ICCJ. Decizia nr. 671/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 671/2013
Dosar nr. 1252/2/2009
Şedinţa publică din 12 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal reclamantul I.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.E.P., în principal, constatarea eliberării sale ilegale din funcţia deţinută în cadrul A.E.P. reintegrarea în funcţia deţinută, cu obligarea intimatei la plata de despăgubiri egale cu drepturile băneşti de care ar fi beneficiat începând cu data de 05 ianuarie 2009, drepturi băneşti actualizate până la momentul plăţii efective. În subsidiar, pentru ipoteza în care s-ar considera că eliberarea din funcţia deţinută în cadrul A.E.P. s-a realizat în mod legal, reclamantul a solicitat obligarea intimatei, în conformitate cu prevederile art. 71 din Legea nr. 7/2006, la plata unei indemnizaţii egale cu 7 salarii brute, actualizate până la momentul plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, de la data de 15 iulie 2004, şi-a desfăşurat activitatea în cadrul autorităţii pârâte, ocupând funcţiile de secretar general al acestei instituţii, respectiv de director general al Direcţiei generale de logistică electorală, îndrumare, control şi relaţii publice. Începând cu data de 23 martie 2007 a fost angajat pe funcţia de consilier parlamentar pe perioadă determinată, desfăşurându-şi activitatea la Secretariatului pentru grupurile parlamentare - Grupul parlamentar al P.D. - Secretariatul grupului parlamentar.
În considerarea acestei numiri, la data de 23 martie 2007, a comunicat conducerii autorităţii pârâte suspendarea de drept a raporturilor sale de serviciu cu Autoritatea, având în vedere îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 59 alin (1) lit. a) din Legea 7/2006.
A apreciat reclamantul că deşi a fost înaintată această adresă, A.E.P., în loc să facă aplicarea prevederilor legale, s-a mulţumit cu efectuarea de proceduri în vederea desfacerii ilegale a contractului său individual de muncă.
Astfel, a fost emis Ordinul 170 din 26 aprilie 2007, prin care contractul individual de muncă a fost desfăcut începând cu data de 26 aprilie 2007, în conformitate cu art. 61 lit. a) coroborat cu art. 264 alin. (1) lit f). din Legea nr. 53/2003 C. muncii.
Împotriva acestui ordin, reclamantul a formulat acţiune în anulare, iar prin Decizia civila nr. 666/R din 06 martie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a admis contestaţia, dispunând anularea Ordinului nr. 170 din 26 aprilie 2007. Curtea de Apel Bucureşti a stabilit că, reclamantul, deţinând în cadrul A.E.P. calitatea de funcţionar public, era exceptat de la asimilarea cu statutul funcţionarului public parlamentar al celor două Camere ale Parlamentului, având doar calitatea de personal contractual, fapt care determina aplicarea prevederilor Legii 7/2006.
Reclamantul a mai precizat că intervenind încetarea motivului de suspendare de drept la data de 17 decembrie 2008, a informat în scris pe Preşedintele A.E.P. solicitându-i ca, în conformitate cu dispoziţiile legale, să-i comunice condiţiile în care îşi va relua activitatea, primind ca răspuns adresa nr. 84347 din 05 decembrie 2008, prin care i s-a comunicat că postul pe care l-a ocupat „a fost desfiinţat în conformitate cu dispoziţiile Hotărârii Birourilor Permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 2 din 19 martie 2007 privind aprobarea Regulamentului de organizare si funcţionare a A.E.P.”
A opinat reclamantul că procedura sa de eliberare din funcţia deţinută în cadrul A.E.P. este ilegală.
Astfel, în raport de prevederile art. 28 alin. (2) teza a 2-a din Legea nr. 373/2004, art. 35 din Regulamentului de organizare si funcţionare a A.E.P., aprobat prin Hotărârea Birourilor Permanente ale Camerei Deputaţilor si Senatului nr. 2 din 19 martie 2007, personalul pârâtei are acelaşi statut cu personalul celor două camere ale parlamentului, fiindu-i aplicabile, în mod corespunzător, prevederile Legii nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar, precum şi, după caz, prevederile legislaţiei muncii.
