ICCJ. Decizia nr. 6671/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6671/2013
Dosar nr. 822/1/2013
Şedinţa publică de la 11 octombrie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Decizia instanţei de recurs
Prin decizia nr. 3703 din 25 septembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de O.L. împotriva Sentinţei nr. 189 din 27 septembrie 2011 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
În perioada 15 noiembrie 2005 - 15 martie 2009, recurentul-reclamant şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Serviciului Teritorial Anticorupţie Târgu Mureş, structură teritorială subordonată Direcţiei General Anticorupţie îndeplinind atât funcţii de execuţie, cât şi de conducere.
În speţă, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Direcţiei Generale Anticorupţie sunt reglementate de O.U.G. nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei Generale Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, aprobată prin Legea nr. 383/2005, care face vorbire la art. 2 despre existenţa structurilor subordonate D.G.A. ca entităţi distincte din punct de vedere al întinderii competenţelor, precum şi de Regulamentul de organizare şi funcţionare al Direcţiei Generale Anticorupţie aprobat prin Ordinul M.A.I. nr. S/608 2005 şi ulterior prin Ordinul M.A.I. nr. S/442 2008.
Aceste dispoziţii legale care cuprind norme privind competenţa teritorială, stabilesc fără echivoc faptul că structurile teritoriale ale D.G.A., cum este cazul Serviciului Teritorial Anticorupţie Târgu Mureş şi Biroului Anticorupţie pentru judeţul Mureş, au competenţa de a desfăşura activităţile de prevenire şi combatere a corupţiei în rândul personalului M.A.I. care îşi desfăşoară activitatea la structurile teritoriale ale ministerului din unităţile administrativ teritoriale in care sunt organizate, o astfel de competenţă teritorială limitată nefiind specifică unităţilor aparatului central, ci unei unităţi subordonate.
Această situaţie de drept, de natură organizatorică, se reflectă în mod inevitabil şi în domeniul salarizării, aşa cum se prevede în mod expres la art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 38/2003 (act normativ în vigoare în perioada de referinţă), potrivit căruia salariile ce se cuvin poliţiştilor sunt diferenţiate prin coeficienţi de ierarhizare, în raport cu atribuţiile ce revin fiecărei funcţii, complexitatea şi gradul de răspundere cerut de îndeplinirea acesteia, solicitările la efort şi cu eşalonul la care îşi desfăşoară activitatea, existând astfel o diferenţiere între coeficienţii de ierarhizare a funcţiilor prevăzute la structuri centrale fată de cele teritoriale subordonate.
Având în vedere toate aspectele menţionate, instanţa de recurs a apreciat că atât H.G. nr. 70/2004 şi H.G. nr. 35/2007, emise în baza prevederilor O.G. nr. 38/2003, cu modificările şi completările ulterioare, care stabilesc coeficienţii de ierarhizare pe grade profesionale pentru funcţiile îndeplinite de poliţişti, cât şi Ordinele M.A.I. nr. 1/0506/2007, nr. S/698/2005 şi nr. S/442 2008 au fost adoptate, respectiv emise cu respectarea principiilor şi dispoziţiilor consacrate în actele normative de nivel superior menţionate, fără a depăşi limitele competenţei instituite prin acestea.
De asemenea, Înalta Curte a avut în vedere şi faptul că emiterea H.G. nr. 70/2004 s-a realizat în temeiul dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, act normativ în vigoare în perioada de referinţă, potrivit cărora Coeficienţii de ierarhizare pentru funcţiile îndeplinite, în raport de eşalonul la care îşi desfăşoară activitatea poliţiştii, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, ce va fi aprobată în termen de 30 de zile de la dala publicării prezentei ordonanţe in M. Of. al României, Partea I, astfel că, judecătorul fondului, în mod corect, a reţinut că simpla indicare de către reclamant a unor texte de lege, fără a face corelaţii exprese cu privire la anumite proceduri nerespectate sau elemente concrete, este insuficientă pentru a constata nelegalitatea actelor atacate în raport de acestea.
Mai mult decât atât, Înalta Curte a reţinut că recurentul-reclamant nu a funcţionat în cadrul aparatului central al Direcţiei Generale Anticorupţie, ci într-o structură subordonată, respectiv Serviciul Teritorial Anticorupţie Bucureşti - Biroul Anticorupţie pentru Judeţul Mureş, iar Organigrama Direcţiei Generale Anticorupţie depusă la dosar nu contrazice actele normative sus-menţionate, existând distincţie dintre aparatul central şi aparatul teritorial.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte a respins recursul reclamantului O.L., ca nefondat.
