că regimul instituit pentru promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este excesiv şi discriminatoriu şi în raport cu normele de drept penal, în care este reglementată instituţia reabilitării, aducându-se o atingere evidentă dreptului la muncă, pe tot parcursul carierei judecătorilor sau procurorilor.
3. Apărările intimatului
Prin întâmpinarea depusă la dosar, C.S.M. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă că stabilirea caracterului discriminatoriu al unui tratament cere ca premisă existenţa unor situaţii identice ori similare tratate în mod diferit, condiţie care nu este îndeplinită în speţă.
În opinia intimatului, nu poate fi reţinută identitatea sau similitudinea între situaţia unui candidat la concursul de promovare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi cea a candidaţilor pentru promovarea într-o funcţie de judecător sau procuror la celelalte instanţe şi parchete, întrucât cerinţele de participare la astfel de concursuri sunt diferite (de ex. cerinţele privind vechimea), iar modalitatea de examinare este de asemenea diferită.
În ceea ce priveşte situaţia judecătorilor deja în funcţie ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, intimatul a arătat că promovarea lor s-a făcut conform dispoziţiilor legale în vigoare la acel moment, evoluţia în timp a legii neputând echivala cu aplicarea unui tratament discriminatoriu candidaţilor pentru care legea prevede, în prezent, o astfel de condiţie.
Cu privire la celelalte motive invocate de recurentă, intimatul a arătat, pe de o parte, că în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor nu este reglementată o instituţie juridică similară reabilitării penale şi, pe de altă parte, că legiuitorul are aptitudinea de a stabili anumite limitări ale dreptului la alegerea liberă a profesiei, meseriei sau ocupaţiei şi a locului de muncă, limitări constând în condiţiile pe care magistraţii trebuie să le îndeplinească pentru promovarea ori numirea în funcţii de execuţie sau de conducere.
În ceea ce priveşte excepţiile de neconstituţionalitate invocate de recurentă, intimatul - reclamant a arătat că excepţia având ca obiect dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea nr. 74 din 31 ianuarie 2012 a Plenului C.S.M., nu întruneşte cerinţele de admisibilitate prevăzute în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale fiind admisibilă numai pentru excepţia de neconstituţionalitate a art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, pe care o apreciază însă ca fiind neîntemeiată.
4. Procedura derulată cu privire la excepţiile de neconstituţionalitate
Prin încheierea separată pronunţată la data de 11 octombrie 2013, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte a dispus sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, considerând că această excepţie îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 29 alin. (1) - (3) din actul normativ menţionat.
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea nr. 74 din 31 ianuarie 2012 a Plenului C.S.M., Înalta Curte constată însă că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate impuse prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, mai precis aceea ca excepţia să aibă ca obiect o lege sau o ordonanţă a Guvernului ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă, Regulamentul aprobat prin hotărâre a Plenului C.S.M. având natura unui act administrativ cu caracter normativ, cu forţă juridică inferioară legii şi ordonanţei.
De aceea, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) din regulamentul în discuţie.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând legalitatea hotărârii contestate, prin prisma motivelor invocate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă la pct. 1 şi 2 din prezenta decizie, recurenta invocă, în esenţă, un tratament legal şi administrativ discriminatoriu aplicat candidaţilor la concursul pentru promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportat la cerinţele impuse candidaţilor pentru alte concursuri de promovare în funcţii de execuţie sau de conducere şi la regimul juridic al judecătorilor în funcţie ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Motivarea hotărârii Plenului C.S.M. conţine o analiză efectivă şi aprofundată a tuturor elementelor care conturează situaţia juridică dedusă judecăţii şi reflectă interpretarea adecvată a prevederilor art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 şi a regulilor cu forţă juridică inferioară adoptate în aplicarea acestui text, neputând fi identificat, în conduita autorităţii emitente, un exces de putere, definit în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, cu referire la exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea drepturilor sau libertăţilor cetăţenilor.
În speţă, recurenta a invocat o atingere adusă dreptului său de a promova în funcţie, ca o componentă a dreptului la muncă, dar Curtea Constituţională a decis în mod repetat, în jurisprudenţa sa, că dreptul la muncă şi la libera alegere a profesiei sau a locului de muncă nu este un drept absolut, ci presupune îndeplinirea condiţiilor impuse de lege pentru exercitarea acelei profesii (e.g. Decizia nr. 219/2013). De asemenea, Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Constituţie, referitoare la alegerea liberă a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă, nu pot fi interpretate în sensul că orice persoană, oricând, poate opta pentru exercitarea unei profesii ori a unei meserii sau pentru alegerea oricărui loc de muncă fără avea pregătirea sau calificarea corespunzătoare ori fără a îndeplini condiţiile legate de probabilitatea profesională, în cazul în care, pentru exercitarea unei profesii sau a unei meserii se cere, pe lângă absolvirea studiilor ori calificarea necesară, şi acest lucru. Exercitarea acestor drepturi trebuie să se facă într-un cadru legal adecvat şi specific fiecărui drept în parte, iar legiuitorul este îndreptăţit să reglementeze condiţii specifice pentru anumite profesii (Decizia nr. 60/2013).
Condiţia inexistenţei unei sancţiuni disciplinare impusă candidaţilor la concursul de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie („Pot participa la concursul de promovare, judecătorii şi procurorii care nu au fost niciodată sancţionaţi disciplinar…”) constituie un criteriu obiectiv ales de legiuitor în scopul de a oferi o garanţie în plus pentru calitatea actului de justiţie exercitat la cea mai înaltă instanţă în stat, astfel că nu se poate afirma că intimatul s-ar fi îndepărtat de la scopul legii sau ar fi acţionat nerezonabil, încălcând limitele unei marje de apreciere permise.
Fiind vorba despre concursuri diferite, reglementate prin norme distincte ale Legii nr. 303/2004, Înalta Curte apreciază ca fiind justă concluzia C.S.M., în sensul că, situaţiile nefiind similare, tratamentul diferit aplicat, în virtutea legii, candidaţilor la concursul de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu are caracter discriminatoriu.
Cu privire la argumentele legate de încălcarea principiului neretroactivităţii legii şi discriminarea în raport cu judecătorii în funcţie ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea constată că nu se poate nega de plano posibilitatea ca legiuitorul sau administraţia publică să-şi modifice opţiunea pentru viitor, prin adoptarea unor norme noi, chiar dacă aceste noi reguli au implicaţii asupra unor subiecte de drept care şi-ar fi putut planifica o anumită conduită pe baza regimului juridic preexistent.
Legiuitorul este, în mod inevitabil, obligat să stabilească data aplicării unei norme juridice începând cu un anumit moment în timp, fără ca aceasta că constituie motiv de discriminare între situaţiile juridice născute anterior şi cele posterioare intrării în vigoare a normei respective.
Analiza condiţiilor pentru promovarea recurentei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a realizat prin prisma prevederilor legale în vigoare la data înscrierii sale la concurs, or un eventual efect discriminatoriu or putea fi reţinut numai cu privire la situaţii juridice născute şi finalizate sub imperiul aceluiaşi cadru normativ.
În consecinţă, ţinând seama de toate considerentele prezentate mai sus, Înalta Curte va respinge recursul formulat în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Regulamentul pentru organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare în funcţia de judecător la Î.C.C.J., invocată de recurentă.
Respinge recursul declarat de T.S. împotriva Hotărârii nr. 121 din 6 februarie 2013 a Plenului C.S.M., ca nefundat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6648/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 6666/2013. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