S-a susţinut că pârâta a încălcat prevederile art. 61 din Legea 7/2006, care stabilesc că pe perioada suspendării raportului de serviciu, preşedintele A.E.P. este obligat să rezerve postul aferent funcţiei publice parlamentare respective, o a doua ilegalitate comisă constând în aceea că eliberarea reclamantului din funcţia deţinută în cadrul A.E.P. nu a fost realizată prin ordin, astfel cum reglementează în mod expres legea.
O altă critică a reclamantului a vizat motivul încetării raportului de serviciu şi anume desfiinţarea postului, precizând că prin prevederile art. 64 din Legea 7/2006 se reglementează expres că desfiinţarea postului ocupat de funcţionarul public parlamentar este motiv neimputabil acestuia şi este determinată de reducerea personalului ca urmare a reorganizării activităţii.
A apreciat reclamantul că este posibil ca prin intermediul Regulamentului de organizare şi funcţionare a A.E.P. să se fi reorganizat activitatea acestei instituţii, dar este evident din cuprinsul acestuia că reorganizarea nu s-a realizat prin reducerea personalului, ci din contră, printr-o mărire substanţială a acestuia, fapt care determină neîndeplinirea condiţiei legale pentru eliberarea sa din funcţie.
Au fost invocate prevederile art. 64 alin. (2) şi (3) din Legea 7/2006, care stabilesc că în situaţia eliberării din funcţie pentru motive neimputabile funcţionarului, preşedintele A.E.P. este obligat să acorde funcţionarului public parlamentar care urmează să fie eliberat un preaviz de 30 de zile calendaristice, precizându-se şi că potrivit dispoziţiilor legale funcţionarul public parlamentar poate fi eliberat din funcţie în situaţia desfiinţării postului (în cazul reducerii personalului prin reorganizarea activităţii) numai dacă nu există funcţii publice parlamentare vacante corespunzătoare.
Totodată, pentru eliberarea sa din funcţia deţinută trebuia emis un act administrativ de eliberare de către preşedintele A.E.P., or, nici până în momentul de faţă nu a fost emis un ordin de eliberare din funcţia deţinută.
În şedinţa publică din data de 24 martie 2010, reclamantul I.G. a invocat, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a următoarelor acte administrative:
- Hotărârea nr. 2 din 19 martie 2007 a Birourilor Permanente ale Camerei Deputaţilor si a Senatului prin care a fost aprobat Regulamentul de organizare si funcţionare a A.E.P.,
- Regulamentul de organizare si funcţionare a A.E.P.
- Ordinul nr. 43 din 02 aprilie 2007 al Preşedintelui A.E.P., sub aspectul nerezervării funcţiei deţinute de către reclamant anterior intrării în vigoare a Regulamentului de organizare şi funcţionare a A.E.P.
Titularul excepţiei de nelegalitate a învederat instanţei că Legea nr. 7/2006 stabileşte în mod expres, în art. 61, obligativitatea rezervării postului aferent funcţiei publice parlamentare.
A arătat reclamantul că actele administrative atacate prin excepţia invocată sunt nelegale sub aspectul nerezervării funcţiei deţinute anterior intrării în vigoare a Regulamentului de organizare şi funcţionare a A.E.P. şi anume cea de Director general al Direcţiei generale de logistica electorală, îndrumare, control şi relaţii publice, încălcându-se astfel prevederile invocate.
În şedinţa publică din data de 19 mai 2010, reclamantul I.G. şi-a completat excepţia invocată susţinând, în esenţă, că prin art. 39 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a A.E.P., personalul acesteia este declarat ca fiind format din funcţionari publici parlamentari, pentru că, potrivit prevederilor art. 39 alin. (2) din Legea nr. 7/2006, „După realizarea echivalării prevăzute la alin. (1) se procedează la numirea personalului în funcţii publice parlamentare, cu respectarea prevederilor art. 3 şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 7/2006."
Pe cale de consecinţă, a apreciat reclamantul, prevederile art. 39 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a A.E.P. încalcă prevederile art. 2 din Legea nr. 7/2006 şi ale art. 64 alin. (2), teza a 2-a din Legea nr. 35/2008.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa Civilă nr. 3890 din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă ca nefondată excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 2 din 19 martie 2007 a Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, a Regulamentului de organizare şi funcţionare a A.E.P. şi a Ordinului nr. 43 din 02 aprilie 2007 al Preşedintelui A.E.P.. Instanţa de fond a respins totodată excepţia prescripţiei dreptului de reluare a postului, precum şi acţiunea formulată, ca nefondată.