2. Contestaţia în anulare
Împotriva deciziei instanţei de recurs, la data de 4 februarie 2013 a formulat contestaţie în anulare O.L., invocând dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., respectiv omisiunea cercetării unor motive de casare ori modificare pe care le invocase în recursul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 189 din 27 septembrie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş.
În dezvoltarea căii de atac exercitate, contestatorul a arătat că hotărârea instanţei de recurs este nelegală deoarece se fundamentează pe prevederile unor acte normative nerelevante pentru dezlegarea pricinii, cum ar fi dispoziţiile art. 2 din O.U.G. nr. 120/2005, greşit interpretat („este falsă aprecierea instanţei”). Analizând sintagma „structuri subordonate” din cuprinsul textului de lege, contestatorul ajunge la concluzia că a funcţionat în cadrul Aparatului Central al D.G.A. iar nu într-o structură subordonată a acesteia, după cum rezultă şi din legitimaţia de serviciu pe care a avut-o până la data încetării raporturilor de serviciu.
Contestatorul a mai susţinut că motivele de recurs neluate în considerare de instanţa de recurs sunt cele care vizau actele normative care au reglementat organizarea şi funcţionarea M.A.I.: O.U.G. nr. 30/2007 şi H.G. nr. 416/2007, aceasta din urmă fiind modificată prin H.G. nr. 732/2010, potrivit contestatorului „în vederea intrării în legalitate în ceea ce priveşte funcţionarea structurilor teritoriale”.
De asemenea, contestatorul a mai combătut soluţia atacată şi prin prisma ignorării art. 4 teza I din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, care, interpretate logic şi gramatical, ar conduce la demonstrarea caracterului fondat al recursului său.
3. Apărările intimaţilor
Prin întâmpinările înregistrate la data de 4 octombrie 2013, ambii intimaţi au solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă.
Intimaţii au arătat că prin cererea formulată, contestatorul tinde la rejudecarea recursului, fiind nemulţumit de felul în care instanţa a interpretat elementele de fapt ale cauzei, ceea ce este inadmisibil.
Distinct de aceasta, intimaţii au mai punctat şi împrejurarea că simpla omisiune de examinare a unor argumente nu deschide calea contestaţiei în anulare, textul legal reclamând omisiunea cercetării unor motive de modificare ori de casare, ceea ce nu este cazul în speţă.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare
Calea de atac de retractare exercitată de O.L. are ca temei legal dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie (…) când instanţa, respingând recursul (…) a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Jurisprudenţa şi doctrina sunt convergente în a arăta că instanţa de recurs nu este obligată să răspundă la toate argumentele de fapt şi de drept care susţin motivul de casare sau de modificare, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză.
Este exact ceea ce instanţa de recurs a făcut, iar considerentele expuse rezumativ la punctul 1 al acestei decizii, o demonstrează cu prisosinţă. În economia raţionamentului judiciar, dispoziţiile art. 2 din O.U.G. nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei Generale Anticorupţie din cadrul M.A.I., aprobată prin Legea nr. 383/2005, precum şi cele cuprinse în art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, au fost considerate esenţiale în aprecierea legalităţii actelor administrative atacate, din perspectiva principiului ierarhizării forţei juridice a actelor normative.
Împrejurarea că în susţinerea aceluiaşi motiv de modificare, recurentul a mai adus şi alte argumente colaterale, care vizau în principal regimul altor structuri din subordinea M.A.I. ori chestiuni de fapt (modul în care era configurată legitimaţia de serviciu) nu poate fi circumscrisă motivului de contestaţie în anulare invocat.
Cât priveşte acurateţea interpretării unor prevederi legale - de ex. a dispoziţiilor art. 2 din O.U.G. nr. 120/2005 - aceasta nu mai poate fi repusă în discuţie prin calea de atac examinată, pentru că ar crea premisele unui veritabil recurs la recurs, ceea ce este inadmisibil.
Or, în lipsa unei circumstanţe substanţiale şi imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că admiterea unei contestaţii în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice ( de ex. în hotărârile pronunţate în cauzele Mitrea c. România din 29 iulie 2008 şi Stanca Popescu c. România din 7 iulie 2009).
Nu în ultimul rând, Înalta Curte remarcă împrejurarea că soluţia atacată de contestator este conformă cu jurisprudenţa acestei secţii în materia examinată, reliefată, de exemplu, prin deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, nr. 733/2009, nr. 4723/2009, nr. 569/2010 ori nr. 1924/2010.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 319 şi 320 C. proc. civ., se va respinge contestaţia în anulare de faţă, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de O.L. împotriva Deciziei nr. 3703 din 25 septembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6666/2013. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 6686/2013. Contencios. Anulare act emis de... → |
|---|