În ceea ce priveşte excepţia invocată, prima instanţă a apreciat că reclamantul face o interpretare greşită a textului art. 61 din Legea nr. 7/2006, text care îşi are corespondent în legea generală în art. 96 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, reţinând că rezervarea postului se referă la păstrarea acestuia pentru persoana care îl ocupă, fără a putea fi numită altă persoană pe acel post, decât pe durată determinată, premisa în acest sens fiind însă existenţa postului.
A constatat instanţa fondului că nu există prevedere în sensul că postul nu poate face obiectul desfiinţării, în cadrul unei activităţi de reorganizare a instituţiei, astfel încât actele normative care decid restructurarea şi noua formulă organizatorică să fie grevate de nelegalitatea invocată de reclamant.
În acest sens s-a mai reţinut că măsura însăşi a reorganizării şi stabilirii unei noi structuri organizatorice la nivelul unei instituţii, subsumată interesului public şi bunei guvernări, nu poate fi subordonată situaţiilor particulare, concrete, existente în instituţie, doar eventuala punere a ei în aplicare urmând a ţine cont, la nivel individual, de aspecte precum suspendarea raportului de serviciu.
S-a apreciat ca fiind inadmisibilă cea de-a doua critică adusă de reclamant prin completarea excepţiei de nelegalitate, reţinându-se lipsa legăturii cu fondul cauzei a art. 39 alin. (2) din regulament, vizat în concret de completarea excepţiei, în contextul în care în cauză nu se pune problema numirii sau nu a reclamantului în vreo funcţie parlamentară, singura măsură a reţinerii ca admisibilă a excepţiei iniţial invocate de reclamant fiind dată de motivul invocat iniţial, anume nerespectarea obligaţiei de rezervare a postului.
În raport cu împrejurarea că în şedinţa publică din data de 29 septembrie 2010 a fost pusă în discuţia părţilor problema formulării în termen a cererii de reintegrare în funcţie, prima instanţă a respins excepţia prescripţiei, motivat de faptul că din conţinutul cererii de chemare în judecată reiese că se contestă refuzul autorităţii pârâte de asigurare a condiţiilor de reluare a postului de către reclamant, la finalul suspendării, solicitându-se de fapt instanţei reluarea postului, iar nu eventuala reintegrare în considerarea anulării ordinului de către instanţa de conflicte de muncă.
A apreciat judecătorul fondului că esenţial în cauză este, dincolo de incidenţa suspendării raportului de serviciu al reclamantului stabilită deja de o instanţă de judecată, faptul că în acest interval reclamantul a fost destituit din funcţia publică deţinută în cadrul A.E.P., ordinul fiind anulat de instanţa de judecată.
În raport cu dispoziţia art. 106 din Legea nr. 188/1999, apreciată ca fiind aplicabilă ca normă generală în materie, în tăcerea legii speciale, s-a constatat că reclamantul nu a solicitat instanţei de judecată decât anularea ordinului de eliberare din funcţie, fără a solicita şi reintegrarea în funcţia deţinută anterior.
Astfel, reintegrarea în funcţia deţinută nu se dispune ex officio de instanţă, fiind la latitudinea persoanei vizate dacă doreşte sau nu revenirea în instituţia care l-a destituit, în caz afirmativ trebuind să solicite, după cum impune textul de lege şi principiul disponibilităţii, în mod expres reintegrarea.
Prima instanţă a relevat că reclamantul face confuzie între instituţia reintegrării în funcţia publică deţinută, prevăzută de art. 106 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, care se dispune de către instanţă, la cerere, odată cu anularea actului de eliberare din funcţie, şi instituţia reluării activităţii după suspendarea raporturilor de serviciu, prevăzută de art. 59 alin. (3) din Legea nr. 7/2006, text având drept corespondent în norma generală art. 94 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, care se realizează de persoana cu competenţă legală de numire pe funcţia publică, la cerere, după încetarea temeiului de suspendare.
S-a apreciat că atâta timp cât reclamantul nu a solicitat instanţei şi reintegrarea sa în funcţie, cu menţinerea suspendării de drept a raportului de serviciu, acesta nu se mai află într-un raport de serviciu cu pârâta, fie el şi suspendat, astfel că cererea sa de reluare a activităţii la încetarea suspendării, adresată pârâtei, este lipsită de orice temei.
În atare context s-a constatat inexistenţa unui refuz pretins nejustificat al autorităţii pârâte de a asigura reclamantului condiţiile pentru reluarea activităţii.
Totodată, s-a mai reţinut că anterior intervenirii invocatei suspendări de drept, a fost publicată în M. Of. al României, Hotărârea nr. 2/2007 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a A.E.P., adoptată de Birourile Permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, prin care s-a modificat structura organizatorică a autorităţii pârâte, printre modificări numărându-se şi desfiinţarea Direcţiei generale de logistică electorală, îndrumare, control şi relaţii publice.
În privinţa reclamantului nu s-a mai procedat subsecvent la punerea în aplicare a acestui act normativ, în sensul emiterii ordinului individual de eliberare din funcţie urmare a desfiinţării funcţiei sale, întrucât s-a dispus eliberarea disciplinară din funcţie, pentru neprezentare la serviciu, destituire anulată ulterior de instanţă, însă care făcuse inutilă, din perspectiva autorităţii pârâte, emiterea unui ordin individual în vederea punerii în aplicare a hotărârii de restructurare.
În ceea ce priveşte solicitarea subsidiară de acordare a unei indemnizaţii egale cu 7 salarii brute, întemeiată pe prevederile art. 71 din Legea nr. 7/2006, prima instanţă a reţinut că nu este întrunită ipoteza normei legale cuprinsă în textul de lege, raportul de serviciu al reclamantului cu instituţia pârâtă neîncetând nici în condiţiile art. 62 lit. d), nici ale art. 64, pentru a fi reţinute ca fiind incidente prevederile art. 71.
3. Motivele de recurs înfăţişate de reclamantul I.G.
În termen legal, împotriva hotărârii primei instanţe, apreciată ca neîntemeiată şi nelegală, a declarat recurs reclamantul I.G., solicitând, în principal, admiterea recursului şi modificarea în parte a soluţiei pronunţate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată, cu menţinerea dezlegării privitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului de reluare a postului.
S-a mai solicitat ca în cazul admiterii recursului să fie avut în vedere şi capătul de cerere subsidiar, în sensul obligării intimatei, conform art. 71 din Legea nr. 7/2006, la plata unei indemnizaţii egale cu 7 salarii brute, actualizate până la momentul plăţii efective.
Invocând ca temei legal al demersului său judiciar prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 şi ale art. 3041 C. proc. civ., recurentul-reclamant, în contextul unui scurt istoric al cauzei a dezvoltat următoarele critici faţă de sentinţa primei instanţe:
- în soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocată cu privire la Hotărârea nr. 2 din 19 martie 2007, privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a A.P.E., la Regulamentul de organizare şi funcţionare a A.E.P. şi la Ordinul nr. 43 din 2 aprilie 2007 al Preşedintelui A.E.P., se susţine că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii, întrucât nu s-a avut în vedere ipoteza normei şi anume faptul că raportul de serviciu a fost suspendat de drept astfel că postul respectiv nu putea intra în procedura de reorganizare, rezervarea pe care o vizează textul de lege priveşte existenţa postului, justificarea instanţei prin raportare la interesul public neputând fi susţinută întrucât Legea nr. 7/2006 s-a impus tot în scopul protejării interesului public;
- respingerea excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 29 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a A.E.P., ca inadmisibilă, pentru lipsa legăturii cu fondul cauzei este nelegală întrucât prevederile respective trebuiau analizate prin raportare la art. 2 din Legea nr. 7/2006, drepturile şi obligaţiile Legii nr. 7/2006 şi cele referitoare la suspendarea de drept a raporturilor de serviciu şi la rezervarea postului se aplică şi reclamantului, fără a fi necesară îndeplinirea condiţiei echivalării postului nelegal impusă de către Regulament;
- soluţia instanţei pe fondul cauzei este de asemenea nelegală şi contradictoriu motivată, deşi se reţine că prin Decizia nr. 666/2008 a Curţii de Apel Bucureşti s-a statuat cu putere de lucru judecat că personalul din cadrul A.E.P. se supune drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de Legea nr. 7/2006, se face totuşi aplicarea prevederilor Legii nr. 188/1999;
- se face o confuzie între instituţiile de drept, între normele din legea specială şi cea generală iar instanţa, fără temei legal, susţine că recurentul trebuia să respecte prevederile art. 106 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 şi să solicite reintegrarea în funcţie, în loc să se raporteze la prevederile art. 70 din Legea nr. 7/2006 (aplicabil la momentul emiterii Ordinului nr. 170/2007);
- nu este corectă interpretarea instanţei de fond în sensul că „legea tace”, câtă vreme sensul art. 70 din Legea nr. 7/2006 este că în cazul anulării actului administrativ, părţile sunt readuse în situaţia anterioară în cazul reclamantului, fiind vorba despre revenirea la statutul de funcţionar public al cărui raport de muncă este suspendat de drept;
- este greşit interpretat chiar şi textul de lege socotit aplicabil, respectiv art. 106 din Legea nr. 188/1999, vizând imposibilitatea de a solicita ulterior anulării actului reintegrarea în funcţie, în condiţiile în care în legislaţie nu există un termen special privind prescrierea dreptului de a cere reintegrarea;
- nu se poate aplica o normă generală cât timp norma specială există, acoperind complet situaţia avută în vedere;
- nu a fost soluţionată legal nici solicitarea de constatare a eliberării ilegale din funcţia deţinută în cadrul pârâtei, tocmai lipsa actului de eliberare din funcţie fiind unul din motivele de nelegalitate.
4. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte, analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente dar şi faţă de actele şi lucrările dosarului şi de apărările intimaţilor-pârâţi cuprinse în întâmpinările la motivele de recurs, reţine că nu este incident în cauză niciunul din motivele de nelegalitate de natură a atrage modificarea sentinţei atacate în sensul solicitat, în considerarea celor în continuare arătate.
Recurentul-reclamant a investit instanţa de contencios administrativ cu cererea de chemare în judecată a intimatei-pârâte A.E.P. prin care a solicitat constatarea eliberării sale ilegale din funcţia deţinută în cadrul autorităţii pârâte şi reintegrarea pe această poziţie, cu obligarea la plata drepturilor băneşti aferente, actualizate, până la plata efectivă, de la 5 ianuarie 2009.
Cererea subsidiară, în ipoteza aprecierii ca legală a măsurii eliberării din funcţia deţinută în cadrul A.E.P. a vizat obligarea intimatei, în temeiul art. 71 din Legea nr. 7/2006, la plata unei indemnizaţii egale cu 7 salarii brute, actualizate până la momentul plăţii efective.
Totodată, recurentul a invocat în cursul procesului excepţia de nelegalitate a mai multor prevederi cuprinse în Hotărârea nr. 2 din 19 martie 2007 a Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, completată ulterior în sensul constatării nelegalităţii şi cu privire la prevederile art. 39 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a A.E.P.
Situaţia de fapt descrisă în cererea introductivă, respectiv conţinutul şi istoricul raporturilor de serviciu al recurentului-reclamant cu intimata A.E.P., atestată şi de actele şi lucrările dosarului, reiterată succint şi prin cererea de recurs, este înfăţişată şi în partea introductivă a prezentei decizii, cuprinzând expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii atacate, astfel că Înalta Curte nu o va relua în contextul analizării motivelor de recurs dezvoltate.
4.1. Examinând aşadar punctual criticile înfăţişate de recurentul-reclamant, astfel cum au fost prezentate în cererea de recurs, Înalta Curte reţine, cu referire la primul motiv vizând modalitatea de soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei de nelegalitate cu care a fost sesizată, şi ulterior completată, că nu este întemeiat şi ca atare nu poate fi primit.
Contrar celor susţinute de recurent, Înalta Curte observă că instanţa de fond a analizat excepţia de nelegalitate cu care a fost învestită, atât prin raportare la actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora au fost emise, dar şi în contextul cererii de chemare în judecată şi al obiectului acţiunii reclamantului-recurent.
Astfel, în mod just s-a reţinut că reclamantul-recurent a invocat pe cale de excepţie nelegalitatea hotărârii birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 2 din 19 martie 2007 şi a Ordinului Preşedintelui A.E.P. nr. 43/2007, în integralitatea lor, sub aspectul nerezervării funcţiei pe care a deţinut-o, anterior intrării în vigoare a Regulamentului de organizare şi funcţionare a A.E.P. şi în contextul aprecierii încălcării prevederilor art. 61 din Legea nr. 7/2006.
Instanţa de recurs, în acord cu judecătorul fondului, apreciază pe de o parte, că recurentul-reclamant acordă o semnificaţie eronată, din perspectivă legală, prevederilor art. 61 din Legea nr. 7/2006, cu nesocotirea ipotezei restructurării şi a unei noi formule organizatorice a posturilor, ce nu poate fi de plano exclusă, iar pe de alta, ignoră prevederile referitoare la tehnica legislativă, ce au fost respectate în cauză.
Astfel, Regulamentul de organizare şi funcţionare al A.E.P., împreună cu Hotărârea Birourilor Permanente ale Camerei Deputaţilor a fost publicat în M. Of. nr. 196 din 21 martie 2007, intrând în vigoare, raportat la dispoziţiile art. 79 din Constituţie, republicată, coroborat cu art. 12 din Legea nr. 24/2000, la data publicării, în măsura în care în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară.
Nu lipsită de relevanţă este şi împrejurarea că notificarea înaintată A.E.P. de către domnul I.G., referitoare la suspendarea de drept a raportului de serviciu este ulterioară intrării în vigoare a Regulamentului de organizare şi funcţionare, potrivit căruia postul deţinut de acesta se desfiinţase; prin urmare, indiferent de situaţia suspendării raportului său de serviciu, începând cu data de 21 martie 2007, postul ocupat de domnul I.G. în cadrul A.E.P. se desfiinţase.
Potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, cu modificările şi completările ulterioare, - în vigoare la data raporturilor juridice între părţi - organizarea şi funcţionarea aparatului propriu al A.E.P., numărul de posturi, statutul personalului, atribuţiile acestuia şi structura organizatorică se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare, aprobat prin hotărâre a birourilor permanente ale celor doua Camere ale Parlamentului, la propunerea A.E.P. personalul A.E.P. are acelaşi statut cu personalul din aparatul celor doua Camere ale Parlamentului.
Hotărârea birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 2/2007 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a A.E.P. a fost emisă şi adoptată cu respectarea dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 373/2004, privitoare la competenţa de aprobare a Regulamentului de organizare şi funcţionare a A.E.P.
4.2. Nefondate sunt şi criticile vizând modalitatea de soluţionare de către prima instanţă a completării la excepţia de nelegalitate (fila 72 şi următoarele dosar fond) cu privire la art. 39 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a A.E.P., aprobat prin Hotărârea nr. 2 din 19 martie 2007, vizând „punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 7/2006, echivalarea prin ordin, a funcţiilor existente în statul de funcţii al Autorităţii cu funcţiile parlamentare şi respectiv numirea în funcţiile publice parlamentare”, fiind corect reţinută şi pentru raţiuni clar înfăţişate, inadmisibilitatea excepţiei invocate derivând din lipsa legăturii cu obiectul şi temeiul cererii recurentului-reclamant, ce nu vizează numirea într-o astfel de funcţie.
De altfel, Înalta Curte reţine că şi susţinerile recurentului pe acest aspect, referitoare tot la modalitatea de aplicare a prevederilor legate de suspendarea raporturilor de serviciu şi la rezervarea postului, vizează practic fondul cererii şi nu constituie argumente de natură a demonstra nelegalitatea textului legal arătat.
4.3. Prin critici şi susţineri distincte, recurentul-reclamant a apreciat ca nelegală soluţia primei instanţe pe fondul cauzei.
Cu titlu prealabil pe acest aspect, Înalta Curte reţine modalitatea de soluţionare de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei invocate, strict din perspectiva calificării obiectului cererii, constând nu într-o solicitare propriu-zisă de reintegrare, urmare a anulării ordinului pe cale judecătorească, anterioară, ci în contestarea refuzului autorităţii de asigurare a condiţiilor de reluare a postului, la finalul perioadei de suspendare.
Criticile recurentului vizând modalitatea de aplicare şi de interpretare a legii, prin hotărârea atacată, nu sunt întemeiate.
Cu deplin temei, reţinând dezlegările cu putere de lucru judecat, cuprinse în Decizia nr. 666/R din 6 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost anulat Ordinul nr. 170 din 26 aprilie 2007 de desfacere, începând cu data de 26 aprilie 2007, a contractului individual de muncă al recurentului, prima instanţă, reţinând că intimata-pârâtă nu a dat curs cererii din data de 18 decembrie 2008 prin care recurentul a solicitat reluarea activităţii, raportat la art. 59 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 7/2006, instanţa de fond s-a raportat în mod corect la încetarea raporturilor de serviciu ale recurentului, cu autoritatea pârâtă, chiar în temeiul unui ordin anulat anterior pe cale judecătorească.
Nu este întemeiată susţinerea recurentului vizând motivarea contradictorie din cuprinsul considerentelor hotărârii atacate, derivând din aplicarea şi interpretarea prevederilor cuprinse în Legea nr. 188/1999, în ciuda recunoaşterii de către instanţa de fond a incidenţei art. 59 din Legea nr. 7/2006, privind cazurile de suspendare de drept a raporturilor de serviciu ale funcţionarului public parlamentar.
Este corectă aprecierea instanţei de fond, în evaluarea situaţiei de fapt, asupra efectelor actelor emise în legătură cu recurentul în cronologia lor, dar şi cu postul pe care acesta l-a deţinut în cadrul autorităţii pârâte, potrivit cu care în lipsa unor prevederi exprese în Legea nr. 7/2006, cu privire la eventuala reintegrare în cazul anulării actului administrativ de încetare a raportului de serviciu, a funcţionarului public parlamentar, devin incidente prevederile cuprinse în legea generală, respectiv în Legea nr. 188/1999, la aplicarea căreia, în completare fac, de altfel, trimitere expresă, prevederile art. 92 din Legea nr. 7/2006.
Contrar celor arătate şi susţinute de recurent, Înalta Curte observă că prevederile art. 70 din Legea nr. 7/2006, potrivit cu care: „În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public parlamentar le consideră neîntemeiate, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în termen de 30 de zile calendaristice de la comunicare, cu plata unor despăgubiri egale cu drepturile băneşti de care acesta ar fi beneficiat pe acea perioadă” nu reglementează, similar Legii nr. 188/1999 (art. 106 alin. (2), posibilitatea conferită instanţei, dar şi părţii reclamante, de-a se pronunţa şi asupra eventualei reintegrări în funcţia publică deţinută, atunci când se constată nulitatea actului administrativ de eliberare/denunţare din funcţie.
În aceste condiţii, în mod justificat şi totodată cu corecta aplicare a legii, instanţa s-a raportat la prevederile art. 106 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, reţinând în acord şi cu jurisprudenţa constantă în această materie, că reintegrarea în funcţia deţinută nu se poate dispune din oficiu, ci numai la cererea persoanei interesate.
În măsura în care reclamantul-recurent dorea reintegrarea în funcţia deţinută, se impunea aşadar ca o atare solicitare să fie făcută, expres, fie odată cu cererea de anulare a ordinului atacat în faţa instanţei învestită cu această din urmă cerere, fie, în conformitate cu prevederile art. 18 şi 19 din Legea nr. 554/2004, în condiţiile şi termenele prevăzute, astfel cum a decis de altfel şi Înalta Curte în jurisprudenţa sa (a se vedea în acest sens Decizia nr. 342/2011 şi soluţia de unificare a jurisprudenţei din 19 noiembrie 2012).
Concluzionând aşadar, pentru argumentele sus dezvoltate în sensul că prevederile art. 70 din Legea nr. 7/2006, nici în litera şi nici în sensul lor, nu acoperă ipoteza avută în vedere de instanţa de fond, conform obiectului cererii recurentului, Înalta Curte urmează aşadar să reţină netemeinicia tuturor criticilor şi susţinerilor înfăţişate prin cererea de recurs, pe acest aspect.
4.4. În fine, urmează a fi respinse şi motivele de recurs vizând capătul de cerere subsidiar raportat la conţinutul, fără echivoc, al art. 71 din Legea nr. 7/2006 vizând posibilitatea acordării unei indemnizaţii egale cu 7 salarii lunare brute, în condiţii strict şi limitativ prevăzute, care nu sunt însă incidente în cazul recurentului, cum bine a arătat şi prima instanţă.
Drept urmare, în considerarea celor mai sus arătate, se va respinge aşadar ca nefondat recursul de faţă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de I.G. împotriva Sentinţei civile nr. 3890 din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 667/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 688/2013. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
